Universul - Capitala, septembrie 1941 (Anul 58, nr. 251-265)

1941-09-16 / nr. 251

Anul al 58-lea Nr. 251 M­arți 16 Septembrie 1941 m MIAPSTERIADECU T © «I t P 11 I A Ii H A RI D R A Telefon 5 95 45 MARCEL ^NGHELESCU lenutta boldur m H. M. M im Jau u * *• 1 c,crun J J J sT GLodariu, c. sincu M^SNASISîkN In fiecare seară la ora 8—AUREL ION MAICAN si PUIU MAXIMILIAN —prezintă csandur?aer î s H¥T^¥TH MM& 4^dlkM7 M mkse si nutzi stanescu WM £19 B W&A B B m Infii B B B B B wa / /iga­zi cost lungeanu Conducerea muzicală: Dendrino B Wk WM fgMf / B B Wk H IJi B B WB B V H / IP WM Balet: S. SIOMIN Şeful orchest^:COROLOGOS JHJP WLJ -MIL -B- X" -B. jf ± WL Decoruri : Kiriaooff-Suruceanu Românii din Transilvania Un documentat răspuns al cunoscutului publicist italian, prof. Gino Lupi (Urmare şi sfârşit) Publicăm, mai­ jos, urmarea şi Sfârşitului documentatului răspuns al cunoscutului publicist italian prof. Gino Lupi, dat lucrării unui al publicist italian Gino Cucchet­­ti, cu privire la Transilvania. Este fals, că ungurii ar fi avut in Ardeal peste 2 milioane, de­oarece deabea erau 1.400.000, la ei loc cu Secuii, Ungurii din Banat Şi cei veniţi mai de curând din Ungaria. Şi nu se poate spune că „ga­­ranţiile slabe şi demne de compă­timit pentru unguri n’au fost respectate de Români, căci pen­tru a ne limita — din lipsă de spaţiu — numai la un domeniu, acela al publicaţiilor, după o sta­tistică făcută de un ungur, Nico­­lae Ferenczy, dintr’un total de 220 publicaţii ungureşti în 1923, se ajunge la 577 în 1928, iar un ziar maghiar Krasso Szörényi Lapok, recunoaşte că „e o reali­tate de nediscutat că în Transil­vania se publică un număr ex­­cepţional de mare de gazete în ungureşte, în timp ce înainte de razboiu erau mai puţin nume­roase“. Ziariştii de naţionalitate ungară sunt organizaţi în Româ­nia într’un sindicat cu libertate vastă şi regimul publicaţiilor mi­noritare în România a fost întot­deauna mult mai liberal decât a­­cela de care se bucură Românii sub dominaţia Ungară. Intr’ade­­văr, dacă în Transilvania în 1914, sub guvernul ungar, 4 milioane de Români au avut abea 39 pu­blicaţii dintre cari numai 2 cotid­o­ane, în România de după răz­boi, aproape 1.490.000 unguri au avut liberatea să publice aproape 600 periodice dintre cari vre-o 40 cotidiene. Capitolul referitor la „Impor­tanţa economică a Transilvaniei faţă de cele 2 State’’ e redactat astfel încât se poate rezuma cam aşa: Ungaria n’are lemne şi mi­nerale, România e foarte bogată în lemne şi minerale, deci era just ca Transilvania să fie dată Un­gariei (!?). Orice comentariu este inutil! Să trecem acum la capitolul IV. Cu privire la minorităţile din Transilvania, se afirmă că d. Bră­­tianu a refuzat să semneze „Tra­tatul“ pentru că ar fi micşorat în mod sensibil, puterea nelimitată a guvernului său”. Această afir­maţie este inexactă, deoarece mo­tivul refuzului d-lui Brătianu a fost datorit faptului că socotea nedrept ca o astfel de obligaţie să fie impusă micilor naţiuni, în timp ce naţiunile mari rămâneau libere faţă de minorităţi. Româ­nia vedea astfel agravându-se problema evreiască, şi aşa destul de grea,admiţând pe evreii veniţi de curând şi complect străini, la aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi ce­tăţeni. Apoi nu e adevărat că Brătianu ar fi părăsit Parisul pentru această neînţelegere, de­oarece plecarea sa a constituit un act de protest faţă de cedarea către Serbia, a unei jumătăţi din Banat. De altfel Românii (chiar dacă Cuochetti caută să dovedească contrariul) au respectat complect tratatul. In anumite regiuni ale Transilvaniei, ale Basarbiei şi Bucovinei, s’au publicat mult mai multe ziare minoritare, decât ro­mâneşti (cum am amintit mai sus); în timpul alegerilor mai a­­les, minorităţile au reuşit să aibă mare influenţă poltică; în toate instituţiile de Stat se vorbea mai mult limba minoritară, decât limba română. Chiar admiţând întrebuinţarea celorlalte limbi, era logic totuşi ca românii să o dorească vorbită pe a lor, cel puţin în mod egal cu celelalte. Astfel dacă în instituţii erau ad­mise în mod egal germana, un­gara, etc., era drept ca Românii să fi cerut ca minoritarii titulari ai instituţiilor să fi cunoscut cât de puţin limba română. Au fost minoritari cari s’au încăpăţânat şi n’au voit să o înveţe sau, mai rău încă, ştiind-o n’au voit s’o întrebuinţeze cu Româniii, decât pentru a spune cuvinte de dispreţ. Se miră Cucchetti, că legea din 6 iulie 1934 ar fi cerut ca 80% din personalul societăţilor şi 50% din funcţionarii direcţiilor să fie ro­mânesc, dar aceasta era doar just şi corespundea raportului numeric al populaţiilor. Iar, cum întreprinderile ungureşti ostraci­zau pe Români, preferându-i pe ungurii aduşi uneori tocmai de la Budapesta, guvernul român a fost constrâns să creeze această lege, pentru a apăra drepturile ele­mentare ale vieţii şi demnităţii poporului român. De altfel, Ro­mânii nu au fost niciodată ostili elementelor străine, şi este ştiut că un mare număr de chelneri, restauratori, muzicanţi, guver­nante, etc. alergau de la Budape­sta la Bucureşti ca să-şi facă o situaţie mai bună. După Cucchetti, guvernul ro­mân ar fi „închis treptat, trep­tat, toate şcolile minoritare”, noi ştim însă din date fără echivoc tocmai contrariul. In timp ce sub dominaţia ungară statul nu men­ţinea nicio şcoală cu altă limbă de învăţământ decât cea ungară, Statul Român, în afara celor 1338 de şcoli române, a întemeiat şi menţinut pe socoteala sa 600 şcoli şi secţiuni ungureşti, 89 germane şi 73 de alte limbi. Tot Statului Român îi revine meritul incontestabil, de a fi tre­zit la conştiinţa naţională cele­lalte grupuri etnice convieţuitoare (în mod special pe germanii Şvabi din Banat, Rutenii şi Slovacii) cari sub dominarea ungară nu puteau să întrebuinţeze în şcolile lor altă limbă decât cea ungară, în timp ce sub dominaţia româ­nească şi-au reluat vorbirea na­ţională. Pentru a demonstra ge­nerozitatea legislaţiei şcolare ro­mâne, sunt suficiente puţine date, elocvente prin ele înşine. De exemplu, înainte de alipirea la România, şcolile confesionale de limbă ungară erau 744; în anii următori se ridicară imediat la 796; cele germane trecură de la 261 la 422, etc. Toate şcolile primare în timpul Ungariei erau 5.347; sub Români, ajunseră la 6.213; acelaş lucru se poate documenta pentru diferitele feluri de şcoli medii, pentru universităţi şi şcolile teh­nice superioare. Iar această cre­ştere nu s-a făcut numai pentru cele de limbă română, dar şi pentru cele de limbă ungară, ger­mană, etc. Rezultă deci ca inven­tată pe deplin, afirmaţia că odată cu venirea Românilor, nivelul cultural în Transilvania ar fi scă­zut în raport cu condiţiile sale de sub dominaţia ungară. Faptele şi datele dovedesc că adevărul stă tocmai de partea opusă. Capitolul V. (Arta Populară Ungară şi Transilvăneană), în­cheie spunând că tocmai această artă populară e o „nouă dovadă de necombătut a faptului că po­porul din Transilvania­ este din punct de vedere etnic mai aproa­pe de poporul unguresc decât cel Român“. Arhitectura anumitor biserici şi caracterul anumitor lucrări în lemn ar trebui deci să servească la demonstrarea, că Românii din Transilvania sunt (după Cucchetti) „din punct de vedere etnic“ unguri ! Românii, în schimb, au suferit puţin sau chiar deloc influenţa aşa zisei arte populare ungureşti, dar au suferit mult pe cea a o­­rientului bizantin. Şi, dimpotrivă, ungurii au fost aceia cari în Transilvania au suportat influen-Cu privire la capit°lul care vor­beşte de „sânge Transilvănean vărsat pentru Italia“, este nece­sar să subliniez, în primul rând, că Iancu Huniade şi Matei Cor­vin au fost de origină română, pentru că nobilii Români, pentru a-şi păstra prerogativele lor, erau constrânşi să devină catolici şi astfel în mod automat să facă parte din NATIO HUNGARICA. Iar dacă ungurii au venit în aju­torul voluntarilor garibaldieni, la fel au venit şi Românii. Mulţi ro­mâni transilvăneni, printre cari Lt. Nicolae Duncan şi soldaţii Stoica şi Crişan, căzuţi glorioşi în cucerirea Regatului celor două Sicilii, au luptat şi în regiunea ungară la Volturno, iar misiunea ofiţerilor Români, trimeasă de principele Cuza la Torino, luă parte activă la asediul Gaetei, astfel încât a fost citată pe ordi­nul de zi al Generalului Cialdini“. Este evident că această lucrare a d-lui Cucchetti despre Tran­silvania este rezultatul unei pro­pagande rău digerată şi mai ales rău asimilată (ar fi deajuns să demonstreze aceasta ortografia ungurească a tuturor numelor ro­mâneşti). In acelaş timp, este evi­dent şi răul pe care-1 fac cauzei Axei publicaţii de acest fel, care oglindesc condiţii de spirit de mult depăşite. Multe altele ar mai fi de spus, dar am vrut să mă limitez la combaterea greşelilor celor mai evidente. Iar acum, când abilitatea poli­tică a hotărîrei arbitrare din Viena a vrut să înlăture orice motiv de neînţelegere, când Generalul An­­tonescu a fost primit cu onoare de Führer, aşa cum anul trecut a fost primit de Duce, când este absolut necesar pentru realizarea marii şi grelei misiuni pe care şi-a luat-o faţă de lume, Axa, să se evite şi cel mai mic motiv de încordare între puterile aderente Pactului Tripartit, este absurd şi lipsit de inteligenţă a face ase­menea publicaţii, care devin dău­nătoare chiar şi acelora pe cari au pretenţia să-i susţină, ţa orientală a Românilor. Primatul binelui Am trecut prin vremuri­­ as­pre, vremuri în cari, se părea că-i este greu cuiva să-şi mai păstreze condiţiunea de om. Unii au străbătut prin ele drepţi şi hotă­rîţi, alţii s’au în­covoiat ca o cârje şi aişa au ră­mas. Cât de uşor am fi supor­tat toate restrişitele dacă am fi avut un singur gând: acela de a face binele. In războiul care a precedat pacea dela Solferino, s’a creat o instituţie timidă, la început, dar care s’a dezvoltat apoi că­pătând un caracter de perma­nenţă: „Crucea roşie". Armata avea nevoie de o cola­boratoare şi a găsit-o în acea­stă instituţie. Răniţii trebuiau pansaţi şi îngrijiţi şi­ aceasta n’o putea face nimeni mai bine de­cât mama, sora sau soţia lor. începutul, ca orice început, a fost greu: piedici, ironii, greu­tăţi în procurarea materialului etc. încetul cu încetul, însă, toate piedicile au fost înlătura­te, aşa fel că acum, societatea este­­organizată definitiv, acti­vează permanent privind toate aspectele suferinţelor adânci, indiferent de loc timp sau per­soană. Instituţia a fost creeatâ în timp de răsboi, pentru nevoile lui. S’a continuat activitatea apoi, ca un exemplu permanent şi viu, dar „Crucea roşie” a fost creeată şi­ a activat, repet, vii timp de răsboi. Susţinerea ei pe acest plan este o datorie a tu­turor. Activitatea Crucii Roşii din timp de pace este o pregătire! In scopul de a fi utilă în vre­muri de răstrişte. S’au înfiinţat cantine şi că­minari s’au format spitale, s’au organizat cursuri pentru pregă­tirea personalului sanitar auxi­liar, s’au înfiinţat birouri de a­­sistenţă socială unde fiecare ră­nit are fişa sa personală, aşa fel că i se cunoaşte situaţia mate­rială, starea civilă etc. Toate spitalele organizate de „Crucea roşie” au, pe lângă a­­cest serviciu de asistenţă socia­lă, unul administrativ şi altul sanitar, în care sunt încadrate infirmierele propriu zise. Atelie­rele de croitorie, depozitele de rufărie, spălătoria şi bucătăria sunt conduse de doamnele mem­bre ale societăţii. Tot persona­lul este pregătit, căci toate doam­nele au urmat un curs prelimi­nar. Diferitele categorii de cursuri au dat un personal pri­ceput şi care lucrează, deci, fără greş. Vizitaţi un spital astfel or­ganizat şi veţi vedea că toate membrele, fără excepţie, sunt pătrunse de o largă înţelegere a situaţiei şi că, deci, ele lucrea­ză ne­precupeţind timp, muncă, odihnă. Un spirit de înaltă u­­manitate domneşte la toate spi­talele societăţii „Crucea roşie”, pentru că munca depusă este benevolă. Acel care munceşte fără remuneraţie trebue să muncească îndoit. Şi, în fapt, aşa este. Aproape tot persona­lul este voluntar şi toate mem­brele lucrează, deci, benevol. S’au înfiinţat, apoi, birouri pentru corespondenţa prizonie­rilor şi s’a format escadrile sa­nitare cu infirmiere benevole. Concomitent cu această pre­gătire a personalului, s’a lucrat la constituirea u­nei zestre de spital. Cu banii strânşi din co­tizaţii, ofrande şi reprezentaţii la cari artiştii şi-au dat concur­sul gratuit, s’a cumpărat mate­rialul necesar confecţionării de cearceafuri, halate, cămăşi, cio­rapi etc., pentru răniţi, aşa­ fel că răsboiul ne-a găsit pregătiţi pe cât posibil. In ultima vreme, mai ales, contribuţia publică a fost largă şi îmbelşugată, ofrandele bo­gate. Datorită acestora, mulţi au fost cei ajutaţi, mulţi vor fi ră­niţii cari se vor bucura de o hrană bună, de un pat curat. Dar, nevoile sunt multe şi fără sfârşit! Este veşnic nevoie de ceva, în fiece clipă are trebuin­ţă omul de un ajutor, moral sau material, şi de aceea apelul nostru se repetă: Daţi, pentru a putea îngriji pe răniţi; daţi, pentru­ a le uşura durerea fizi­că; daţi, neprecupeţind pentru acei ce nici ei nu şi-au precu­peţit jertfa. ELENA VASILESCU-DUCA infirmieră voluntară a Soc. „Crucea Roşie” universul. MARINARII Cu vuet de zăgazuri prăbuşite, Se zbate ’n larguri Pontul Euxin: Cu bulgării de foc în ghiare crunte, Din Schitia, vrăşmaşe pajuri vin. De crănţănitul lor cutremurate, Tăriile 'nnegrite se supun... Dar iată-i, pe delfini de-argint în zare, Răsar măreţi ostaşii lui Neptun... Ei surpă munţi de valuri spumegate, Şi trec peste prăpăstii de noian, Şi plasa lor din fulgere ’mpletită o ’ntind în calea roiului duşman. Ca mormoloci în sita ’nfierbântată Se zbat dihănii hâde şi plesnesc, Puroi aprins din înţepate bube, Văpăile din burta lor ţâşnesc. Se prăbuşesc, de moarte săgetate, In undele cu clocot vorbitor, — La Tomis, umbra dulcelui Ovidiu S’a’mpodobit cu nimb strălucitor. In iambi răsunători pe Eol chiamă, S’ajine spasmu’ntărâtatei mări, Spre ţărmuri depărtate luptătorii Să treacă pe delfinii lor călări. Şi blândul zeu, suflând ca peste h­ rană Adoarme greul zbucium de talaz, Şi drum pentru vitejii de pe ape Deschide cătră vechiul Caucaz. Acolo, unde-a poposit Odessos, Acolo este cuib de ucigaşi, Acolo, cu-a dreptăţei lovitură, îndreaptă pe-ai luminei dragi ostaşi Şi iată-i cum reped aprinsul vifor, Ce varsă flacără din mii de guri, Se clatină din temelii pământul Şi stâncile se rup la’ncheeturi. Ca frântă creangă se desprinde malu' Sub grindina de foc şi de oţel. Şi fierbe în clăbuc de lavă Pontul, Când valul şi-l întinde peste el. Cu aripi uriaşe, uraganul Dărâmă, sfarmă, spulberă stropşind, Ca păcura din Tartar, după dânsul Năbuşitorii nouri se întind. Selene a pălit de vâlvătaia Ce’ncinge Troia noului păcat, Trosnesc nelegiuiţii stâlpi ai groaze Şi­ altarul pentru crimă ridicat. Aruncă scut şi arme de pe dânşii Şi fug nebuni nevolnicii mişei, Căci fulgerul nepoţilor lui Marte Al morţei junghiu coboară peste ei... Ca’n ziua, când Apollo, peste haos, S’a înnălţat pe-al cerului senin, Cuceritorul cânt al biruinţei Răsună peste Pontul Euxin.... Povestea bărbăţiei răzbunate Naiadele stihiilor o spun, îşi reazimă de stânca lui Achile Tridintele puternicul Neptun. — Ce-i ramătul ce pacea’mi înfioară ? Ce-i liota ce vine spre tartar, De-a’nnebunit pe Charon cu-al ei urlet ? . Şi cine-s cei cari o’nspăimântă iar ? — Părinte bun, o­biciuesc hopliţii Din Marte şi din Rhea odrăsliţi, Apărătorii’mpărăţiei tale Cu-adâncurile-albastre logodiţi! Binecuvântă’ntr’ânşii bărbăţia, întinde peste ei a tale mâni, Şi dă-le a Victoriei coroană : Sunt oastea ta de marinari români!... I. V. SORICU EDITORI, In chestiunea de a se şti cine­­ să furnizeze şcolilor din ţară ma-­­ mialele didactice şi în mod cu to­tul deosebit, şcolilor secundare, s’a ivit o divergenţă de vederi între ministerul culturii naţiona­le şi asociaţia editorilor români. Divergenţa merită să fie rele­vată, deoarece de deslegarea ce i se va da, atârnă într-o măsură importantă posibilităţile de răs­pândire a cărţii şi culturii româ­neşti Să arătăm în câteva cuvinte în ce anume constă divergenţa de care am pomenit. Mai înainte de începutul fie­cărui an şcolar, casele de editură aprovizionează pe librarii din toată ţara cu cărţile şcolare de cursul secundar. Spunem „de cursul secundar”, pentru motivul că, precmu se ştie, manualele di­dactice de cursul primar sunt un monopol al ministerului culturii naţionale. De la librari, fiecare elev îşi poate procura cărţile po­trivit listei ce i se dă de şcoala respectivă. Acum însă, ministerul a propus caselor de editură, ca, înlăturând pe librari să procure ele direct şcolilor secundare cărţile de care aceste şcoli au nevoie, acordând deci şcolilor rabatul ce acordă librarilor. Asociaţia editorilor români n’a primit propunerea, propunere care — e un punct ce merită a fi relevat — nu loveşte, în ce pri­veşte desfacerea cărţilor şcolare în interesele ei şi după propu­nerea ministerului s’ar desface tot atâtea cărţi şi în aceleaşi con­­diţiuni materiale. Dăunează însă altor interese mai mari, ale unor Interese de ordin cultural şi na­ţional. Intre editori şi librari tre­bue să existe o colaborare strân­să, bazată, bineînţeles, pe interese reciproce. Nici librarul nu se poate lipsi de editor, dar nici edi­torul de librar. In adevăr, în afa­ră de manualele didactice Casele de editură tipăresc, impunându-şi cheltueli importante şi asumân­­du-şi riscuri, cărţi li­terare dife­rite publicaţiuni periodice, a că­ror menire este să ridice nive­lul cultural şi intelectual al populaţiunii. Insă factorul indispensabil pen­tru răspândirea acestor cărţi şi publicaţiuni este librarul. Fără mijlocirea lui, fără concursul şi străduinţa lor, de o răspândire a cărţii nici nu poate fi vorba. Dar nu e nici drept şi nici omenesc ca librarului să-i dai spre des­facere cărţi, care , din neno­­rocire, se vând aşa de greu şi aşa de încet, deci cărţi al că­ror beneficiu este deseori proble­matic şi să-i refuzi cărţi şcolare odată pe an, beneficiu sigur. Refuzându-i cărţile şcolare este şi el îndreptăţit ca la rându-i, să nu primească spre desfacere alte cărţi. Ba chiar îl sileşte să-şi schimbe profesiunea. Oricum, urmarea este că, lo­­vindu-se breasla librarilor in in­teresele ei legitime, prin aceasta se lovesc şi interesele editorilor români şi —ceia ce este mai grav — se dă culturii naţionale o lovi­tură dureroasă, încă ceva ce nu poa­te fi trecut cu vederea. Să nu se uite că abia acum a început românizarea comerţului cu cărţi. Abia acum avem numai case româneşti de editură şi li­brării ţinute de români în ade­văratul înţeles al cuvântului. Este oare bine ca aceste elemente ro­mâneşti să fie lovite încă de la începutul activităţii lor ? între­barea cuprinde în ea şi răspun­sul. Al doilea. Nu este oare mult mai bine ca, lăsând pe fiecare la locul său şi la meseria sa, să lăsăm în grija librarilor desface­rea cărţilor, şi în grija directo­rilor de şcoli conducerea şcolilor şi buna educaţie a elevilor ? Di­rectorii de şcoli sunt doar îndea­juns de împovăraţi cu ocupaţia lor, pentru a li se mai pune în sarcină şi îndeletniciri cu carac­ter negustoresc. LIBRARI­E 1 ŞCOLI I Bibliotecile Organizarea timpului liber cu aşa de a­dânci efecte în ţările de veche cultură şi civilizaţie, ca Germania, Italia, etc. deschide o problemă şi trasează un drum, ambele menite să contribue la a­­firmarea şi promovarea spiritului muncitoresc român. In cadrul acestei probleme, or­ganizarea bibliotecilor muncito­reşti înseamnă foruri de orien­tare, îndrumare şi transformare a muncitorului privit în totalita­tea lui spirituală ; nu-şi va găsi numai acea linişte internă, senină pe care numai cititul unei lecturi frumoase îl poate da ; lecturi a­­lese din viaţa şi experienţa mari­lor muncitori ai omenirii îl va ri­dica pe muncitor la ideia de jert­fă pentru binele comunităţii. Bi­bliotecile muncitoreşti organizate de Ministerul muncii, vor contri­bui în cea mai largă măsură la formarea spirituală a comunită­ţii din care face parte muncito­rul ; bibliotecile muncitoreşti vor adânci şi consolida nobila ideie de înfrăţire camaraderească, o de­plină garanţie în drumul mari- muncitoreşti testărilor lui în diverse domenii de activitate , după cum ele vor alimenta în permanenţă şi cu pri­sosinţă formarea unei noui con­cepţii despre muncă, despre so­cietate, despre viaţa însăşi. Este ceea ce spiritul german creator numeşte cu mândrie şi satisfac­ţie „Weltanschauung“. Un serviciu special de biblio­tecă şi editură muncitorească, bi­ne organizat cu elemente de che­mare apostolică, cu pregătire pro­fesională va deschide drum larg posibilităţilor de îndruma­re, o­­rientare şi cultivare a muncitoru­lui român, care numai astfel va fi prezent la chemarea veacului nostru realizator. Iniţiativă a d-lui dr. C. Dănu­­lescu, ministrul muncii, simbol de cultură şi muncă, adânc înţe­legător al problemelor muncitori­mii româneşti de a fonda şi or­ganiza biblioteci muncitoreşti tre­buie subliniată şi elogiată ca o acţiune menită să promoveze in­­terese generale muncitoreşti in cadrul celui mai curat naţiona­lism creeftor românesc. I. POPESCU-Plosca ( SOCIAL­E-MUNCITOREŞTI SĂPTĂMÂNA SOCIALĂ Labirintul legiuirilor muncitoreşti. — Codul muncii româneşti Am încercat cândva să reali­zez o coordonare sau cel puţin o catalogare a legiuirilor noas­tre muncitoreşti, cu nesfârşitele lor modificări, regulamente in­terpretative şi decizii, dar măr­turisesc, n’am putut să mă des- I cure în întortochiatul lor labi­rint. După o muncă de răbdătoare migală, după ce am cercetat peste 150 de legi, regulamente şi decizii, am renunţat, convins că truda îmi va fi zadarnică. Nu este destul să coordonezi aceste nesfârşite schimbări de de legi, să întregeşti unele dis­­poziţiuni mai vechi cu altele mai noul, când foarte multe dintre ele se bat cap în cap, se exclud unele pe altele. Legiui­rile noastre muncitoreşti s’au modificat în decursul vremii schimbându-se pentru unele şi economia lor de bază. Pentru cele mai multe, modi­ficările au trecut neobservate — s’au publicat ce e drept în Mo­nitorul Oficial, dar,,, făcând, şi din acest punct de vedere, im­posibilă cunoaşterea lor, celor mai atenţi cercetători. Iată de ce, intenţiunea Mi­nistrului muncii, de a întocmi în sfârşit Codul muncii româ­neşti, ni se pare mai mult de­cât bine venită. Dacă este cu adevărat nevoe înainte de toate de o cunoaşte­re a realităţii vieţii muncito­reşti şi a ridicării standardului de viaţă al muncitorului — şi noi am repetat-o de atâtea ori — nu putem lăsa nici legislaţia­­ muncitorească In forma ei hao­tică de astăzi. Nu mai ştim ce legiuiri ne guvernează şi nu ne putem miş­ca, nici noi profesioniştii, nici muncitorii şi nici patronii, în acest adevărat labirint al le­giuirilor noastre muncitoreşti! Este timpul să cercetăm pro­blema cu atenţie, să punem la punct legiuire cu legiuire cu­­ toate modificările lor, prezen- t tând un tot omogen, armonic şi­­ unitar. Să dispară din legiuirile noa­stre muncitoreşti nesfârşitele trimiteri la texte modificate şi ele cândva, dar mai ales, să dis­pară dispoziţiunile care nefiind abrogate, rămân în vigoare, ani­­­­h­ilând dispoziţiunile contrare, din legiuirile modificatoare. Mă gândesc la acea lege a pregătirii profesionale şi exer­citării meseriilor, modificată în câţiva ani de aplicare de nenu­mărate ori, cum mă gândesc la legea contractelor de muncă, re­­pauzului duminical, şi durata muncii, legi care se cer conto­pite într’una singură, stabilind definitiv şi unitar regimul de odihnă al muncitorului. , Opera noastră de reconstruc­ţie a Codului muncii, nu trebue să cuprindă numai această pu­nere la punct a unor legiuiri in­complete sau modificate, deci nu numai revizuirea lor tehnică se impune, dar şi revizuirea concepţiilor cari stau la baza a­­cestor legiuiri. In clipa când Statul îşi schim­bă structura şi când devine au­toritar, alta trebue să fie şi concepţia întregei noastre legis­laţii muncitoreşti.­­Nu mai încape deci îndoială, că şi din acest punct de vedere se impune o atentă revizuire. Pe de altă parte, accentul pu­­nându-se în clipa de faţă pe social şi naţional, ne obligă la modificări structurale importan­te care să asigure muncitorilor stabilitate, concediu şi mini­mum de existenţă. Iată capitolul cel mai impor­tant din noua operă legislativă, cum importante sunt fără în­doială şi problema muncitorilor agricoli, a jurisdicţiei muncii, a timpului liber, în sfârşit, a ro­mânizării personalului din în­treprinderi. Va trebui deci, pe lângă revi­zuirea legiuirilor existente, să întocmim şi unele legiuiri noui. Deşi avem cea mai înaintată operă legislativă, sunt sectoare de care nu ne-am ocupat, cum sunt instituţii a căror structură nu mai corespunde vremurilor. E nevoe să examinăm şi să rezolvăm şi această problemă. Iată de exemplu, situaţiunea camerelor de muncă mai cores­punde rolului redus de astăzi? Dar situaţia organizaţiilor profesionale? S’au desfiinţat breslele şi n’am pus nimic în loc. Nu este nevoe de cea mai ur­gentă legiferare? Este adevărat, nu trăim vre­muri normale, poate nu este clipa prielnică unor noui legi­ferări, dar să nu se uite că o­­pera de codificare a legislaţiei muncitoreşti nu este niici uşoa­ră, nici nu se poate efectua în grabă. Nu trebue elaborată în grabă!­ Se cere studiu a­tent şi înde­lung gândit. A trecut vremea legilor con­fecţionate în serie. Intr’o zi sau într’o noapte. Opera ce­ va trebui să între­prindem, să izvorască dintr’o profundă cunoaştere a realită­ţilor şi dintr’un studiu îndelung prelungit. Altfel, nu vom face nimic du­rabil, nimic definitiv. Şi ar fi păcat... păcat de toa­te bunele intenţii care prezi­dează în­­clipa de faţă alcătuirea Codului muncii româneşti. VINTILA F. PANTÁZOPOL înştiinţare pentru premilitarii universitari şi şcolari născuţi in anul 1923 In conf. cu art. 2 din L. P. P. şi ordinul Inspect. P. P. nr. 11511/1941, Cercul de recrutare Bucureşti, pune în vedere pre­­miliitarilor universitari şi şcolari, născuţi în anul 1923 în Bucureşti şi comunele suburbane, să se prezinte la circumscripţiile de poliţie pe raza cărora s’au năs­cut, în zilele d­e 23 Septembrie 1941 cei până la litera M, iar pe ziua de 25 Septembrie 1941 dela litera N, în sus, pentru a declara studiile ce au şi starea civilă, spre a fi trecuţi de d-nii comi­sari şefi ai­ circumscripţiilor în tabelele de recensământ, separat de cele întocmite conform in­strucţiunilor date de Cercul de recrutare Bucureşti cu nr. 11500 din 8 August 1941. Premilitarii universitari şi şco­lari cari vin din provincie, se vor prezenta la circumscripţiile de poliţie pe raza cărora domici­liază, în aceleaşi zile pentru a fi şi ei trecuţi în tabele. Premilitarii universitari şi şco­­lari născuţi în anul 1924 în Bucureşti şi com­unele subur­bane, se vor prezenta la cir­cumscripţiile de poliţie, pe raza cărora s’au născut, în zilele de 10 şi 11 Octombrie 1941, pentru a declara starea civilă și studiile, trecându-se în tabele separate. Evreii nu se vor prezenta. A MURIT BAILLET-LATOUR PRESED. C.1.0. Deunăzi a murit într’un acci­dent de avion, în cursul unei că­lătorii spre Statele­ Unite, contele de Baillet-Latour, preşedintele Comitetului internaţional Olim­pic. După cum se ştie, Comitetul in­ternaţional olimpic este instituţia internaţională de mare prestigiu, fondată de baronul Pierre de Coubertin, a carei sarcină este de a organiza la fiecare 4 ani, îm­preună cu comitetul olimpic al naţiunii desemnate, jocurile inter­naţionale olimpice într-unul din marile centre sportive ale lumii. Din cauza războiului ultimele jocuri, cari trebuiau să fie la To­kio în 1940 ,nu s’au mai ţinut. Contele de Baillet-Latour, care a succedat regretatului Couber­tin în fruntea C. I. O., era pre­şedintele Comitetului olimpic bel­gian şi una din personalităţile cele mai proeminente ale conducerii sportive internaţionale. In clişeul de mai sus îl vedem citindu-şi discursul în faţa Fue­­hrer-ului Adolf Hitler şi a pre­­şed. C. O. German von Tscham­­mer und Osten, la deschiderea jocurilor olimpice care s’au ţinut la Berlin în anul 1936, cu un fast şi o splendoare necunoscute până atunci. Baillet-Latour era un aprig campion al amatorismului in practicarea sporturilor şi un pu­ternic susţinător al ideii olimpice a cărei formulă nepieritoare este: „Fie ca jocurile olimpice să se poată disputa în bucuria şi pacea generală, dar flacăra olimpică să-şi urmeze drumul printre veacuri pentru binele unei ome­niri tot mai arzătoare, mai cu­­ragioasă ș­i mai curată. Citius, altius, fortius!“ N. B --------------®4®-------------­ Arestate pentru lansare de zvonuri mincinoase Câmpina, 12 Sept. 1941 Pe când călătorea cu trenul spre Sighişoara, jandarmul proto­ner Streinu Ioan, de la postul jandarmi Băneşti (jud. Prahova), a arestat pe femeile Rentea Da­­niţa şi Maria Lazăr, originare din Braşov, cari călătorind cu acelaș tren, au fost surprinse lansând svonuri mincinoase. Numitele au fost predate polit I­ţiei orașului Sighișoara. Deschiderea stagiimii Teatrului REGINA MARIA LUCIA STURZ­A-BUL­ANDRA Sâmbătă Seara: Asociaţia dramatică BULANDRA — MAXIMILIAN—STORIN cu GH. STORIN m | I A *1M i I ff-#% ip V-roTULĂTÂTRiEi») k.îîsâî, PAPA SE LUSTRUEȘTE 1 U 1 UL. KC ,U U I " ; „ n "i GH- SION Marele triumf al trecutei stagiuni* «u întreaga 'distribuție de* pr*nieră trlinPrelucrare IV'S" nă PtfilS"StSrzA SulTĂSII F­LORANCE LUPESCU _________________ în frunte cu V. MAXIMILIAN

Next