Veselia, 1926 (Anul 34, nr. 1-53)

1926-07-22 / nr. 30

VESELIA CRONICA CARTAMINEI Semnele vremei : bacalaureatul! A fost o vreme odată când două clase primare era destul titlu pentru ca să poţi să ocupi slujbă la Stat. Patru glasuri era tot ce putea as­pira mai înalt, copilul târgoveţului fiindcă al ţăranului era oprit acasă şi trimes cu vaca la câmp, unde în mijlocul naturei urma la şcoala fi­rească de la car­e se alegea cu tot a­­tâta învăţătură cât şi vaca. Al care urma la „gemnaz“ ori la­­seminar ori la şcoala normală, era a­rătat cu degetul şi începea să fie „om mare“ încă de pe când purtă lumânări la nas. Barem liceul era catastrofă, iar universitatea n’avea calificativ. D’aia şi recompensa acestor sforţări era îndreptăţită.­­ Dar a venit vremea „eftem­iei“ şi a democraţiei-Cine nu-şi mai dă copilul la liceu e de râs. Diploma de absolvent e dea­­bia bună pentru un loc de subcomi­sar ori de agent de urmărire. Studenţii, săracii, se mai apucă şi de meserii mai lucrative, pe­ când doctorii nu mai au loc de avocaţi, şi aceştia de ingineri. Ofiţerii barem, vs’au înmulţit ca ciupercile după ploaie. ^ In această epocă de înghesuială a celor cu carte, care adesea sunt cu carte de vizită, dacă nu cu carte de joc la examenele de bacalaureat trec din sută numai treizeci şi­ aceia cu milostivire. Răspunsurile candidaţi­lor dintr’o singură seziune ar merita să întreţie în „Veselia“ o rubrică con­stantă în vecii vecilor. Şi totuşi la aceste examene ne e dat să citim în ziare că ,,D-l Goe, fiul d­-neii şi domnului Ugrec, a tre­cut cu succes: examenul de bacalau­reat“. Care va să zică „opt glasuri“ ? Bravo, bravo ! Destul, nu ? Mai trebue ceva mai mult ? Atunci ca mâine o să citim şi că domnul „,Puiu a trecut din clasa II în a IlI-a, doar cu o mică corijenţă la istorie“ şi­ poate mai târziu că elevul Ionescu fiind ascultat pe trimestrul I la gimnastică, a luat nota­ 7 la oral şi 5 la înscris“­Pe urmă felicitări pentru absolvi­rea şcoalei primare... Astea toate azi, când doctorii învă­ţă optsprezece ani ca să scape de să­răcie „măritându-se“ bine... Mâine..­ viitor de aur. Ţara noastră are ■ Majoritarii nu mai pot. Cu diurnele de mizerie care s’au plătit până acu­ma nu le mai dă mâna.. Nici Mimniţa, nici Pipiţa nici toate celelate dame de metropolă (nu uşe de., mitropolie­­a, nu se confunda) ori de provincie- In consecinţă, având pâinea şi cuţitul au făcut un proect de lege cai să-şi plătească trei sute de lei de şedinţă şi 20.000­ lei pe lună, când nu au de lucru, sau, mai pe şleau, în lunile de lucru,­ de la 100.000 de lei de „cap“ de parlamentar în sus, îşi dă oricine seama, afară de „capetele“ din Dea­lul Mitropoliei şi de cele de peste drum de Mi­hai Viteazul că această socoteală scoate ţara, la covrigi sau la pepeni cari ambii sunt rotunzi ca 00. Pe de altă parte, fără parlament nu putem rămâne. Aşa păcătos cum îl avem, tot se chiamă că avem regim constituţional şi parlamentar. Obrazul subţire al ţărei, aşa de Tertulian Mucea, asesor consisto­rial, a făcut facultatea de teologie la Bucureşti. S’a însurat, apoi, depe da­tină, cu fata unui gospodar din Ioaş­­falău —■ şi, cu muncă, cu economie şi cu adânc simţ practic, s’a înstărit şi s’a pus să alunece pe treptele preo­ţiei. Deună­zi venise în Capitală, pe care n’o văzuse de mult, şi după ce şi-a vizitat gazda acolo unde locuise pe când era diac, a plecat să cineze.­ La restaurant, dau peste el. —­ Sluga, soaţe. — Noroc de ăl mare, naţie. — Daă cum şi ce fel pe la noi ? — Apăi, ştii că lupul se întoarce pe unde a mâncat oaia. Iaca, am so­sit şi eu să văd România Mare. Tare eram, doritor să ştiu că schim­bat­u-s’a, de când am plecat au ba. — Şi ce ai constatat, rogirte ?­­—Păi, durere ! Graniţa, s’a schim­bat, ea, în bine, că acum suntem la­olaltă toţi câţii grăim limba patriei, dar încolo, vai şi amar. —­ De ce, frate Tertule ? — Pentru că und’ te întorci, dai de capete care, numai din neamul digului nu par să fie ; şi poţi să as­culţi toată ziua vorba acelor de pe stradă dar românească n’auzi fe­rească Precesta­— Aşa e în toate oraşele mari, soate. I ' —■ E şi nu e, frate- Budapesta încă e oraş mare, dar n’auzi vorbindu-se , fără numai limba ţărei. Aci, par’că pământul n’are grai­u propriu , ci împrumută dela drumeţi idioma prin care se pun inşii în relaţiuni, subţire încât prea deseori plesneşte de o roşaţă mai accentuată, se ţine cu cheltuială. Dar trebue să împă­căm capra cu varza în interesul su­perior al ţărei. „Veselia“ propune " Deputaţii să fie plătiţi „în acord“ adică cu bucata- Legea care iese de la­­fabrică să fie trimeasă la o co­misie care să o preţuiască şi urmă­tor propunerii acestui consiliu să fie primită şi plătită sau trimeasă înapoi s-o mai tragă pe calapod sau pur şi­ simpul, asvârlită în capul meşterilor. După această metodă cei ce mun­cesc mai mult, vor fi mai bine plă­tiţi şi pentru lucru efectiv iar ţara va acumula în zece ani atâtea legi în­cât nu numai că o să fim cea mai­, „regulată“ ţară din Europa, dar o să ne şi putem permite să renun­ţăm pentru secolul ce vine la trupele de legiferanţi. Mai ales că atunci o să fie alţii la guvern.­­ Tr. V. Budunil — Ţi se pare, frate Tertule, fiind­că vii din satul tău, unde fiind nu­mai români, vorbesc toţi limba ţărei. Bucureştii sunt un bulevard pe care trec oamenii din orient în occi­dent — de aceea, străinii se înţeleg cum pot. — Ba nu-i tomna aşa, vezi că şi aiurea, la Budapesta ori­ ,la Viena, pe unde am umblat eu, sunt străini, oameni cari îşi vorbesc limba lor — dar ăştia ’s în treacăt. Aici însă, fug de limba poporului înşişi românii— şi ne cade din pod nouă, ardelenilor, să auzim cetăţeni vorbind ungureş­te, nemţeşte, franţuzeşte ori orb­eşte. — Exagerezi, colega. ■ — Ba nici de fel. Aci, în inima Ro­mâniei, va să cauţi anume om dacă vrei să te înţeleagă când vorbeşti­ lim­ba strămoşilor. — Faci din ţânţar, armăsar ! — Poate. Dar eu, de când mă ’n­vârtesc prin Bucureşti, doar pe la consitorei am dat peste români cu cari să stau la sfat — şi ăştia erau chelneri. ♦­­ — Nu’ţil spun eu ! Vezi pe dracu cum îl zugrăvesc artiştii, nu cum e el în fiinţa lui. — D’apoi femeile ? — Ei, ce e cu ele !­ —­ Știe de necuratul, că eu, decând tot bat drumurile, n’am dat peste uni­ca pe care s’o aflu aievea cu toate că le văd goale. —Cum , asta, frate Tertule ? — Ca dracu ’n cânepă, soate- Păi, văz’tai ? Dela grumaz pân’la șale, sunt cu pielea afară , iar dela­­ mijloc în jos, sunt îmbrăcate numai cu cio- L E C Ț I \

Next