Veselia, 1941 (Anul 49, nr. 1-52)

1940-12-30 / nr. 1

NfNfNf ADUCERI-AMINTE I Când s’a tăiat Dealul Mitropoliei­­; + ♦+-» ♦ 4 4 4444444 ♦♦♦ I c. cosco Când s’a tăiat dealul Mitropoliei, mie mi s’a tăiat un moment respi­raţia. Din vale am privit ani de zile dealul. Iluzia de mai mare am avut-o de aci• Păcăleala este desigur a mea, care nu știam pe atunci că există şi vârful Omul şi vârful Everest şi că tocmai cei cari nu vor privi dealul Mitropoliei, vor ajunge pe culme în orice întreprindere. Pe deal m’am refugiat ca să-mi plâng sau să-mi feresc... valea pro­prie, mângâiată cu nuiaua de „dom­­nu“ Dumitrescu la şcoala primară din preajmă, Sf. Ecaterina. Pe deal am visat că o să ajung mare tenor, fiindcă aveam 4 lei pe lună ca artist în corul Mitropoliei, dirijat de Nae Bănulescu. Acolo am văzut întâia oară pe Re­gele Carol I şi pe Regina Elisabeta. Nu-mi piere nici acum din ochi ţinuta marţială a Regelui şi salutul lui sever cu un deget dus la chipiu; reţin şi acum figura Reginei care, în trecerea-i la „te-deum“, răsfrăngea atât voioşie şi atâta lumină, îmi amintesc de Mitropolitul Iosif trecut la cele veşnice şi purtat din catedrală pe scaunul episcopal, în o­­dăjdii scumpe şi cu mitra în brili­ante pe cap. Privind oastea mândră printre braţele gardiştilor cari ţineau ordi­ne la 10 Mai, luam model a doua zi de rostul armatei, pornind la şcoală bătălii cu cotonogeală sângeroasă. Pe dealul Mitropoliei găseau loc părinţii să ne plimbe, să culegem flori de câmp şi să ne încântăm de perspective aproape de vârful nasu­lui : colo hala, colo uzina, iar ici casa lui Lazăr Naumescu, a lui Costaforu, a lui Stan sacagiul sau a lui „Ciocă­nel“. Ciocănel! Cum poate să fie un om ciocănel! se mirau căpuşoarele noastre. Şi Ciocănel erau fraţii Cio­­canelli, inginer, arhitect, avocat... Pe deal şi învăţam adesea, la istorie, la confecţionarea tilincilor din trestie, învăţam praştia, arşicele şi iarna cum să te dai cu săniuţa, cum să sfârşii adânc cu potcoava cismuliţei petecele de ghiaţă. Când ne-am făcut mai mari, în liceu, şi „am intrat în politică“, dea­lul Mitropoliei, care putea acum să nu mai fie megieş caselor noastre, a avut cu totul altă chemare şi altă a­­tracţie. Cum încasam un 3 la mate­matici, cum ne îndârjeam împotriva aşezământului sugrumător, şcoala, care oboseşte mintea tinerimii cu „abstracţii“. Atunci dealul, care ve­nea numai­decât după sala „Dacia“, asculta şi suporta descărcarea.Ţineam cu „roşii“ sau cu „albii“, n’avea importanţă, tot la deal ve­neam. Ne alipeam la cei cari mani­festau la Cameră pentru ca... să vie la putere şi umpleam curtea Mitro­poliei. Ne strecuram printre cetăţenii Folestină, Cârpă’n nas, Cap de fier. Ii ascultam cum spumau contra re­­acţiunei. Reacţiunea însă, reprezentată câte­odată de monoclul lui Carp, ieşea la fereastra Camerei şi dădea cu tifla poporului­.. îngenunchiat. Popo­rul urla, reacţiunea aducea trupe şi politicianii mai mari şi noi ăştia în vârstă de 15—16 ani fugeam de ru­peam pământul. Trăgeau ostaşii fo­curi oarbe şi, din deal, într’o clipă, ajungeam numai pe burtă tocmai în vale, peste străduţă, cu capul la te­melia căsuţei lui Stan sacagiul. Fusese victimă Barbu Catargi, u­­cis de un glonte; pe lângă Fleva deasemenea luerase un plumb. A­­veam tradiţii de glorie aci şi când într’o zi de manifestaţie, fugărite de armată, m’am trezit jos, fără pălărie şi cu hăinuţele sfâşiate, am simţit că sunt un erou al luptelor politice.­ Şi Fleva fusese arestat şi l-au scos de la Văcăreşti cu flori. Adică eu, ce? La 5 Aprilie, când cu legea maxi­mului, am smuls pietre din piaţa Ghica spre a da piept cu cavaleria care şarja. Atunci guvernele picau la prima pietricică. Mai târziu, în strada Emi, i­ s’a zis pietricelui „cărămidă“. A­­genţii electorali desfundau butoaie de vin fiindcă veneau „ai noştri“ şi intrau în pâne; pe noi, politicienii mici, din potrivă, ne dedeau afară din clase profesorii. Şi magnetul Mitropoliei ne atră­gea totuşi mereu. Din deal svârleam cu ouă clocite în cupeurile cari porneau vijelios de la Cameră ; acolo atârnam tiniche­le vehiculelor deputaţilor. In dealul Mitropoliei am creiat precedentul pe care istoria rece, in­diferentă şi... nerecunoscătoare nu-l relevă­ Aci, printr’o stratagemă a lui Toni Bacalbaşa care a derutat vigi­lenţa cordoanelor de gardişti şi ar­mată, am răbufnit de la o întrunire de la „Dacia“ prezidată de N. Fleva, în chestia Mitropolitul Ghenadie, şi am făcut isprava. Am dat năvală în ţarcul clopotului cel mare, şi tineri, aproape cu făclii la nas, am aprins acolo altă făclie : aceea a vestirei naţiei. Am înfăşcat frânghiile clo­potului şi am tras cu convingere, cu îndârjire... să afle poporul ce se pe­trece cu.­. Mitropolitul ţării. Şi dealul Mitropoliei s’a tăiat. Dealul unde de atâtea ori am rugat pe Sf. Dumitru să-şi reverse îndu­rare udând ogoarele. Dacă acest deal ar fi fost doar un izvor de amintiri personale, lucrul n’ar fi prezentat importanţă. Dar dealul Mitropoliei a mai fost pentru toţi bucureştenii ceva mai de preţ. Şi în vremurile de fericire ale dealului au fost supărări, deşi pâi­nea era „15 bani“, ocaua de vin 50, „chilii“ de care 40 de bani şi apa, pe care o limpezeam cu piatră acră, 5 parale doniţa, de la sacagiii cari strigau pe franţuzeşte : o !­o !­oop ! Avea şi atunci omul necazuri în casă, în amor, în afaceri sau în po­litică, deşi în politică de odinioară „rotaţia“ ciolanului era destul de asigurată. Dar pentru toate supărările, bucu­reştenii recomandau un leac fără de greş : „ „Te-ai supărat ? Dealul Mitro­poliei !“ Dacă nu te mulţumea soluţia şi răspundeai ironic „mersi“, sfătuito­rul revenea cu completarea sfatu­lui : „dealul e mare­., te dai peste cap şi-ţi trece“ Leacul acesta era introdus până şi în şcoli. Foarte de multe ori ne-a trimis d. Matei, — „profesor de gre­ceşte la mai multe licee din Capi­tală“ (aşa se prezenta răposatul) pe dealul Mitropoliei când, traducând prost „Anavasis“, primeam contra­valoarea lui 3. Sau când nu ştiam reguli elemen­tare de gramatică. — „Alfa-iota, omicron­iota sunt lungi la sfârşitul cuvintelor? Trei!.. Şi­.. Dealul Mitropoliei dacă te-ai su­părat !“ Dar dealul s’a tăiat... Unde oare s’au mai dus de atunci bucureştenii (să se dea peste cap) spre a le trece supărările ?

Next