Viața Nouă, iulie-septembrie 1956 (Anul 13, nr. 3609-3686)

1956-07-22 / nr. 3627

Pag. 2-a Schimb de telegrame De zece zile gospodăria colectivă din comuna Filești, raionul Galați, a terminat secerișul. Cum era și firesc, spre această gospodărie au fost expe­n­diate numeroase telegrame de felicitare. O astfel de telegramă a trimis și S.M.T. Șendreni. Drept care conducerea S.M.T.-ului a primit următoarea telegramă de răspuns: CĂTRE S.M.T. ȘENDRENI De la voi așteptăm mai puține felicitări stop. Trimiteți mai bine bateze treier stop. CĂTRE G.A.C. FILEȘTI Bucurați-vă terminat recoltatul stop. * G.A.C. Filești S.M.T. ȘendreNi CĂTRE S.MT. ȘENDRENI Bucurăm și mai mult dacă trimiteți batoze • stop. sten­aicul copt stop. Noi morți-copți trebuie terminăm și treierișul stop. H G.A.C. Filești Cum SM.T. Șendreni nu a mai dat nici un semn de viață, noi adresăm Direcției regionale agricole următoarea telegramă: DIRECȚIEI REGIONALE AGRICOLE S.M.T. Șendreni nu trimite batoze G.A.C. Filești. Clăile stau pe cimp stop. Cei de la S.M.T. stau cu mina în sin stop. Gospodăria neavînd ba­toze dați la alte S.M.T. Șendreni stop. Nu produceți greutăți Propunere de inovație Subsemnata Cornelia Stan,, tehnician agronom în comuna Munteni, raionul Tecuci, propun Sfatului popular al re­giunii Galați următorul proiect de transformare a orașului Tecuci. 1. Este necesară o grabnică lărgire a bulevardului din centrul orașului. Pe trotuarele acestui bulevard pot fi ame­najate tarlale de cereale de toate ca­tegoriile, pe care subsemnata m­ă oblig să le sprijin din toate puterile îndru­­mînd îndeaproape pe cultivatori. 2. In locul cinematografului din cen­trul orașului propun de urgență înfiin­țarea unui punct agricol. In felul a­­cesta se va veni în ajutorul țăranilor muncitori care au nevoie de sfaturi a­­grotermice, subsemnata aflîndu-mi în fiecare zi în acest local. 3. In locul restaurantului se poate înființa, cu un deosebit folos un lot experimental. Angajamentul de a fi în permanență pe acest lot experimental nu mai este necesar întrucît subsemna­ta și așa sínt nelipsită de pe ei. In speranța că veți aprecia cum se cuvine înclinațile mele spre arhitectu­ră, rămîn pînă la luarea măsurilor co­respunzătoare să iau mai departe tre­nul din Tecuci, spre Munteni, la ora 9 dimineața, iar din Munteni spre Tecuci cel mai tîrziu la orele 16 nepu­­tînd lipsi de pe terenul tarlalelor, punctului agricol și lotului experimen­tal pe care vi le-am propus. CORNELIA STAN tehnician agronom 1— Pe asta l-am învățat să muncească pentru mine. — Și iată că acum el știe să m­un­cească pentru ei. Vecina mea E drăguță. Foc și pară și din ochișorii ei — cer senin de primăvară — iar scîr­ leL zveltă e și unduioasă, suplă ca un fluturaș. Nu e alta mai frumoasă in oraș. La plimbare cină mă cheamă din ochi părul ii desmierd și o f­ii de braț de teamă să n-o pierd. Chiar de-i ploaie sau furtună de-mi zimbește drăgăstos pentru m­ine-i vreme bună și frumos. Dar de-aproape­ o săptămî­nă lucru mare sa-ntimplat, drăgălașa mea vecină... s-a mutat. Eu mă simt cu mult mai bine, sînt chiar fericit de astă Fiindcă... s-a nudat la mine. Mi-e nevastă. I. CH1RU Tovarășe Ion Caracațeanu. Să vă adresez aceste cîteva rinduri. Poate o să vă mire fap­tul că de data aceasta nu este vorba nici de vre­o contravenție și nici Tribunalul orășenesc Galați nu vă trimite vreo ci­tație. Rundurile de față nu au caracter oficial. Prin intermediul lor, in­să, voi căuta să îmi ex­prim admirația și res­pectul pe care vi-l port. De altfel, venind vorba de admirație trebuie să recunosc că sentimentul acesta nu-l încerc numai eu. 11 posedă in unani­mitate și toți cetățenii care călătoresc cu auto­camioanele conduse de dumneavoastră ale auto­bazei Galați. Intr-adevăr și eu și toți acești călători ad­mirăm felul în care reușiți să vă mențineți carnetul de conducere, titulatura de conducător auto și pos­tul la o întreprindere de transport. Spun aceasta deoarece, după cite știu, aveți principii personale asupra circulației și dru­murile publice. Astfel dum­neavoastră știți că întîi și întîi, înainte de plecare, trebuie să faceți ..plinul". De obicei plinul la o ma­șină se face cu 60—80 litri benzină. Spun de o­­bicei, deoarece da, cînd faceți „plinulu idilizați an­ combustibil" care diferă cu totul de benzină și în privința cantității cît și a calității și a e­fectului. „Combustibilul“ dv. preferat este rachiul de izmă iar cantitatea ne­cesară „plinului“ se ri­dică de la 4 pînă la 6 litre. După ce ați făcut plinul, toate merg ca pe roate. Chiar și călătorii care au avut șansa să că­lătorească cu autocamionul pe care-l conduceți. Dacă pe drum observați că pli­nul s-a cam­pus, faceți haltă la primul depozit... M.A.T. Se poate întim­­pla insă ca atunci cina vreți să faceți plinul să constatați că buzunarele nu vă sunt pline. Atunci apelați la rezervele inter­ne. Rezervele interne nu sînt altceva decit plusu­rile de benzină pe care numai da. știți cum le a­­gonisiți pentru ca să ie­șiți tunci din încurcătură, a­­cind rămîneți în pană... de izmnă. Trecind la altă ordine de idei găsesc că este ne­cesar să menționez fap­tul că sînteți „mînă de fier“ .Mina aceasta au simțit-o de altfel mulți călători care au îndrăznit să aprecieze într-un mod cu totul neplăcut calități­le dv. de conducător. Dar acesta este un lu­cru secundar. Să nu cre­deți că acesta este punc­tul meu de vedere, ci al conducerii autobazei Ga­lați. Doar așa se explică de ce reclamațiile călăto­rilor au rămas fără rezul­tat. Nu tot acest lucru pot spune însă despre cursele clandestine pe care le faceți duminica cu autocamionul autobazei. Acestea vă dau rezulta­te foarte palpabile și sunătoare. Faptul ru pînă acum ați primit diverse observații, mustrări scri­se cu avertisment sau fără, retrogradări și im­putări pentru sustrageri nu vă deranjează de loc. Și în fond de ce să vă deranjeze pe dv. dacă nu-i deranjează pe cei care răspund de conduce­rea întreprinderii la care lucrați circulației și de siguranța pe drumurile din regiune. Cu aceasta, vă rog, to­varășe Caracațeanu, să-mi permiteți să închei aces­te rânduri care, după cum vă spuneam la început, nu au un caracter ofi­cial. Dacă totuși în urma lor vreo oficialitate va emite un act oficial în care rolul principal îl veți deține dv. vă declar în mod cu totul oficial că nu m­i protesta. In așteptarea oficierii sale, vă salută al dumnea­voastră. N. OFICIALUL I Dialog In comuna Colțea, raionul Călmățui, un localnic stă de vorbă cu un străin de acele locuri. — Aici, în Colțea aveți cămin cultu­ral? — Avem. — Și funcționează bine? — Nu funcționează deloc. — De ce? — Pentru că nu avem director, ma­teriale culturale, iar sfatul popular n-are... grijă. — Păi, atunci la căminul cultural ce aveți? — Un lacăt mare Yalel Pe... teren ­cele ceasornicului de pe biroul președintelui Sfatului popular al comunei Șivița, raionul Galați, ară­tau 8,27 cînd ușa sfatului se deschise brusc împinsă ca de o mînă nevă­zută. Președintele tresări și, după o matură chizbuință, spuse calm: — S-a întîmplat ceva! Exact 27 de secunde mai tîrziu prevederile sale se adeveriră. Sosise Vereș. Cornel, secretarul sfatului. Cînd intrară pe ușă, doi ochi neli­niștiți îl priviră cu superioară în­găduință. — Ei, cum stăm cu scriptele? — Bine, răspunse Vereș trăgînd liniștit din țigara pe jumătate stin­să Acum ce mai fac? Am termi­nat cu toate registrele, circularele și referatele. Dacă nu găsim urgent o soluție trebuie să plec pe teren. — Mii de dosare­ exclamă preșe­dintele. Așa ceva nu se poate. Tre­buie să găsim o soluție. Apoi clipi de 15 ori din ochi. In fața acestui gest Vereș începu să bată din palme. Știa că acesta era semnul că pre­ședintele găsise o soluție. Intr-adevăr după un maldăr de dosare președintele găsise o soluție... de lipit. Cu mîini febrile Vere­ș luă tubul în mînă. — Am înțeles. Ești genial preșe­dinte. Numai un om cu înaltă ima­ginație ca dumneata putea să gă­sească o asemenea soluție. Voi în­cepe și voi eticheta fiecare hîrtie a sfatului. Asta înseamnă aproxima­tiv două luni. Deci am scăpat de campania de recoltare. In aceași clipă însă telefonul sună prelung. Președintele duse recepto­rul la ureche și spuse pe un ton care nu mai lăsa loc la îndoială. — Alo! Deși președintele nu scosese decât un singur „nu", totuși Vereș ghici despre ce fusese vorba, așa că întrebă: — Ați telefonat că merge prost recoltarea? — Exact, răspunse președintele uimit de perspicacitatea secretarului. Și să știi că am impresia că lucru­rile se complică. Cred că va trebui să ieșim din sediul sfatului. Să ne mai vadă lumea și prin comună. I­n țipăt jalnic se auzi­­u — Cum, să ieșim pe teren? făcu distrus secretarul. E­ o catas­trofă! Eu știam că dacă sunt sala­riat la sfat înseamnă că trebuie să stau. Și cum mă plătește sfatul, trebuie să stau la... sfat. In același moment, însă, ca atrase de un magnet privirile lor se în­dreptară spre fereastră. Un cîine mare ciobănesc își rezemase picioarele de pervazul ferestrei și schem­a. — Nu-i lucru curat­ murmură președintele. Intr-adevăr, președintele avea drep­tate. Cîinele era murdar de no­roi. O scurtă investigație făcută la fața locului arătă că animalul nu e un cîine obișnuit ci este chiar cîinele secretarului. In fața acestei descoperiri, preșe­dintele și secretarul au rămas ui­miți. Primul care-și reveni lu se­cretarul. — Tovarășe președinte, eu cred că trebuie să trecem peste sentimente și să privim lucrurile la rece. Dacă dumneata spui că trebuie să ies pe teren, o să ies. — Bravo, zise președintele, pri­vindu-l cu admirație. Ești un secre­tar și jumătate, încă doi ca dum­neata și aș avea cea mai grozavă arhivă din raion. " O oră mai tîrziu pe malul rîului un om spăla de zor un cîine. Nu trebuia să fii detectiv sau mare cu­noscător de oameni ca să-ți dai sea­ma­­ că este vorba de secretarul sfatului din Șivița. Ieșise pe... teren. VIAȚA NOUA La unele restaurante se mai pune apă în băuturi. —­ Vinul ăsta seamănă perfect cu cel pe care l-am băut ieri.. .— Da ! Ca două picături de apă. AUTOCRITICUL II întîlnești adesea la ședință... La orișice aluzie firească se scoală imediat ca să vorbească cuprins de­ obișnuita-i umilință. — „Nu am făcut cutare și cutare și toate ce s-au spus ’s-adevărate. Eu, m-angajez să le îndrept pe toate exact... pîn’ la ședința viitoare“. Aceasta se repetă ca o placă, promite că­ o să dreagă și-o să facă. — „Ai spus-o în ședințele, mai toate!“. — „Perfectă ai, tovarășe, dreptate. O să mă-ndrept, spun pe cuvînt de­ onoare exact... pîn’ la ședința viitoare. HAZ CU NECAZ GREȘEALĂ La poarta cu numărul... din strada... din Brăila,­­nu am pus nici număr, nici stradă deoarece povestea aceasta este valabilă pentru multe străzi din Brăila! se aud într-o dimi­neață bătăi puternice. — Cine-i­ întrebă gospodina. — Am venit pentru gunoi, sună răspunsul. — In sfîrșit, după două luni era și cazul să veniți să-l ridicați odată... — Lasă glumele, tovarășă. E greșală. Noi nu ne ocupăm cu asemenea fleacuri. Am venit pentru plata taxei de gu­noi... In preajma avansurilor — Cum o duci în gospodăria colectivă ? — Nu vezi ? Am greutăți din ce în ce mai mari. — Mămico, așa arată fasolea ? — Nu dragă, fasole am să-ți arăt cînd o să cumpărăm mazăre. ÎNFUMURATUL Mai neclintit de cît­e o statuie de parcă­ un băț i-ar fi șira spinării mode­­e tipic al înfumurării care la capul cîte unuia se suie. Cu subalternii fulgeră și tună, îi ține la distanță, în picioare, abia catadixind să se strecoare din an în paște cîte-o vorbă bună. Acasă iar povestea se repetă Ca un tiran îi ține la distanță ca nu cumva să-și scadă din prestanță... De-atunci însă­ o privire indiscretă cînd e cu șeful, și-a schimbat aspectul, cu nasu-aproape mătură parchetul... W, «Sg Călătorie de plăcere In apropierea stației Galați am găsit un carnet cu însem­­nări. In speranța că din filele sale voi descoperi păgu­bașul, l-am răsfoit. Nu i-am întîlnit numele, în schimb am descoperit cele ce urmează pe care le redau aici, în scris, în speranța că respectivul tovarăș le va recunoaște și va veni să îl ridice. Iată dar cele cîteva însemnări, vrednice de pa­gina noastră de satiră­ și umor frunzărite din carnetul găsit. 18 iulie. — Mi s-a terminat concediul de odihnă. Bine e aici, la Lacu Roșu. Acum, în ziua plecării, bilanțul e des­tul de frumos. M-am îngrășat trei kilograme, simt în mine o putere de urs. Abia aștept să mă apuc iarăși de lucru... Tot 18 iulie. — Sînt de acum în tren. Este singurul tren care mă duce spre Galați După cum arată ceasul meu tre­nul a întîrziat de la plecare cu aproape 15 minute. Sînt neliniștit. Un tovarăș de compartiment îmi observă nerăb­darea și zîmbește: „Nu ai mers cu trenul ăsta". „Nu", îi răspund eu. „Se cunoaște, îmi spune iar el. Dacă plecăm cu numai 15 minute întîrziere, înseamnă că plecăm bine“... Tot 18 iulie, în tren. Trenul­­ a pornit bine, adică cu nu­mai 15 minute întîrziere. Tovarășul meu de compartiment s-a întins pe o bancă și doarme. O fi ostenit, nu vine din concediul de odihnă, ca mine. In schimb eu vreau să ci­tesc. Cum afară s-a înoptat întorc comutatorul să aprind lumina. Il învîrtesc de 20 de­ ori dar lumina nu vrea să se aprindă. Aprind un chibrit și văd că nu este bec. Prefer , să rămîn în compartimentul acesta deoarece în singurul com­partiment în care arde lumina, toate locurile sînt ocupate. Aproape de miezul nopții. Tot un tren. Trenul s-a oprit în gara Ghimeș. Sosește iar conductorul și îmi spune la cobor. „Trenul merge de aici în altă parte, iar dumneata mergi la Galați. Trebuie, să schimbi garnitu­ra“, îmi explică el. Cobor în stația Ghimeș pe peron. Tovarășul meu a ră­­m­as în compartiment, îmi pare rău că nu am pe cineva cu­noscut, cu care să schimb o vorbă... După alte două ore, 18 iulie. Sosește duce spre Galați. Urc într-un vagon și... și trenul care mă deodată aud un sforăit cunoscut. Dau buzna în compartimentul respectiv și găsesc .. pe tovarășul cu care am pornit din Lacu Roșu. Tot 18 iulie, miezul nopții. Din nou mă dau jos împreună cu toți ceilalți călători. „Trenul merge intr-o altă direcție" mi se explică. În iulie, după mai bine de trei ore de așteptare pe peronul stației Adjud. Sosește trenul spre Galați și... din nou dau de tovarășul meu. „S-a repetat povestea“ îi spun eu amă­­rît. „Ce să-ți fac, îmi răspunde el. Se cunoaște că mergi pentru prima oară pe linia asta“ Tot 19 iulie, dimineața. Am sosit la Galați. Mă rintâresc curios și constat că am slăbit cu cîteva kilograme. Mor de oboseală și aș dormi... cîteva ore în șir... ★ P. S. Aici însemnările s-au întrerupt. In primul moment mi-a părut rău că acest carnet nu a fost găsit de vre­un ceferist. Mai știi, îl înainta Ministerului, sau direcției regio­nale și se luau măsuri. Subsemnatul se bucură din trei motive: 1. nu am fost eu acela care am sosit atît de ostenit din concediul de odihnă, 2. că cetățeanul a pierdut carnetul și 3 că poate, citind a­­c­este însemnări, vor afla și tovarășii de care depinde mersul trenurilor de­ călătoriile „de plăcere“ pe care le-au asigurat prin acest „tren direct“ dintre Ciceu și Galați. P. COSTEA Mi­ E-MI spui ? Un cetățean se adresează într-o zi responsabilului restat­u­rantului din comuna Luncavița, raionul Macin. — Tovarășe, aveți bere? — Este berechet. Să te scalzi în ea, nu alta. — Aș bea o bere. — Fii serios. Bere la ora asta? Nu merge. — Cum se poate? Pe o asemenea căldură o bere rece... — Mie-mi spui? Dar bere rece n-am. Pe Gheorghiță Podașcă îl cunosc de cînd eram de-o șchioapă. Mergem îm­preună la pescuit și bă­­team mingea pe același maidan. La școală el însă mi-o luă înainte. Era cu un an mai mare. Din a­­ceastă cauză își dădea aere față de mine spunîn­­du-mi ori de cîte ori avea ocazia: „puștiule“. De cîte ori îl auzeam cum îmi zice turbam de necaz mai ales că încetul cu încetul se obișnuise toată școala să-mi spună așa. Singura mea dorință adunată in primii ani de școală era deci legată de năpasta po­reclei primite de la Gheor­­ghiță. Odată însă, pe la un sfîrșit de an cade năpasta și pe Gheorghiță. Directo­rul enumerind codașii din școală îl strigă și pe Gheorghiță. Și cîte zile am mai rămas în școală, de cîte ori era vorba de Gheor­­ghiță i se spunea „codașul“. Atît îl necăjea pe Gheor­ghiță porecla încît la vre o lună de zile după ce o primise îl văd într-o bună zi că-mi spune „Mircea“. Drept să vă spun am ră­mas surprins. Miircea, nu-mi mai spuneau decit părinții. Și anii au trecut. Eu am plecat într-o parte, Gheorghiță în alta. Pe mine tata m-a luat pe un șantier la Iași și m-a făcut zidar. Tata era zidar ves­tit. Așa că în scurtă vreme reușii și eu să fiu zidar destul de bun. Despre Gheorghiță nu mai știam nimic. Un timp ne scrise­sem, apoi i-am pierdut ur­ma. Am auzit într-un tîrziu că și el ar fi intrat tot în construcții. De cînd am devenit ie­șean însă nu am decit o singură dorință. Să mă reîn­torc acasă la Galați. Să simt iar Dunărea tremurînd în brațele mele și să fac din nou o voinicească ca la 10 ani. Și ocazia mi s-a ivit, întreprinderea mea de construcții se hotorîsc să trimită un număr de teh­­nicieni și meseriași care să lucreze pe șantierul națio­nal din Galați. Pe bine­înțeles, că primul listă, am fost trecut eu. Bucuria revederii a fost de nedescris. încă de de­parte descifram în acoperi­șurile lucioase ale orașu­lui, amintirile copilăriei. Galațiul l-am găsit com­plet schimbat. Nici nu pu­team să-mi închipui că în cîțiva ani se pot face atîtea. Ochii mei însetați să vadă cît mai repede și cît mai mult, dădură însfîrșit și de șantierul național. E o lu­crare grandioasă, iar furni­carul de constructori care îl împînzește te electrizează de la început. De aceea, cînd am pășit pentru prima oară pe șantier, am rămas în admirație. Conducătorul șantierului, care ne întîmpi­­nase, zîm­bi și explică ce­lor din jur cu obișnuință: — Așa se întîmplă cu toți cei care vin pentru pri­ma oară aici. Ic Am fost repartizat să lu­... ^aseș*g-'.. . __ .....­­—... . crez la blocul nr. 5. Aici lu­crează brigada a 3-a frun­tașă pe șantier. In drum spre­­ noul meu loc de mun­că, treceam în gînd în re­vistă toate amintirile strîn­­se în copilărie. Pe aici hoi­năream eu cu Gheorghiță în zilele de arșiță cumplită și pe strada asta o iuleam în a­­miază să facem baie în Du­năre. Ce-o mai fi cu Gheor­ghiță? Pe unde o fî? ★ Spre seară mă aflam in­tr-un colț al șantierului, unde mă adusese treaba. Deodată mă trezit prins ca într-un clește în niște brațe de fier. — Mircea! — Gheorghiță! dragostea tinerească și toată a a­­mintirilor ne-a înlănțuit pe loc. — Ce faci aici, Gheor­ghiță ? — Eu lucrez, dar tu? — Și eu­ începînd de astăzi. Și la ce lucrezi? — Ee conduc brigada a 3-a. — Tu, „codașule“? *— Eu, „puștiule“! D. LÄZÄRESCU f - * X r >

Next