Viața Studențească, ianuarie-martie 1970 (Anul 15, nr. 1-12)

1970-01-07 / nr. 1

TIMIȘOARA Practica pedagogică este, pentru studenții unei universități — a căror pregătire are drept principală finalitate munca în învățămînt — un laborator în adevăratul sens al cuvîntului. în acest cadru se pregătesc studenții pentru a deveni profesori. Sub auspicii competente și științifice, practica pedagogică trebuie să-l înar­meze pe viitorul profesor și educator cu tot ceea ce e esențial, în cunoașterea și exercitarea, după terminarea studiilor, a acestei profesii. Contactul viu care se realizează pe această cale intre student și școală, intre student și elevi, e singurul în măsură să trezească interesul și pa­siunea, dragostea pentru munca de educator. Prin urmare, practica pedagogică a avut și are cu precădere în contextul actual al societății noastre o profundă semnificație socială. Ea este aceea care pregătește, în primul rînd, pe profesori. La Universitatea din Timișoara, a­­ceastă latură a activității studenților din penul­timul și ultimul an se bucură, în general, de a­­tenție și apreciere. Dar, privind mai „obiectiv“, mai detașat, dintr-o perspectivă mai largă, cu mai mult simț de răspundere, practica pedago­gică a studenților timișoreni e acum, la încheie­rea ei, pentru contingentul de absolvenți care peste șase luni va fi trimis în școli, departe de a fi mulțumitoare. — „Dincolo de activitatea conștiincioasă a ma­jorității studenților noștri in școli, sunt unele dificultăți de organizare a acestei practici, care afectează direct conținutul ei (adică lecții de specialitate, activități educative, întocmirea fi­șelor psiho-pedagogice etc.) — afirma tovarășul prof. univ. dr. Nicolae Apostolescu, șeful cabi­netului pedagogic al Universității. Numărul o­­relor de practică pedagogică a scăzut în ultimul timp, acestea fiind eșalonate pentru fiecare fa­cultate, în câte o zi pe săptămînă și, cum în gru­pe studenții sunt destul de numeroși (10—15), nu se pot susține tipuri de lecții diferite la clase diferite de către fiecare student, așa cum ar tre­bui, pentru ca el să învețe realmente ceva din această practică. De ce așa de mari grupele ? Fănuș BÂILEȘTEANU (Continuare în paginile 8-9) Sub auspicii neadecvate VACANȚA S-A DUS, SESIUNEA BATE LA UȘĂ. CUM O ÎNTÎMPINĂM? — Ne răspund colegii de la Institutul de construcții în aparență un asemenea sondaj al revistei noastre poate fi considerat prematur... Abia ne-am întors din vacanță. O discuție purtată cu reprezentanții în consiliile­­ profesorale și șefii comisiilor profesionale din facultățile Institutului de construcții ne-a convins de oportunitatea stringentă a unei asemenea întrebări. O notă generală bună o dă măsura adoptată de toate comisiile profesionale (mai puțin cea a Facultății de instalații pentru construcții) de a iniția încă înainte de vacanță discuții cu studen­ții repetenți și cei care au absențe repetate la cursuri și seminarii. Participarea decanatului și a reprezentanților biroului de partid din faculta­te la aceste discuții a accentuat caracterul de seriozitate al acestor adunări specifice, atestînd în acelaș timp hotărîrea tuturor factorilor de răspundere de a nu tolera rabatul de la ob­ti­­gațiile universitare. Tot în legătură cu această „categorie specifică“ de studenți semnalăm punc­tul de vedere propus de reprezentanții în con­siliile profesorale de a manifesta maximum de exigență în acordarea echivalărilor, avind in vedere că Regulamentul privind activitatea pro­fesională a studenților in art. 35 prevede : „Deca­nul facultății poate (sublinirea noastră) scuti pe studentul care repetă anul de cel mult 4 din obli­gațiile de promovare la care a obținut în anul universitar anterior note de minim 7, recunos­­cîndu-i-se notele respective“. Regulamentul nu p­­revede deci obligativitatea echivalărilor, lăsînd a aprecierea decanului atît numărul cît și eventualitatea echivalării însăși. Studentul Ștefan Stănescu, președintele Consi­liului U.R.S. ne-a făcut cunoscute în acest sens citeva din problemele multiple pe care le ridică studenții repetenți în cadrul anilor de studii, întrucit studentul repetent care beneficiază de recunoașterea unor note este scutit de frecvență la activitățile respective, colectivul din care face parte nu-l poate asimila și nici antrena în di­versele acțiuni ale sale. Poziția față de asociație a unor astfel de studenți merge pînă la formu­lări de genul : „voi nu-mi dați nimic, eu nu vă dau și mă descurc și fără voi. Am examene echi­valate...“. P. ANDREESCU (Continuare in pagina a 4-a) I • Giobe­t ralierii succesului • Teribilul flagel — cancerul — va fi înfrint ? (pag. 10) Umbra geniului Prin scris, omul se eliberează de obsesiile sale sau și le întreține. Voi scrie astăzi despre o obsesie, care,­ sînt sigur, nu este numai a mea, și pe care nu pot sa n-o păstrez. La Facultatea de limbă și literatură română, pe care am absolvit-o de curînd, toate amfiteatrele, toate săli­le, fiecare ungher, poartă în ele umbra profesorului Călinescu, umbra geniului... Cînd ieșeam din bibliotecă sau din sala de curs, sim­țeam deseori cum se îndoaie pereții peste mine și se prăbușesc într-o imagine a adevărului despre ceva, despre lumea unei cărți sau a unei idei și mi se zba­tea gîndul, cutremurat de Marele Gînd al aceluia care-și alunga umbra pe culoare, al aceluia ce era chemat, chiar dacă fusese cunoscut fizic ori nu, simplu. Călinescu... Și oricît de frondeur mi-era spiritul, și oricît de por­nit să dărîme mituri și idoli, se închina în fața stră­lucirii umbrei lui și fără să vreau, închega din priza translucidă a istoriei literelor chipuri surprinzătoare și întoarse, asemenea domniei bona. Mi s-a povestit despre cursurile lui, la care amfitea­trul se încărca de oameni bîntuiți de setea de a-l auzi, la care se asculta de la ferestre, de pe holuri, la care migrau studenți din toate facultățile orașului, plecînd poate de la cursuri interesante, dar... Nu l-am auzit niciodată și­ a fost acesta unul dintre motivele pentru care am regretat că nu am născut prea tirziu, că n-am avut prilejul să umblu fantastic prin cu­vîntul lui, mai demonic decit litera scrisă, peste lumi risipite în spațiu și timp, de la Ghilgameș pînă la mi­rajul Renașterii, să aud ecoul melosului dacic păgîn vi­­brînd în orga cosmică ce s-a numit Eminescu...I Pentru o compensație tirzie, i-am căutat înverșunat cărțile și m-a durut cînd n-am reușit să găsesc vreuna despre care auzisem, în biblioteca facultății care ar­ trebui să aibă, inainte de orice, absolut toate scrierile lui. Mi-am dorit, și îmi doresc să am cartea lui cea mai completă, acea titanică istorie a literaturii românești, s-o recitesc mereu ca pe o carte de căpătîi, a oricărui împătimit de literatura noastră. De câte ori mă întorc în facultate, mă copleșește umbra lui, mă împărtășesc din mîndria unei amintiri de preț, aceea de a fi fost student în forumul în care a ofi­ciat el. Și cer acum iertare profesorilor mei pentru un fapt, ascuns ca pe o taină de suflet, că uneori, în timpul Dan FRUNTELATA cursurilor, eu mă gindeam la Călinescu...

Next