Veselia, 1926 (Anul 34, nr. 1-53)

1926-01-14 / nr. 3

VESELIA cronica săptămânii Chestiuni băneşti „ Când s'­au deşteptat ungurii delot Budapesta, îr­ ţărişoara lor, şi-au d­at seama că le vine cam strâmtă şi se înăbuşe de mirosul unturei cu care îşi ung cişmele. D’aia au înce­put­ să­ cate peste hotare pe acolo­­pe unde-şi răsuciseră atâţia ani mus­taţa. Dar propaganda în ţările ve­cine costă parale. Şi ungurii s’au deşteptat iarăşi că n’au parale. Foar­te vioi la imaginaţie, şi-au pus pro­blema următoare: ce e de făcut când n­’ai parale ? l­a care deştepţii sin­guri şi-au răspuns : să faci. Pro­blema fiind astfel rezolvată, mai ră­măseseră câteva amănunte de tech­­nică, cu totul neînsemnate. De exem­plu : cum să-i facă ? Şi părerile fiind împărţite, au convenit să facă de tot felul, afară de cei ungureşti care nu meritau osteneala. Şi astfel intr’o bună zi, în capitala tigrilor budapestani, cu binevoitorul concurs al atelierelor armatei, s’a început tipărirea : curgeau dela rotativă co­roanele cehoslovace şi francii fran­cezi, ca grâul la, treier. Se înţelege ca în condiţiile acestea n’ar fi fost poate imposibil ca într’o bună ziulică, sta­tul nou îmbogăţit (după război) al ungurilor să se ofere să cumpere (bani gata) toate domeniile ce fuse­seră cândva înghesuite cu pumnii sub coroana ’sfântului Tslvan. Taman la­ pont statele vecine au deschis uşa să vadă ce fac ungurii cu rotativa lor. Ce-or fi văzut şi cre­zut ei nu ştia, dar fabricanţii noştri. „Cum e’n cer, şi pe pământ“ — e vorbă din Evanghelie, vorbă pe care o rosteşte tot creştinul dar pe care i-o crede nimeni. Şi totuşi, povestea de mai la vale dovedeşte că zicătoarea aceasta e­ curat,­ cuvânt de Evanghelie Se­ năspuise vremea lucru mare. Soarele, care ne mângâiase până mai mai în pragul Crăciunului, se întor­sese cu spatele — şi viscolul, necăjit că fusese ţinut la poarta tărâmului, se năpustise furios de se clătinau tă­­p­iciile. Era ger de-ţi îngheţa omuşorul. Pe întinsul ţârei, zăpadă pustie. .. — Doar lupii hoinăreau, lihniţi de foame. Sandu Bidinea, lingurar din Co­­mana, intrase in iarnă, ca nici­odată, fară aşchie de lemn şi dator la cur­prinşi în flagrant elehet de îmbogă­ţire, şi-au pus pudici mâinile la ochi şi s’au repezit în aşternut, trăgând plapuma peste cap şi făcând pe „a­­dormiţii“. Dar cum din­­toată şirete­nia asta le-a răm­as urechile afară, n’ar fi rău să se­ apuce cineva de ele, ca să-i „redeştepte“. In vreme ce ungurii fabricau bani (de-ai altora) la noi, anume negus­­tori strică bani (de-ai noştri). Se zice că existau nişte monede de 50 bani, menitei să înlocuiască frumoasa, eleganta, simpatica şi sugestiva băn­cuţă de altă dată ! Moneda asta ac­tuală de 50 bani, ar fi fiind de alu­miniu, şi goală la mijloc, găunoasă. Aşa de nenorocită cum este, şi de abandonată, s’au găsit totuşi oameni lipsiţi de inimă, care s’o speculeze. S’a semnalat astfel că o bandă de conrupători de monede minore, le adunau din circulaţie şi le... stricau. Mai pe româneşte le topeau şi fă­ceau din ele... peniţe. Socoteala negustorilor nu era proastă : gologanul costa cincizeci fie bani, iar o pen­­ă ,un leu. Asta în­seamnă că din cinci­zeci­ de bani se putea face patru lei. Ar fi ceva,jram­ul geniul operaţiilor de revalorifi­care a leului, pe care se tot trudesc vintilii brătieni s’o facă, fără succes însă, întreprinderea nefiind oficială şi mai ales liberală, autoritatea s’a emoţionat şi s’au luat măsuri de opri­Tr. U. Badurul ciuma pentru traista de mălai cu care înşelase foamea copiilor în săp­tămâna de trecuse. Acu, era mai frig la el în bordei de­cât pe linia satului — şi dancii, n­emâncaţi de cine ştie când, se pocâ­i­­tiseră, li se lipise inima de coaste, din care pricină, galbeni-verzui la faţă, părea că sunt la trei­zeci de zile, de grevă a foamei. Ţiganca, ocărâse ce ocărise bicis­­nicia prăpăditului de bărbat, dar îi pierise glasul. Acuşica, bordeiul lui Sandu părea o criptă de cimitir, criptă în care morţii tot mai răsuflă. Vijelia se năpusteşte năpraznic, cu broboane de ghiaţă, şi ciocăneşte si­­nistru în t­ripla de la unica fereastră a bordeiului — pe când salcâmul din bătătura popei, de alături, se în­doaie,­ geme şi trosneşte siluit de nă­vala viforului. Prididit de duşmănia împrejură­­nl­or, Sandu se rupe dintre lista de flămânzi ; iese în pragul bordeiului, face, la ochi, pâlnie cu mâna — că’l orbia nesfârşitul all­ al zăpezei — şi se uită cu setei la păduricea din ca­pul satului. Pe urmă, îmbrâncit de muiere, îşi ia barda şi porneşte, după ce’şi-a făcut, în gând, socoteala cum să taie, el, lemne, din pădurea altuia fără să plătească gloaba. Şi se duce Sandu, furiş , şi se pi­teşte după o movilă, care stătea ca ţugui pe întinsul zăpezei ; şi de pe movilă se agaţă de o cracă, se urcă într’un copăcel de gârniţă şi începe, cu barda, să desgrădineze tocmai ra­mura pe care se aşezase cu cele din napoi. A dat ţiganul până a desprins cra­ca de tulpină. Atunci, din întâmplare, a căzut, cu gogeamite vreascul peste ţuguiul de pe care se urcase. Movila, care era, sub zăpadă, acoperişul bordeiului în care sălăşluia văcarul satului, s’a dărâmat la creştet — şi Sandu s’a pomenit, oblu, în mijlocul colibei. L­bit, peste mutră* de crăci , năucit de trosnet şi fărâmat de siuciumul căderei, bietul ţigan a crezut că ’i s’au sfârşit zilele; de aceea, când şi-a veniit în fire, se credea pe lumea cea- l­altă. S’a uitat, omul, în dreapta ; s’a uitat în stânga ; s’a desmorţit niţel la nişte cenuşe rămasă caldă în gâr­­liciul bordeiului — şi când a zărit, într’un ungher, o putină cu brânză şi, pe corlată, o mămăliguţă cât roa­ta, doar atât a putut să zică, înnecat de emoţie : — Aoleo ! E mai bine pe lumea asta-laltă ! Ospăta ţiganul, lângă vatra de ce­nuşă caldă, când iacă-l pe văcar : — Ce câţi în colibă, baragladină ? — Care ? M’a trimes Dumnezeu. — Ce face ? — Păi. Dacă am murit! Am venit pe lumea astălaltă. — In bordei la mine, mă ţigane ? — Dacă aşa m’a orânduit Ăl de Sus ! — Şi acuma ? întreabă românul, stând la îndoială de arei a face cu un hoţ ori cu un nebun. — Acuşica, cum vezi , ospătez — că’mi-a dat şi tain Dumnezeu. Când a văzut ciobanul că Sandu îi mănâncă brânza şi strânge mămă­liga în pumn de-i ţâşnia printre de­­gete, s’a pus cu bătaia pe el. Ţiganul s’a ferit cât s’a ferit, dar pe urmă, cedând violenţei, a eşit, din bordeie — şi, afară, în viscol, re­zuma, lapidar, episodul : — Şi pe lumea astălaltă e tot ca pe ailaltă : unii mănâncă brânză şi alţii, bătaie ! Archibald Brânza şi bătaie

Next