Veselia, 1932 (Anul 40, nr. 23-53)

1932-06-02 / nr. 23

. In grădina de alături­, era un fel de terasă, o movilă cu spatele la zid care permitea tinerei fete să se arate pe deasupra coamei. In aceea în care mă găseam eu, nu era, nimic analog. Și ca culme a ghinionului, scara de care mă ser­veam era de un laconism grozav. Eram nevoit, pentru a ajunge la buzele sale, să mă înalț în vârfurile picioarelor. Dar cum, cu toate sforțările ce fă­ceam pentru a mări elasticitatea persoanei mele, mai trebuiau încă vre­o câți­va centimetri, ea se aple­ca drăgăstos, cu mâinile întinse, a­­jutându-mă să-mi păstrez centrul de greutate. Și atunci, ce mai sărutări ! Şi ce ispititor era — o, ce ispititor! — ceea ce, în poziţia aceasta, între­vedeam din gâtul său. Ce trebuia să fie restul ? Să-l văd, să-l văd, şi să mor. Lalim zis : — D-şoară­, nu găseşti şi d-ta că a­r fi ceva, divin să facem o plimbare molcomă prin pădurile înflorite ? — O ! da, a zis dânsa. — Numai de tine depinde asta, iu­bită adorată ! am strigat eu, împin­gând nasiunea până la tutuire. — Vai ! mi-a răspuns, eu nu ies decât acompaniată de cineva. Tre­buie să­ găsim altceva mai bun. — Nu te duci niciodată în lume. — la bal? am iernat eu fără să mă descurajez. Aşi putea să te 'ntâlnesc pe-acolo. — Niciodată ! Crezi ? Părinții mei găsesc că sunt încă prea mică. Prea mică ! mi-a­m zis. Prea mică ! mi-am repetat. Prea mică ! Nu, nu-i cu putinţă !Îmi ascunde ceva. Pentru ca să fiu cu inima împă­cată, eram hotărât la orice, chiar şi să fiu cuviincios A doua zi, de îndată ce, în cadrul de frunziș, am zărit-o trimițându-mi sărutările de toate zilele, am între­­bat-o : — Ei bine ? Ceea ce nu exprima această scurtă întrebare, privirea mea o zicea în lo­cul ei. Dovadă că mi-a răspuns : — Da. Aceste două litere — am pre­za­ti i­au un limbaj al lor, ca florile şi ani­malele — însemnau lămurit: — Da, am găsit mijlocul de a ne vedea şi de a ne vedea multă vreme. Aşa că am reluat: — Care-i acel mijloc ? Spune iute. — Nu, ghiceşte. Am căutat, dar zadarnic. — Nu ghiceşti ? — Zău, nu. — Atunci, dă-te mai încoace : vreau să-ţi spun foarte încet, la ureche. Şi mi-a şoptit : — Ia-mă de nevastă. Pe cuvântul meu de onoare, nicio­dată naşi fi ghicit asta singur-sin­­gurel. Era foarte simplu şi uşor de executat, chiar şi în călătorie. Mi­am zis totuşi : „La urma urmei, de ce nu ?“ Şi, numaidecât , în familia mea nu amânăm nimic de azi pe mâine, o remarcase şi ea, — m’am dus şi am făcut cererea,. Am fost primit ca un salvator. Mi s’a promis o dată colosală. Totul mergea ca pe rotiţe. Au chemat pe tânăra fată, pentru prezentări. IDintru’ntâi, n’am văzut-o. Dar când am dat cu ochii de ea,— deşi nu sunt timid, cuvintele mi s’au închegat pe buze şi am căzut, cât eram de lung (1­8. 71, pe vremea aceea). . Ea n’ar fi putut să facă tot aşa. Căci, şi ea, mergea pe rotiţe. Era oloagă. Trad. de Deteste Răspuns la telegramă D-lui G. S. Hi mulţumesc pe-această cale, Şi-ţi fac numai urări de bine, Ai fost unicul în Europa, Care ţi-ai amintit de mine. Ceilalţi amici din alte state, (Cu toţi te înfrăţeşte presa) Mar fi felicitat de sigur, Dar poate c’au... uitat adresa. De­ aceia, mulţumindu-ţi iarăş, Rămân... aşa precum mă ştii : înalt şi drept ca o prăjină, Bună de ridicat frânghii! Iorgu Nota ridicată: Le Rire -ETVESELIA

Next