Vatra, 1992 (Anul 22, nr. 1-12)
1992-01-01 / nr. 1
2 CAPITOLUL XXVI. Pedeapsa păcatului lui Adam, asupra întregii sale stirpe, împotriva pelagianilor Exilat de acolo, după ce săvîrşise păcatul, prin care întreaga sa stirpe, pe care, păcătuind în sine, o violase tocmai din rădăcină, a legat-o prin pedeapsa morţii şi a damnării, incit orice vlăstar se va naşte din el şi din împreună cu ei damnata soţie, prin care a păcătuit prin concupiscenţă carnală şi care a primit pedeapsa similară a neascultării, să-şi atragă asupra păcatul originar, prin care să fie urât, prin greşeli şi suferinţe felurite, împreună cu îngerii căzuţi, corupătorii şi stăpîniitorii şi împărtăşitorii soartei lor, la acel supliciu extrem şi fără de sfîrşit. Aşa printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi, prin păcat, moartea; şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit (Rom. V, 12). Lume, însă, a numit în acel loc Apostolul întreg neamul omenesc. Sfîntul Augustin ENCHIRIDION (V) CAPITOLUL XXV. Pedepsele aplicate păcatelor Natură, care nu a putut, totuşi, să-şi piardă, în relele sale, dorinţa beatitudinii. Intr-adevăr, aceste rele sînt comune şi oamenilor şi îngerilor pedepsiţi de dreptatea lui Dumnezeu pentru maliţia lor. Omul are, însă, şi o pedeapsă proprie, prin care a fost pedepsit chiar cu moarteatrupului. Căci Dumnezeu îl ameninţase, dacă va păcătui, cu supliciul morţii, dăruindu-l astfel cu liberul arbitru, încît să cârmuiască totuşi la poruncă, şi să se teamă de moarte; şi l-a aşezat astfel în fericirea paradisului ca şi în umbra vieţii, de unde, păzind dreptatea, să se înalţe spre mai bine (Gen. II, 17—15). CAPITOLUL XXVII. Condiţia omului după păcatul lui Adam. Reabilitarea omului, doar prin singură îndurare a lui Dumnezeu Aşa stăteau, aşadar, lucrurile: zăcea in rele, sau chiar se rostogolea, şi era aruncată din rele în rele masa damnată a întregului neam omenesc; şi, adăugată părţii acelor îngeri care păcătuiseră, ispăşea binemeritatele pedepse ale impiei răzvrătiri. Ţine, într-adevăr, de dreapta mînie a lui Dumnezeu orice săvîrşesc, din par, bă şi neînfrînată concupiscenţă, cei răi şi orice pătimesc, prin pedepse vădite şi tainice, nevoitorii, neîncetînd întrutotul bunătatea Creatorului şi a furniza îngerilor săi viaţă şi putere mereu vie, care furnizare, dacă ar fi retrasă, şi ar pieri; şi oamenilor, deşi născuţi dintr-o viţă viciată şi damnată, a le forma sămînţa şi a-i însufleţi, a le modela mădularele, a le înviora simţurile şi a le dărui întremînt prin vîrstele timpurilor şi prin întinderile locurilor. Căci a judecat că este mai bine a face bine din rele, decît a nu îngădui nici unor rele să existe. Și, dacă ar fi mai binevoit să nu existe, într-un cuvînt, nici o refacere a oamenilor, după cum nu este nici una a impiilor îngeri, care nu ar fi fot drept ca natura, care l-a părăsit pe Dumnezeu care a călcat preceptul, pe care ar fi putut mai uşor să-l păzească, al Creatorului său, folosindu-şi rău puterea sa, şi s-a desfrînat, care a violat în sine imaginea Creatorului său, întoreîndu-se trufaş de la lumina lui, care a scuturat rău, prin liberul arbitru, de la legile Lui, servitutea salubră, n-ar fi fost pe merit ca întreagă să fi fost părăsită de El în etern şi să-şi ispăşească pe merit pedeapsa sempiternă? Poate că ar fi făcut întocmai aşa, dacă ar fi numai drept nu şi îndurător şi nu ar arăta mai degrabă îndurarea sa neîndatorată întru eliberarea celor nedemni. CAPITOLUL XXVIII. îngerii dezertori fiind alungaţi, ceilalţi sînt statorniciţi în beatitudine părăsindu-l, aşadar, unii îngeri, printr-o impie superbie, pe Dumnezeu, şi alungaţi, din divinul lăcaş ceresc, în cea mai adîncă negură a acestui văzduh, numărul care a mai rămas al îngerilor s-a statornicit, împreună cu Dumnezeu, în eternă beatitudine şi sanctitate. Căci ceilalţi nu s-au înmulţit dintr-un înger căzut şi damnat, ca, să-i lege şi pe ei, ca pe oameni, păcatul originar, în lanţurile vinei moştenite, şi să-i tîrască pe toţi la pedepsele îndatorate, ci, prin acela care a devenit diavol, alungat împreună cu soţii impietăţii şi, odată cu ei, însăşi mîndria nimicită, ceilalţi, prin pioasă supunere faţă de Dumnezeu, au rămas strânşi împreună, primind încă şi ceea ce ei nu avuseseră, conştiinţa neîndoielnică, prin care să fie siguri de stabilitatea lor sempiternă şi niciodată trebuind să cadă. CAPITOLUL XXIX. în locul îngerilor alungaţi succedă partea reînnoită a oamenilor Şi astfel i-a plăcut lui Dumnezeu, Creatorul şi împăciuitorul universului, ca, pentru că nu toată multitudinea îngerilor pierise, părăsindu-l pe Dumnezeu, aceea care pierise să rămînă în perpetuă perdiţie, ceealaltă, însă, care, părăsind-o pe prima, rămăsese statornică împreună cu Dumnezeu, să se bucure pururea, prin cunoaşterea foarte sigură de sine, de fericirea viitoare; iar altă creatură raţională, care era în oameni, fiindcă se pierduse toată prin păcate şi suplicii şi originare, şi proprii, din partea reînnnoită a ei, să completeze ceea ce a micşorat din societatea angelică acea cădere diabolică. Căci aceasta li s-a promis sfinţilor înviaţi, că vor fi egalii îngerilor lui Dumnnezeu (Luca, XX, 36). Astfel, divina noastră maică, Ierusalimul, cetatea lui Dumnezeu, nu va fi păgubită de nici o mulţime a cetăţenilor săi, ba, mai degrabă, va domni cu o abundenţă şi mai rodnică. Căci noi nu cunoaştem numărul, nici al oamenilor sfinţi, nici al imanzilor demoni, în locul cărora se vor statornici succedenţi, fără nici un fel de hotar al timpului, în acea pace din care ei au căzut, fiii sfintei maici care apărea sterilă pe pămînt. Dar numărul acelor cetăţeni, fie care este, fie care va fi, este în contemplarea Creatorului său, Carele cheamă cele ce nu sínt, întocmai ca şi cele ce nu sínt (Rom. IV, 17), cheamă şi toate le orînduieşte după măsură şi număr şi greutate (înţel. XI, 21). CAPITOLUL XXX. Nu prin merite, nici prin liberul arbitru sunt reînnoiţi oamenii, ci prin graţie Oare această parte a neamului omenesc, căreia Dumnezeu i-a promis liberarea şi împărăţia eternă, poate fi ea, într-adevăr, reînnoită prin meritele lucrărilor sale? Doamne fereşte! Căci ce bine poate face cel pierdut, în afara faptului că a fost liberat de perdiţie? Oare prin liberul arbitru al voinţei? Şi asta, Doamne fereşte, căci, folosindu-se rău de liberul arbitru, omul s-a pierdut şi pe sine, şi pe acela (liberul arbitru, ntr.). Fiindcă după cum cel care se sinucide, numai trăind se sinucide, dar, sinucigîndu-se, nu trăieşte, şi nu va putea, de vreme ce se va fi sinucis, să se învie pe sine însuşi, tot aşa, de vreme ce va fi păcătuit prin liberul arbitru, prin păcatul învingător a fost abandonat liberul arbitru, căci, cine de care a fost învins, aceluia îi este lăsat rob (II Petru, II, 19). Desigur, aceasta este sentinţa apostolului Petru, şi, cum ea este adevărată, care poate fi, te întreb, libertatea sclavului înrobit, dacă nu, cînd se îneîntă că el păcătuieşte? Căci slujeşte ca un om liber cel care împlineşte bucuros voinţa stăpînului său. Dar, prin aceasta, cel care este sclavul păcatului este liber spre a păcătui. De unde, nu va fi liber spre a proceda drept, decît dacă, liberat de păcat, va începe să fie sclavul dreptăţii, însăşi adevărata libertate este pentru bucuria faptei drepte, după cum şi pioasa sclavie, pentru obedienţa poruncii. Dar de unde îi va veni omului înrobit şi vîndut această libertate de a face bine, dacă nu îl va răscumpăra Cel a Căruia este mirifica voce: Dacă vă va fi liberat pe voi, atunci veţi fi cu adevărat liberi (Ioan, VIII, 36)? Fapt care, înainte să înceapă a se împlini în om, în ce chip cineva, care nu este liber spre a face bine, se va mîndri cu facerea binelui prin liberul arbitru, decît dacă se va umfla de o vană superbie, pe care o înfrinează Apostolul, zicînd: De către graţie sînteţi salvaţi prin credinţă (Ef. II, 8)? CAPITOLUL XXXI. Credinţa şi faptele bune, din darul lui Dumnezeu Şi, ca nici măcar să nu-şi aroge totuşi credinţa însăşi astfel, încît să nu înţeleagă că a fost dăruită prin voinţa divină, după cum acelaşi apostol spune, într-alt loc, că el, ca să fie credincios, a primit îndurarea (I. Cor. VII, 25), chiar a mai adăugat aici şi a zis: Şi aceasta nu de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu din fapte, ca nu cumva să se laude cineva. Şi, pe de altă parte, ca să nu se creadă că faptele bune le vor lipsi credincioşilor, adaugă: Căci noi suntem plăsmuirea Lui Însuşi, creaţi întru Isus Christos pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte ca să umblăm în ele (Efes. II 8, 10). Devenim, aşadar, cu adevărat liberi, atunci cînd ne plăsmuieşte Dumnezeu, adică, ne formează şi ne crează, nu ca oameni, ceea ce deja a făcut, ci ca să fim oameni buni, ceea ce face acum graţia sa, ca să fim întru Christos Isus nouă creatură (Galat. VI, 15), după ceea ce s-a spus: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule (Ps. L, 12). Şi nu fiindcă Dumnezeu nu ar fi creat deja inima lui (a psalmistului, n. tr.) întru cît ţine de firea inimii omeneşti. In româneşte de Vasile SAV ___________________VATRA 250______ Despre literatura* depoziţie Literatura, nu inspirată de talent, ci dictată de conştiinţă, a beciurilor K.G.B.-iste, a temniţelor şi a lagărelor de muncă silnică, a suferinţelor la care au fost supuşi oameni nevinovaţi, sau vinovaţi pentru că nu acceptau a fi cu adevărat vinovaţi, atăt cei condamnaţi prin sentinţe cât şi rudele lor — părinţi, soţii, copii etc. — râmase în închisoarea ..liberă“, a creat un nou gen — mai bine nu l-ar fi creat —, care nu aparţine ficţiunii literare propriu zise, cât mărturisirilor, in faţa omenirii, a justiţiei care stă nu în cine ştie ce sală a vreunei clădiri, ci în conştiinţa omului, ale unor incredibile realităţi. Ceea ce contează în conţinutul acestor cărţi este documentul, nu talentul, acesta fiind sau însemnînd transfigurarea, dacă se poate spune aşa, a ororilor, a infernalelor căi ducând spre fericirea edenică a comunismului Cât de elocventă poate fi acea fericire ne-o spune faţa de polip, teşită, de genial descreierat a lui Lenin cea cu fruntea de-un scremut a tâlharului de prin văile Caucazului — Dugaş, cea a atâtor monştri lombrozieni de câţi a avut parte istoria (deosebi epoca noastră) zeloşi şi dezlănţuiţi slujitori ai lui Baraba, graţiatul de la moarte în zilele Paştilor, şi căruia, de-atunci, i s-a încredinţat conducerea acestei lumi. Atila, Gin-Gis han, sinistrul prelat care ordonă şi asistă la arderea pe rug al Fecioarei din Orleans, Nero, Caligula, Hitler, Idi Amin, Bocassa, Pol-Pot şi alţi ceauşi, pontatori, brigadieri, polonicari etc. ai vieţii noastre. Celălalt, cel crucificat stă şi-acum, acolo, pironit, pe Golgota. Unele cărţi aparţinând genului acesta, al damnării şi blestemului, sunt scrise de inşi cu aplicaţii filozofice Noica, Steinhardt... Altele sunt scrise de inşi cu talent literar — epic sau liric: — Pasternak, Goma, Bucu, Mihadaş; unele cu talent gazetăresc: Soljeniţin, loan Ioanid etc., altele scrise de oameni de cultură: Ierunca etc.; altele cu ironie parabolică: „Ferma animalelor“ etc.; şi, în sfârşit scrise pur şi simplu, dincoace de orice filozofie sau literatură, mărturie directă, simplă. Lectura lor poate să însemne, pentru unii cititori, o cădere în stări depresive, o dezamăgire, o inhibare, o spaimă, ceva greu de suportat. Pentru alţii — să sperăm că majoritatea — lectura, odată terminată, se poate transforma într-o lege morală, un imperativ uman, şi anume: aflând despre toate acele orori şi monstruozităţi, cinisme lombroziene şi sadisme grosiere, cititorul va acţiona — îndemnându-i şi pe alţii să facă la fel — cu fermitate, ca nu cumva atari sinistre să reapară în sânul umanităţii. Pentru autorii lor, ele pot să însemne o purificare, o defulare, un catarzis, o eliberare de nişte vedenii chinuitoare, terorizante în continuare, dar, mai ales, o datorie. (In nici un caz bucurie.) Unele din cărţile aparţinând acestui nou gen literar pe care l-aş numi cel histologic ori escatologic, au fost distinse cu premiul Nobel... Ruşine, după părerea mea, deoarece gheşefturile şi birniţa n-au nimic comun cu suferinţa. Ştim noi foarte bine cui anume se acordă acel premiu-trafic.. . de influenţă. Lumea prin care au trecut autorii acestor cărţi — nu toţi — este un infern dantesc, dar existent aievea, nu în imaginaţia marelui florentin, iar călăuza lor prin acel limb nu a fost Virgiliu, ci propria lor conştiinţă, dacă au avut-o, mă refer nu numai la autori, ci la toţi „beneficiarii“ acelei calamităţi. în ceea ce-l priveşte pe subsemnatul, el consideră că cei aproape opt ani de detenţie nu au însemnat pentru el o pedeapsă, ci un dar de nepreţuit, da, nu minte, nici nu cardeşte, deoarece acolo, în singurătatea absolută a celulei — nu şi pe şantierele de munci forţate, în foame, frig şi bătăi, şi batjocură — el a cunoscut pe toate fiinţele câte l-au iubit, s-a cunoscut pe sine însuşi, pe mândra şi credincioasa lui Soţie, şi tot acolo L-a cunoscut pe Dumnezeu... Le mulţumeşte! Dacă nu i se oferea acea danie nu era nici omul care este, nici scriitorul, nici poetul, ci un ins oarecare şi un scriitor cineva. Cele mai serioase şi mai frumoase cărţi ale sale sunt cele gestate acolo: „Ţărâna serilor“ (versuri) şi „Pe muntele Ebal“ (proză), precum şi placheta de versuri întitulată „Elegii“, darul unei alte încercări la care a fost supus, a unei alte suferinţi — căci fără suferinţă nu s-a creat nimic trainic şi semnificativ în lume —, agonia timp de un an de zile şi moartea celei fără de pereche, Zoe. Ca încheiere, aş transcrie nişte versificări — nu poezie — cu voia redacţiei, în memoriam Ultim dispreţ guşaţilor polipi Şi monstruoasei liturghii — sfidare. Pumn fulgerat în gură-acelor ţipi Scăpaţi pe undeva, din întâmplare, în era asta, dintre toate cea mai glorioasă î n crime şi abjecţii. Când excelenţa sa inteligenţa s-a’mbrăcat şi ea In glugă de călău, să ne dea lecţii Despre virtuţi, delaţiune, prostituare, Ca singurele aurite căi ce duc la bunăstare Şi către culmea fericirii stricte şi totale..., îngăduie să mă prostern în pulberea singurătăţii taie, O, Jane Pallak, zeul meu venit Oroarea, prin refuz semeţ, s-o înfrunte! Cenuşa ta, fosforescenţă e în infinit, Iar Tu’n perenele făclii care te mistuiră: Munte. Cu mulţumiri, Teohar MIHA OAŞ