Vatra, 1999 (Anul 29, nr. 1-12)

1999-04-01 / nr. 4

privire creştină spunînd că “nu contează primatul principalului” şi ne încurajează să căutăm o mai bună convieţuire între diferitele sectoare a ceea ce există. Tot ca un argument al spiritului său creştin trebuie să obervăm un alt aspect, anume permanenta preocupare a sa pentru a nu cădea în pesimism spiritual şi teoretic. Felul spectaculos în care Nemoianu prezintă istoria culturii ca pe o istorie a conflictului dintre principal şi secundar îl sprijină în susţinerea ideii să secundarul ajunge mai totdeauna să capete importanţă şi chiar să submineze principalul, ceea ce are drept consecinţă o continuă tulburare a entropiei către care toate lucrurile tînjesc. Secundarul, s-ar putea spune după o vorbă prăfuită, este motorul istoriei. Ideea este foarte interesantă şi, repet, spectaculoasă, pentru că schimbă pur şi simplu raporturile cunoscute dintre elementele lumii şi confirmă prorocirea biblică foarte cunoscută, care este şi un prilej de mîngîiere sufleteasă pentru “marginali”, conform căreia “cei din urmă vor fi cei dîntîi”. Mă întreb însă dacă se poate concluziona că tot ce-i astăzi secundar va fi mîine principal. Ar fi trist şi oricum dificil de demonstrat, pentru că ar însem­na, în pofida demonstraţiei lui Harold Bloom din Canonul occidental, că Shakespeare ar putea fi mîine, peste o sută sau mai multe sute de ani, unul dintre cei din raftul al doilea, un secundar. Ceea ce nu ne prea vine să credem. Totuşi, concluzia îmbucurătoare care se poate trage din teoria lui Nemoianu este că literatura are un viitor. Pe de altă parte, acel viitor în care ea devine principal ar trebui să nu-l dorim cît mai îndepărtat, deoarece un alt secundar îi va lua locul. Soluţia pentru lumea noastră pare a fi acceptarea raţională a imperfecţiunii. Şi resemnarea. Căci dacă avem în vedere opinia generală conform căreia artiştii în general şi scriitorii în cazul de faţă au capacitatea de a se situa, prin opţiunile şi universul lor, cu un pas înaintea timpului în care trăiesc, dacă avem în vedere că nu alta este accepţia lumii, că ideea este consecvent - şi aş zice inconştient - susţinută în Şcoală, atunci teoria lui Nemoianu, care spune că literatura este de fapt conservatoare şi nu reacţionară, devine cu adevărat spectaculoasă. Adăugăm aici aşadar constatarea că Nemoianu contrariază adesea, dezmorţeşte spiritele. O altă idee, care ar trebui să-i pună pe gînduri aici în România, dar şi în alte părţi, pe adepţii, dintre artişti, a subiectivismelor şi şi impresionismelor de tot felul, a lipsei de precizie în arta literară, cum ar fi zis Paul Zarifopol, precizie în sensul limpezirii conceptelor şi a poeticilor în sfera cărora respectivul artist se manifestă, este şi aceea a luptei invizibile dintre Adevăr şi Bine, pe de o parte (ca principal) şi Frumos, pe de altă parte (ca secundar), adică a luptei dintre progresul istoric (politică, ideologie, sisteme legislative) și estetică. Ar trebui, zic, să-i facă mai reflexivi pe artiștii care nu cred în rostul criticii sau, mai rău, care nu recunosc nici un rol criticii, esteticii în general, deoarece o asemenea ascensiune a esteticului către principal, din poziţia de secundar pe care i-a oferit-o istoria, trece, s-ar părea, în ultimul secol, prin consolidări teoretice şi filosofice capabile, cum spune Nemoianu însuşi, “să suscite interesul şi pe alte temeiuri decît subiectivitatea”. Hayden White, citat de Nemoianu în capitolul Progresul şi complementele lui, afirmă că “unica noastră speranţă de a transcende ideologia” rezidă în “abordarea esteticistă a textelor culturale şi sociale”. Şi în abordarea textelor ştiinţifice (dacă nu cumva sunt incluse în categoria textelor culturale), aş adăuga eu, cu gîndul la pozitivismul liric pe care l-am definit în manifestul himerismului. Oricum, Nemoianu tratează pe cîteva zeci de pagini relaţia dintre literatură şi ştiinţă, iar abordarea sa, cu trimiterile bibliografice numeroase şi diverse, este utilă prin faptul că deschide în acest sens o portiţă cercetării, observînd o glisare către principal, o glisare a literaturii către ştiinţă, cu un risc pentru ştiinţă de a fi înglobată de literatură. Se sugerează că în ritmul descoperirilor actuale ar fi nevoie doar de cincizeci de ani pentru ca un text ştiinţific să devină literar. Nu sute de ani, aşa cum s-a întîmplat cu textele lui Newton, ca să oferim doar un exemplu. Acţiune brutală poate, dar cu beneficii pe care pentru moment nu reuşim să le vedem prea limpede, însă, citind acest capitol, mărturisesc că am fost şi dezamăgit un pic de faptul că Nemoianu a lăsat în suspensie rezolvarea problemei. M-aş fi aşteptat să găsesc în studiul său un răspuns la întrebarea dacă domeniul ştiinţei (nu limbajul ei) poate deveni un cîmp nou de desfăşurare pentru genurile literaturii. Un cîmp nou, adică o realitate nouă, aşa cum era America pentru Columb. Pentru că temerea mea în această privinţă este că “principalul ştiinţei”, luat prizonier în “secundarul literaturii” va trage în jos acest secundar ca reacţie de apărare pe care secundarul o are întotdeauna, conform teoriei lui Nemoianu, în faţa pericolului de a deveni principal. Căci statutul de principal are de suportat o presiune foarte mare, conform legilor entropiei. Tot prin filiera ştiinţei (mai precis, prin filiera medicinei sau a “mitului medical ca element în literatură”, Nemoianu foloseşte încă un prilej de a analiza relaţia dintre secundar şi principal. El consideră că realitatea bolii, ca element “principal”, este agresată şi modificată de “imaginile mitice ale bolii”, ca elemente “secundare” şi în felul acesta, poate uşor reducţionist spus, literatura influenţează societatea, realitatea. Nu este vorba despre determinisme simplificatoare, ci avem de a face mai curînd cu o adaptare reciprocă dintre secundar şi principal. O încercare de convieţuire. Ca în cazul idilei, căreia (nu neapărat retrospectiv) îi corespunde relaţia “plus-minus” valabilă în nexus-ul “gută-ipohondrie”. S-ar fi cuvenit poate şi la acest capitol să fie formulată o întrebare şi să se încerce şi un răspuns. Ar fi aşadar util de ştiut dacă toposul bolii în literatură modifică (influenţează­ scara de valori. Pentru că dacă ar putea fi argumentată o creştere valorică a unei opere literare datorită infuziei acestei opere cu... maladiv, în raport cu o altă operă, neatinsă însă nici măcar de umbra vreunui presentiment, atunci s-ar putea spune să schimbarea sensului în relaţia principal-secundar (boală-literatură), adică întoarcerea vîrfului săgeţii imaginare dinspre literatură spre boală ar fi un fapt în care premedierea (individual-artistică, dar şi colectivă) ar avea un rol deloc de neglijat. Creatorii ar putea urmări, cu alte cuvinte, valorificarea maladivului cu scopul de a adăuga nişte carate în plus operei lor. Se poate spune, cred, cu toate acestea, că stilul strălucitor în limpezimea lui şi reconfortant totodată al lui Virgil Nemoianu ar fi meritat o mai mare implicare personală a autorului. Stilul acesta riguros, încorsetat în limitele lui academice impuse de necesităţi în care informarea este unul din scopurile principale, este atît de răspîndit astăzi în mediile universitare încît devine aproape un defect. Dincolo, vreau să spun, de inventarierea bibliografică, autorul ar fi trebuit să-şi exprime mai des opinia, să dea în felul acesta un suflu umanizant întregii, construcţii teoretice. Nu că ar lipsi acest suflu umanizant, cum l-am numit (el chiar există, repet, în preocuparea pentru temele marginalităţii), dar nu pot uita nici ariditatea incursiunii în problema idilei. De o

Next