Veselia, 1927 (Anul 35, nr. 1-52)
1927-01-06 / nr. 1
— Iată, îmi zisei eu, contemplând fotografia frumoasei necunoscute, vărul de la Bârlad vrea să se revanșeze de farsa ce iam jucat“. Dar nu mai prinde. Dacă i vorba pe farse, știu să le fac, dar ca să le’nghit nu pot. Totuși, pentru că fotografia reprezenta chipul unei femei frumoase, în loc deja o distruge, o băgai cu grije în buzunar. . După câteva zile întâmplarea făcu să trec pe str. Cornu Capri. — Ce-ar fi, mă gândii eu, dac’ași întreba ta, No. 18 de d-na Milion ? Pierd ceva ? La poartă sta o servitoare. — D-na Milion aicea scade ? Mare îmi fu mirarea, când servitoarea îmi răspunse: — Da, s’a’ntors de la Techirghiol chiar azi. Cred că-i acasă. Vedeţi şi d'voastră, băteţi la uşa a treia, la stânga. — Nostimă afacere, mă gândii eu. Curiozitatea mă făcu să merg mai departe cu investigațiile și, plin de îndrăzneală, căci chipul frumoasei necunoscute îmi apărea neîncetat, ’na Intea ochilor, bătui la ușa locuinței ei. Dupăcâteva minute o servitoare mă introduse înăuntru și în curând fui întâmpinat de însăși doamna Milton în came și’n oase (mai mult în came decât în oase, deoarece purta un decolteu prea exagerat lăsând să i se vadă numni forme rotunde.— Ce doriți d'voastră ? —Doamnă, îi vorbii eu, ca un copil care spune o lecție, acum opt zile am primit această fotografie și îi arătai chipul. Ori, până în prezent n’am avut încă fericirea să vă cunosc personal. Puteţi să-mi explicaţi prin ce împrejurare această fotografie s’a rătăcit pe la mine ? Cred că mai de grabă am fost victima unei glume oarecare. — Vai, răspunse ea, luând în mână fotografia, de sigur că un farsor v’a trimes-o. Acum îmi vin eu de-acasă. Inchipuiti'vă, acum zece zile eram la Techirghiol. Voiam să-mi anunț prietenul de întoarcerea mea. Tocmai scriam plicul, când un vânt îmi luă fotografia, fâcând’o să sboare în aer. Am căutat’o pretutindeni, dar n’am găsit'o. Am crezut-o pierdută în mare. * Probabil că un prieten al d-voastră care v’ăștiut adresa, găsind fotografia, v’a trimis-o, pentru a face astfel cu d-voastră o glumă de prost gust. Dar cred că n’a reuşit. Vă mulţumesc că v’aţi deranjat să mi-o restituiţi, dar vai, destinatarul n’are s’o mai primească niciodată, deoarece de două zile am rupt cu el orice relaţiuni. Actualmente sunt liberă, urmă d-na Milion mai departe şi dacă d-voastră din întâmplare aţi manifesta, dorinţa ca epitetul de „scumpure“ din fotografie să vă aparţie cu adevărat, n’aveţi decât să faceţi să înceteze văduvia mea. Puteţi dar păstra fotografia, împreună cu dedicaţie cu tot, putând de aci înainte conta pe’ntreaga mea afecțiune, lucru ce n’o să vă coste decât 10.000 lei pe lună. Virg. —• De ce nu vrei săl iei pe domnul Jean ? — Are un ochiu la faină și altul Ui slănină. — Nu fîi proastă. Ul, că-i cumpărăm noi ochelari negri/ Comoara In noaptea de Bobotează joacă comorile. (Credință populară). Am păzit o noapte ’ntreagă, Bizuit pe o idee Şi-am descoperit, spun sincer, O comoară... de femee. Auzisem că’n ajunul Bobotezii, deseori se păzeşti, cu siguranţă Surprinzi jocuri de comori. Insă, cum nu sunt la ţară, Am stat noaptea in oraş Şi-am surprins-o pe... o scenă jucând... dansuri de apaş. Dar când să o iau comoara , Observai că are griiul 'n foc să mă ’mbogăţească. Mă întreabă : Cât îmi dai ? Timida VESELIA Răzbunarea La ora trei şi jumătate Iancu Zal- ■ man conducea la gară pe Dora Zalman, tânăra sa soţie. Ce vreţi ? Adeseori in viaţă intervin împrejurări de felul acesta, în faţa cărora trebue să te resemnezi. Dora Zalman se ducea la Buhuşi ca să îngrijească de o mătuse bogată, care actualmente se afla pe patul de moarte. Aşadar Iancu Zalman se întorcea posomorit de la gară ; totuşi, deşi întotdauna se lăuda că er om dezinteresant, dar gândul că de multe ori banii joacă un rol foarte important în viaţă şi mătuşa dela Buhuşi avea destui, acest gând îl făcea să suma mai cu uşurinţă triste^ j — Aşadar, viitoarea v ‘Vw///7/_ mătuşei, echivala cu sacn§’leittile a In ziua când, soţii Zalma ai făcut, mit telegrama, prin care erai^priţaţi că, mătuşa e greu bolnavă,'nustat nici un moment la îndoială , ' ș pentru că soţul era reţinut de afacei in Capitală. Dora a trebuit să plec singură la căpătâiul suferindei. Despărţirea a fost emoţionanţi Amândoi soţii şi-au făcut unul, altul recomandări amănunţite : — „Vi să nu răceşti Dora!“. — „Să nu uiţi fularul, Iancule !“, etc. şi’n cir când trenul a fluerat de plecare în brăţişarea de despărţire a fost îndesătoare. Iar când trenul dispăru spicotiturile staţiei B. M., Iancu Zalman încă mai agita batista. Rămas singur pe peron, își paturi cu grije batista, o puse la loc în buzunarul jachetului, suspină adânc și părăsi gara. Ajuns în Calea Griviței, Iancu Zaman avu impresia că a redevenit hol-