Veselia, 1926 (Anul 34, nr. 1-53)
1926-01-14 / nr. 3
VESELIA cronica săptămânii Chestiuni băneşti „ Când s'au deşteptat ungurii delot Budapesta, îr ţărişoara lor, şi-au dat seama că le vine cam strâmtă şi se înăbuşe de mirosul unturei cu care îşi ung cişmele. D’aia au început să cate peste hotare pe acolope unde-şi răsuciseră atâţia ani mustaţa. Dar propaganda în ţările vecine costă parale. Şi ungurii s’au deşteptat iarăşi că n’au parale. Foarte vioi la imaginaţie, şi-au pus problema următoare: ce e de făcut când n’ai parale ? la care deştepţii singuri şi-au răspuns : să faci. Problema fiind astfel rezolvată, mai rămăseseră câteva amănunte de technică, cu totul neînsemnate. De exemplu : cum să-i facă ? Şi părerile fiind împărţite, au convenit să facă de tot felul, afară de cei ungureşti care nu meritau osteneala. Şi astfel intr’o bună zi, în capitala tigrilor budapestani, cu binevoitorul concurs al atelierelor armatei, s’a început tipărirea : curgeau dela rotativă coroanele cehoslovace şi francii francezi, ca grâul la, treier. Se înţelege ca în condiţiile acestea n’ar fi fost poate imposibil ca într’o bună ziulică, statul nou îmbogăţit (după război) al ungurilor să se ofere să cumpere (bani gata) toate domeniile ce fuseseră cândva înghesuite cu pumnii sub coroana ’sfântului Tslvan. Taman la pont statele vecine au deschis uşa să vadă ce fac ungurii cu rotativa lor. Ce-or fi văzut şi crezut ei nu ştia, dar fabricanţii noştri. „Cum e’n cer, şi pe pământ“ — e vorbă din Evanghelie, vorbă pe care o rosteşte tot creştinul dar pe care i-o crede nimeni. Şi totuşi, povestea de mai la vale dovedeşte că zicătoarea aceasta e curat, cuvânt de Evanghelie Se năspuise vremea lucru mare. Soarele, care ne mângâiase până mai mai în pragul Crăciunului, se întorsese cu spatele — şi viscolul, necăjit că fusese ţinut la poarta tărâmului, se năpustise furios de se clătinau tăpiciile. Era ger de-ţi îngheţa omuşorul. Pe întinsul ţârei, zăpadă pustie. .. — Doar lupii hoinăreau, lihniţi de foame. Sandu Bidinea, lingurar din Comana, intrase in iarnă, ca niciodată, fară aşchie de lemn şi dator la curprinşi în flagrant elehet de îmbogăţire, şi-au pus pudici mâinile la ochi şi s’au repezit în aşternut, trăgând plapuma peste cap şi făcând pe „adormiţii“. Dar cum dintoată şiretenia asta le-a rămas urechile afară, n’ar fi rău să se apuce cineva de ele, ca să-i „redeştepte“. In vreme ce ungurii fabricau bani (de-ai altora) la noi, anume negustori strică bani (de-ai noştri). Se zice că existau nişte monede de 50 bani, menitei să înlocuiască frumoasa, eleganta, simpatica şi sugestiva băncuţă de altă dată ! Moneda asta actuală de 50 bani, ar fi fiind de aluminiu, şi goală la mijloc, găunoasă. Aşa de nenorocită cum este, şi de abandonată, s’au găsit totuşi oameni lipsiţi de inimă, care s’o speculeze. S’a semnalat astfel că o bandă de conrupători de monede minore, le adunau din circulaţie şi le... stricau. Mai pe româneşte le topeau şi făceau din ele... peniţe. Socoteala negustorilor nu era proastă : gologanul costa cincizeci fie bani, iar o penă ,un leu. Asta înseamnă că din cincizeci de bani se putea face patru lei. Ar fi ceva,jramul geniul operaţiilor de revalorificare a leului, pe care se tot trudesc vintilii brătieni s’o facă, fără succes însă, întreprinderea nefiind oficială şi mai ales liberală, autoritatea s’a emoţionat şi s’au luat măsuri de opriTr. U. Badurul ciuma pentru traista de mălai cu care înşelase foamea copiilor în săptămâna de trecuse. Acu, era mai frig la el în bordei decât pe linia satului — şi dancii, nemâncaţi de cine ştie când, se pocâitiseră, li se lipise inima de coaste, din care pricină, galbeni-verzui la faţă, părea că sunt la treizeci de zile, de grevă a foamei. Ţiganca, ocărâse ce ocărise bicisnicia prăpăditului de bărbat, dar îi pierise glasul. Acuşica, bordeiul lui Sandu părea o criptă de cimitir, criptă în care morţii tot mai răsuflă. Vijelia se năpusteşte năpraznic, cu broboane de ghiaţă, şi ciocăneşte sinistru în tripla de la unica fereastră a bordeiului — pe când salcâmul din bătătura popei, de alături, se îndoaie, geme şi trosneşte siluit de năvala viforului. Prididit de duşmănia împrejurănlor, Sandu se rupe dintre lista de flămânzi ; iese în pragul bordeiului, face, la ochi, pâlnie cu mâna — că’l orbia nesfârşitul all al zăpezei — şi se uită cu setei la păduricea din capul satului. Pe urmă, îmbrâncit de muiere, îşi ia barda şi porneşte, după ce’şi-a făcut, în gând, socoteala cum să taie, el, lemne, din pădurea altuia fără să plătească gloaba. Şi se duce Sandu, furiş , şi se piteşte după o movilă, care stătea ca ţugui pe întinsul zăpezei ; şi de pe movilă se agaţă de o cracă, se urcă într’un copăcel de gârniţă şi începe, cu barda, să desgrădineze tocmai ramura pe care se aşezase cu cele din napoi. A dat ţiganul până a desprins craca de tulpină. Atunci, din întâmplare, a căzut, cu gogeamite vreascul peste ţuguiul de pe care se urcase. Movila, care era, sub zăpadă, acoperişul bordeiului în care sălăşluia văcarul satului, s’a dărâmat la creştet — şi Sandu s’a pomenit, oblu, în mijlocul colibei. Lbit, peste mutră* de crăci , năucit de trosnet şi fărâmat de siuciumul căderei, bietul ţigan a crezut că ’i s’au sfârşit zilele; de aceea, când şi-a veniit în fire, se credea pe lumea cea- laltă. S’a uitat, omul, în dreapta ; s’a uitat în stânga ; s’a desmorţit niţel la nişte cenuşe rămasă caldă în gârliciul bordeiului — şi când a zărit, într’un ungher, o putină cu brânză şi, pe corlată, o mămăliguţă cât roata, doar atât a putut să zică, înnecat de emoţie : — Aoleo ! E mai bine pe lumea asta-laltă ! Ospăta ţiganul, lângă vatra de cenuşă caldă, când iacă-l pe văcar : — Ce câţi în colibă, baragladină ? — Care ? M’a trimes Dumnezeu. — Ce face ? — Păi. Dacă am murit! Am venit pe lumea astălaltă. — In bordei la mine, mă ţigane ? — Dacă aşa m’a orânduit Ăl de Sus ! — Şi acuma ? întreabă românul, stând la îndoială de arei a face cu un hoţ ori cu un nebun. — Acuşica, cum vezi , ospătez — că’mi-a dat şi tain Dumnezeu. Când a văzut ciobanul că Sandu îi mănâncă brânza şi strânge mămăliga în pumn de-i ţâşnia printre degete, s’a pus cu bătaia pe el. Ţiganul s’a ferit cât s’a ferit, dar pe urmă, cedând violenţei, a eşit, din bordeie — şi, afară, în viscol, rezuma, lapidar, episodul : — Şi pe lumea astălaltă e tot ca pe ailaltă : unii mănâncă brânză şi alţii, bătaie ! Archibald Brânza şi bătaie