Viitorul, august 1908 (Anul 2, nr. 262-291)

1908-08-01 / nr. 262

ANUL n. No. 262 ABONAMENTE Un număr ................ ■ I [UNK] ■ [UNK] [UNK] v­e­g­h­i­u 3­0 b­a­t­­­ UN AN SASE LUNI In tari................................................18 lai 0 lei In­­trim­utata............................30 lei 10 lei Abonamentele încep la I și IC ale fiecarei luni. Saotru pneo­l și invât,tari praful abonam, pe jumlat. INDACȚIA : BS, Calea Victoriei, M,­­ București. TELEFON !307 m­2 r*T­A­T­tl A4 JL^TJLILv «Jbr Xi! 2 Vineri 1 (14) August 1908 Un număr v­e­c­h­i­u 8­0 bani ANUNOIOm­ Un!» do­petit pe o coloană în pag. |[| , 30­8»n| idem » » * * „ * „ IV . «O Bani tr.nai­ d­ur.! s! raclam» linia ...... 3 Lei Anivnînrâi» 9! Inscrasiunila «9 primea« numai la —...................... Administrația A8W$$3TRATIA:­O&lea Victoriei, 9(1, Ewtcrofti TELEFON 1»|*T DRUMUL DE AIER De obicei, cum este prea știut, progresele teh­nice au influență hotărâtoare asupra vieței politice a societăților. Nimic, însă, nu poate înrâuri evoluția politică mai adânc și mai temeinic de­cât o invenție care revoluționează mi­jloacele de transport. Un progres în economie și în tecnica mijloa­celor de locomoțiune este un e­­veniment destinat să schimbe ca prin farmec structura fundamen­tală a statelor și raporturile din­tre oameni, chiar pe cele mai simple și mai elementare. O îmbunătățire importantă a mijloacelor de transport este, de­sigur, o scurtare de distanță și de timp. Viața socială, in urma unei astfel de îmbunătățiri, ca­pătă un ritm mult mai repede. Schimbările interioare se fac mai dese și mai simțitoare, și se re­percuta cu necesitate în raportu­rile politice dintre oameni. Oame­nii se apropie mai ușor unii de alții, se cunosc mai lesne unii pe alții și se înțeleg mai bine între ei. Din această cauză atitudinile lor, a unora față de ceilalți, și pozițiile sociale ale tuturor se transformă, se revoluționează. Și această schimbare, cu siguranță, nu poate să rămân fără ecou în viața politică a popoarelor. Pilda cea mai bună, in această privință, ne-o dau evenimentele din Turcia, care sunt la ordinea zilei. Transformările politice, care se făptuesc azi în imperiul otoman, au fost predeterminate în pune­rea celor dintâi șine de drum de fer pe teritoriul turcesc. Roatele locomotivei au adus în Turcia, pe fie­care zi, cu fiecare învârtitură a lor, un atom de progres politic democratic, spre a se ilustra, o­­dată mai mult, miezul de adevăr cuprins in nemuritoarele cuvinte ale lui Toqueville. In Turcia ca și în Persia, roa­tele locomotivei au călcat și au sdrobit, rădăcinile autocrației ab­solute și nu puteau să nu curețe solul acestor împărății de planta absolutismului, omorâtoare de e­­nergie umană. Dacă sunt atât de vădite și re­cunoscute urmările democratice ale drumului de fer, ce nu ne pu­tem promite și ce nu putem nă­dăjdui și aștepta, cu drept cuvânt, de la drumul de aier. Căci pe zi ce trece, experiențele ne dovedesc că, după drumul de fer, vom avea drumul de aier. Aeroplanul va veni să com­plecteze sau să suplanteze locomotiva, și locomoțiunea se va schimba, in bună parte, în aero­­moțiune. Cu succesele obținute deja în navigațiunea aeriană, nici­ o indo­ială nu ne mai poate rămâne in această privință. Napoleon a făcut o interesantă apropiere între navigarea in aier și guvernul democratic. Sensul ce da­­l acestei apropieri arată, însă, cât de mult se pot înșela oamenii cei mai pătrunzători și cei mai realiști in judecățile lor. Napo­leon considera guvernele demo­cratice tot atât de cu neputință ca și plutirea în aer. Aceasta pentru că, după părerea lui, în­tr’un stat democratic bazat numai pe voința poporului, ca și in plu­tirea în a­er, bazată pe proprie­tățile acestui element, ar lipsi cu desăvârșire punctul de rezistență și de sprijn. In concepția marelui răsboinic, poporul este tot așa de capricios și rebel ca și aerul, și nu te poți încredința pe stator­nicia și sprijinul nici al unuia nici al celui­lalt. Evenimentele de la Napoleon până azi au desmințit așa cons­tant și așa de fericit aprecierile acestui cap genial . Guvernele de­mocratice au crescut și s’au în­mulțit așa de repede, că voința poporului ajunge să se impue, astăzi, până și în Rusia, până și în Persia, până chiar și în Turcia, unde nimeni n’ar fi crezut și nici chiar bănuit. . Tot așa s’a petrecut și cu plu­tirea in fier. Balonul și-a găsit cârma. Cârma lui și-a găsit punc­tul de rezistență și de sprijin în motoarele mici dar puternice. Pro­feția lui Napoleon în privința ae­rului și a popoarelor a fost, deci, în chip strălucit desmințită de ingeniozitatea și voința omenească. Aerul rebel și capricios a fost cu­cerit, iar popoarele voluntare și raționale au cucerit și au impus tiranilor voința lor. Dovadă că toate profețiile negative și pesi­miste, profeții totdeauna ne­soli­citate de nimeni, sunt și trebuesc sa fie false. Mintea omenească nu le primește, voința nu le urmează. Dar ceea ce este mai mult și ceea ce este frumos aci, este că plutirea în aer pare a fi menită t­ă desvolte mai departe regimul silvaverstio și să ajute popoarele ca să-și impue tot mai adânc or­dinele voinței lor. Departe de a fi și unul și altul imposibile, a­­ceste două lucruri se vor sprijini­i și ajuta între ele, ca să se înfăp­tuiască pe deplin. Aerul capricios va sprijini de­sigur rebeliunea democratică a popoarelor rebele Dacă locomotiva a făcut deja minuni în acest sens, ce nu va putea face aeroplanul ? Dacă astăzi agenții autocra­ției reușesc cu înlesnire să sur­prindă și să prindă pe adversarii ei, este pentru că pământul, ori cât ar fi el de larg, este totuși destul de mărginit. Drumurile, ori cât ar fi ele de multe și încruci­șate, chiar și cele de fer, toate duc la Roma, și pe adversarul pe care-l urmărești, ori­câte drumuri ar lua el, tot îl vei prinde odată la Roma. Nu tot astfel va fi cu drumu­rile de fier. Din ziua în care aeroplanele se vor perfecționa și se va fi desco­perit motorul adequat al acestor vehicule — și această zi nu pare de loc a fi prea departe — din acea zi libertatea popoarelor, liber­tatea politică, economică și de tot felul va fi realizată și garantată. Atăcat din toate direcțiile, din văzduh, și având să lupte cu niște dușmani cari dispar, în tot minu­tul, în văzduh, cu iuțeli vertigi­noase, nu există absolutism care să poată rezista. Drumurile în aer se pot înmulți și complica, în toate sensurile, la infinit, în­cât vor duce pretutindeni și nicăiri. Vite­zele, in aerul elastic, nu vor mai putea avea nici obstacol nici li­mită. Și atunci ce minte și ce voință omenească ar mai putea reduce sau sugruma libertățile po­poarelor cu adevărat liberate ? Ce rost vor mai avea atunci frontierele care despart popoarele­­frați, sau vămile și tarifele vamale, sau ceasurile și interzicerile im­­portației de cărți și jurnale? Când omul va fi realizat passe-partout-ul, vom mai avea oare trebuință de passe-port ? XX. Balonul dirigiabil al Angliei (dela corespondentul nostru special) Aldershot, 24 iulie.­­ Zilele aces­tea guvernul englez a supus noul dirigiabil botezat No. 1 mai multor încercări, cari au reușit pe deplin. Mulțimea, care venise de pretu­tindeni în parcul atelierelor, unde s’a confecționat, spre a asista la experiențe, era atât de numeroasă în­cât măsurile de ordine au fost întreite. Dirigiabilul a fost scos din han­gar pe la orele 6; înfățișarea lui e diferită de a lui „Nulli Secundus“, care fusese victima unui accident asemănător aceluia întâmplat lui „Zeppellin“, și în anul trecut lui „Patrie“. Mai multe piese rămase de la „Nulii Secundus“ au fost întrebu­ințate la construcția dirigiabilului No. 1, care e de trei ori mai mare decât „Nulii Secundus“. Diametrul său e de 11 metri și 40 centimetri. In părți sunt fixate două helice de oțel de câte 3 metri, care sunt puse în mișcare cu ajutorul unui motor de 60 cai putere. Sub balon și deasupra nacelei se află suspendat un al doilea balon de dimensiuni mult mai mici, cu ajutorul căruia dirigiabilul se poate urca și coborâ cu ușurință. Balonul e prevăzut cu două cârme la o depărtare de 1 metru 80 cent., având o mișcare identică. Dirigiabilul s’a urcat în această pri­mă ascensiune cu căpitanii Carden, Westland și Ring, în prezența tu­turor ofițerilor de stat major. Ascensiunea era supraveghiată de colonelul Cooper și s’a făcut cu multă ușurință. Când vasul aerian se afla la o înălțime de 60 de metri, s-a obser­vat că una dintre helice e prinsă de o funie și dirigiabilul a trebuit să se coboare; după acest incident, dirigiabilul și-a reluat zborul, evo­luând la o înălțime de 210 metrii. Vântul de 10 ktm. pe oră n’a stânjenit întru nimic experiențele, asupra cărora colonelul Cooper s’a declarat pe deplin satisfăcut. Balonul s’a coborât cu o înceti­neală remarcabilă, cu ajutorul apa­ratului special pomenit mai sus, și după o ultimă manevră a reluat drumul hangarului. W. Cutlen De ce am făcut rezerve pentru d. Toma Stelian ? Pentru bunul cuvânt că din momentul în care d-sa a venit în capul ministerului de justiție a manifestat și dovedit o deosebită solicitudine pentru Pa­latul care a costat pe statul român sacrificii bănești atât de mari. Necontenit se fac reparațiuni, modificări în interior, primeneli de tapete, se desfășoară cu un cu­vânt o activitate intensă care va face să dispară degradarea provo­cată de lipsa îndelungată de repa­rațiuni. Dar d. Stelian face și inovațiuni dovedite necesare. Astfel d-sa va dispune instalarea de ventilatoare electrice în marea sală a pașilor perduți cum și în sala mașinelor și a cazanelor.­ In cea dintâi, casă absoarbă praful ce se degajează prin frecarea produsă de miile de oameni ce roiesc în cursul unei zile în Palatul Justiției, iar în a doua pentru ca lucrătorii și mași­­niștii fochiști să trăiască într’o atmosferă mai igienică. Se vor face de asemenea repa­rațiuni însemnate la instalațiunile de mașini, de­oarece în curs de 15 ani ele s’au uzat simțitor, pe lângă că trebuesc aduse la nivelul celor din urmă progrese realizate în a­­ceastă materie. Și, în sfârșit, spre bucuria este­­ticianilor se va deslega și enigma orbitei din fruntea palatului, căci d. ministru a dispus instalarea cea­sornicului. Acesta va fi prevăzut cu un clopot de bronz de 100 chi­­lograme greutate, care va bate cea­surile, jumătățile și sferturile, ale căror unde sunătoare se vor auzi la o depărtare de patru kilometri. Și atunci nu va mai fi nimic de zis : utilul ca și frumosul vor fi satisfăcute. H. D. CAILAUX D. Caillaux, ministru de finanțe al Franței, este de ori oaspetele nostru, și îi urăm bună venire. D. Caillaux este una din perso­nalitățile cele mai cu vază din lu­mea politică franceză. Competența sa în materie financiară este una­nim cunoscută. Se poate spune că afară de d. Rouvier, partidele re­publicane nu au astăzi nici o au­toritate mai mare în materie fi­nanciară de­cât pe actualul mini­stru de finanțe. înzestrat cu un prea frumos talent de vorbă, dis­cursurile d­lui Caillaux sunt în­tot­deauna ascultate în parlament cu o deosebită plăcere. D. Caillaux are daruri să exprime într’o formă literară și limpede cele mai aride probleme financiare și să se ser­vească de cifre cu atâta claritate, încât nu numai să fie înțeles de auditorul său, dar chiar, ceea ce este mai greu, să-l intereseze. In două rânduri deja ministru de finanțe — d. Caillaux a fost mini­stru de finanțe în marele minister al lui Waldeck-Rousseau — d. Cail­laux și-a legat acum în urmă nu­mele de vestita reformă a impo­zitului pe venit atât de discutată în Franța. Din această cauză nu se poate spune că d. Caillaux este astăzi omul cel mai popular din Franța. Mulți îl atacă cu violență, susținând că sistemul său de im­pozit pe venit este inaplicabil,­ alții aruncă asupra lui toată impo­pularitatea acestei mari reforme fiscale. Dar toată lumea recunoaște ta­lentul cu care d. Caillaux și-a sus­ținut sistemul în fața parlamen­tului și bogăția de cunoștințe și de argumente, cu care a ținut piept celor mai abili oratori, cari fără milă îl săgetează pe el și rup în bucăți reformă sa. Pentru a se odihni de oboselile acestor grele lupte parlamentare, și pentru a le putea duce la bun sfârșit la toamnă — căci reforma nu e încă votată — d. Caillaux a întreprins o călătorie în Grecia, Turcia și a hotărât să treacă și prin țara noastră. Cum d. Caillaux este relativ tî­năr, o strălucită carieră politică stă încă deschisă înaintea sa. NOTE POLITICE D-l Mihăileanu a vrut să fie trivial rândul trecut și a reușit. In răspunsul său a vrut să fie ironic, dar n’a reușit. Noi menținem că adevărurile se pot spune fără trivialități, și pre­tindem chiar că numai atunci ele produc impresia dorită, când se prezintă într’o formă urbană. Regretăm că d. Mihăileanu, care e profesor, confundă urbanitatea cu fățărnicia.* Intre d. Păltineanu și „Epoca“ s’a născut o discuție din cele mai violente. Ambele părți belige­rante Își aruncă cele mai grave Învinuiri. Așteptăm cu nerăbdare desno­­dământul. Probabil, vom afla lucruri­ inte­resante despre culisele conser­vatoare. Inbunătățiri la palatul Justiției Lacune de împlinit.—O chestie de estetică.— Ce s'a neglijat până acum.— Modificări, îmbunătățiri, inovațiuni. Intr’o serie de articole apărute sub titlul „Estetica Bucureștilor“ ne-am ocupat de unele colțuri și aspecte ale Capitalei, care prin la­cunele sau prostul aranjament pro­duc o disonanță com­penibilă cu estetica, care este idealul tuturor marilor centre de populațiune și și la care oamenii moderni țin a­­tât de mult. De multe ori clădirile cele mai impunătoare și costisitoare, al că­ror plan de construcție îndeplinea toate cerințele esteticei, formând un colos armonios în totalitatea lor, duc lipsa unei piese, câte o dată de pur ornament, care îi dă aerul de a fi neisprăvită. Aceasta se întâmplă mai cu seamă atunci când locul destinat or­­namentațiunii este situat într’un punct atât de vizibil încât vrând nevrând ochiul trecătorului se o­­prește la el. Acesta e cazul Palatului de Jus­tiție, care se întinde falnic pe cheiul Dâmboviței la întretăerea cu frec­ventata cale a Rahovei și care po­sedă în mijlocul frontispiciului în partea cea mai înălțată a edificiu­lui o gaură mare aproape de două metri în diametru și care stă um­plută cu scânduri. Iți face impre­sia unui ochiu de ciclop gigantic, căruia însă i-a fost luată vederea. Să fi fost oare în intenția ace­lora cari au desăvârșit măreața operă a templului justiției, ca acel ochiu orb să servească de simbol justiției, care fără drept cuvânt este reprezentată ca lipsită de vedere ? Ori­cum ar fi, de aproape 15 ani de când dreptatea omenească se împarte în locașu­l clădit cu atâta trudă, acea gaură obsedantă a con­tinuat să facă pe privitori a-și pune întrebarea firească a rostului ei g ăsind că întreg palatul e ciuntit in cauza ochiului fără viață. Mulți, foarte mulți au fost de părere că acea orbită ar avea des­tinația să încadreze un ceasornic, dar văzând cum anii se perindează și ipoteza lor nu se adeverește, au renunțat la explicație, mai ales când socoteau că valoarea plasărei unui ceasornic nu ar fi atât de mare în­cât ministrul de resort să se deie în­dărăt de la un sacrificiu așa de greu de făcut. Și cu toate acestea așa este dragi cititori. Pe planul care a servit con­strucția, ceasornicul își ocupa locul său de onoare. Din diferite pricini însă, desenul n’a fost transformat în realitate și toți cei în drept, preo­cupați de considerațiuni prea prac­tice, au neglijat timp de 15 ani de a rândul această chestiune, care se părea mai mult de estetică și ca atare nemeritând prea mare a­­tențiune. Totuși, ca să fim drepți, însă ne­plăcuți d-lor miniștrii de justiție din ultima perioadă de 4 — 5 ani până la d. Toma Stelian, actualul ministru, vom spune că în urma crizei economice, adică de la 1901 și până în anul 1907, Palatul justi­ției a fost complect neglijat, nefă­­cându-i-se nici îngrijirile și repara­­țiunile curente necesare unui imo­bil locuit, cu atât mai mult unui haos de clădire cum este palatul dreptății. Și astfel în interiorul lui acest palat este aproape degradat, făcând absolut necesară săvârșirea a nu­meroase lucrări de reparațiuni. Cea mai mare vină o au d-nii Bădărău și Greceanu, cari deși funcționau la departamentul justiției într’o pe­rioadă de excedente bugetare foarte trâmbițată, au neglijat cu totul Pa­latul justiției din București în timp ce făceau exces de zel pentru cel din Iași. CHESTIUNI MILITARE Organizarea Armatelor Convorbire cu d. Joaquin de la Llave Y. Garcia, colonel de geniu și profesor în armata Spaniolă. O împrejurare fericită mi-a dat ori prilejul să am câteva momente de convorbire cu un distins militar străin. .Este vorba de d. de la Haye, vechi profesor al școalei de geniu de la Guadalajara și azi profesor al școa­lei superioare de geniu din Madrid. D-sa a primit de la guvernul său misiunea de a face un studiu asupra organizărilor­ militare din diferite țări, a vizitat aproape toată Europa, dar spiritul de investigație, și păre­rea că fiecare stat trebue să aibă ceva particular în organizarea sa militară. s-a hotărât să se oprească în călătoria sa și prin țările din o­­rientul Europei. A vizitat acum de­­curând Bulgaria și numai de câteva zile este oaspetele nostru. — Este curios, deși explicabil, îmi zise colonelul cu un zâmbet mai mult prietenos de­cât curtenitor și pe care îl păstrează în tot timpul vorbirei sale,—că aci între d-voastră n’am impresia că sunt străin. De­altfel, știu că sunteți coloniștii unui mare om al Spaniei, dar în afară de limbă și oace alte considerente, este temperamentul d-voastră care nu vă desminte și... oricari ar fi fost prefacerile pe cari le-am suferit în cursul veacurilor, suntem cu toții din aceiași tulpină. D. dela Slave îmi­ vorbi de câteva legături de prietenie ce și le făcuse în România, numai din scrieri și pu­­blicațiuni,­căci, deși nu știe româ­nește, totuși, ajutat de un dicționar, a putut să treacă peste unele difi­cultăți ale limbei. Discuțiunea a­­lunecă apoi la subiectul cel mai in­teresant,—organizarea unei armate. — Cesti­unea organizărei armate­lor,—începu colonelul— a preocupat naționalitățile în toate timpurile și astăzi mai mult ca în­totdeauna. Bătrânul Xenofon, ilustrul istoric și general atenian, vorbind undeva in scrierile sale despre datoriile co­mandanților de trupe, are o frumoasă și plastică comparație, de altfel o­­bișnuită scriitorilor clasici :— «Pre­cum olarul n’ar putea să-și ajungă opera, dacă pământul sau materia­lul întrebuințat n’ar fi în­deajuns preparat pentru a primi tot felul de forme, tot așa un­ comandant nu va putea săvârși o faptă, dacă ele­mentele lui n’au primit pregătirea pentru a­ putea primi ușor orice dis­­pozițiuni, cari pot surveni într’un moment dat». Acesta este principiul de la care plecând, cestiunea orga­nizării armatei devine o continuă preocupare pentru un stat. O pregă­tire largă a elementelor este clar de natură a înzestra armata cu acea elasticitate, care o face proprie a primi ușor și în tot momentul for­ma și dispoziția ce ți-o impune îm­prejurarea. Iar, pentru că în teorie eu admit că organizarea unei armate într’o țară trebue să corespundă poziției sale geografice și intențiunilor sale politice, negreșit îmi spun că, ca chestie de detaliu, între armata spa­niolă și cea română sunt deosebiri. Interesul pentru mine este să pot vedea deosebirile și cari din ele ar putea fi aplicabile și la noi. Un exemplu , cine a vizitat ar­mata germană, a fost lovit de ușu­rința cu care trupele se pot mobi­liza în orice moment și în orice parte a țărei. In adevăr, pregătirea arma­tei germane are un caracter de ofen­sivă , pe când din contră, în Spania, trupele­ se pot disloca mai greu fiindcă pregătirea lor este pentru o rezis­tență activă. Spania nu este otțară deschisă. Ea are la nord fortificația naturală a Pireneilor, de jur-împrejur Mediterana. Acțiunea armatei sale trebue să fie deci o apărare rezis­tentă a întărirelor ei naturale. De acea spun, că organizarea armatei unei țări trebue să corespundă po­ziției sale geografice și să se simtă în ea aspirațiile și tendințele națiunei.­­ Dar asupra importanței elemen­telor ce compun o armată bin­e or­ganizată,—întrerupsei eu. — Desigur că în toate părțile este admis în principiu, că infanteria tre­bue să fie floarea­ unei armate. Este drept că artileria a luat în ultimul timp o mare dezvoltare, totuși fiindcă este un element care necesită o pre­­gătire mai mare, care face obiectul unor cercetări metodice și savante, rolul ei, fără a fi secundar, rămâne pe planul al doilea. In timpurile tre­cute, cavaleria ocupa locul de frunte; astăzi ea continuă să fie o trebuință de mare importanță, dar rolul ei a devenit secundar. — Ce credeți, d-le colonel, de vii­torul aerostaticei ca aplicațiune la arta militară? — Părerea mea este, că oricam­ ar fi succesul descoperirilor, care deja o vreme se urmărește cu atâta in­teres, dirijabilele nu vor putea avea o influență prea mare, ci vor con­tinua a se mărgini la rolul lor de observatoare. In Spania, un fost e­­lev al meu, colonelul Vives, se ocupă în special cu studii de aerostatică. Decât Ministerul de Război a fost de părere a se părăsi domeniul cer­cetărilor mai largi, lăsându-se state­lor mari și bogate meritul de a des­lega această problemă. Deocamdată la noi, ca și la d-voastră, experien­țele de aerostatică se fac cu baloane sferice, însă fără cârmă. S’a înfiin­țat însă de curând Societatea aeros­tatică regală din Madrid, dar oficial Spania a părăsit cercetările aerosta­tice. D. dela Llave îmi vorbi apoi de armata bulgară, care­­ i-a făcut o bună impresie ca sistem de organi­zare, deși spiritul de­ ofensivă de care este animată pare­ a fi o greșală tac­tică, și termină prom­ițându-mi în această privință câteva observațiuni proprii ale d-saie, după ce-și va ter­mina vizetele în România. Faliere. Fațada Palatului Justiției. D. Joaquin dela Llave­s. Garcia NOUTĂȚI Dirigiabilul spaniol din parcul aerosta­tic Guadalajara rupandui-se într’o ascen­siune calma, a fost prins de un vânt puternic. Învelișul balonului a crăpat, dar a fost cu toate astea stăpânit de pilot, care a izbutit să-l coboare încet. Mulțimea a aclamat pe aeronaut. • Marchizul di Rudini, ex-președinte al consiliului de miniștri italian, care re­fuzase bine­cuvantarea bisericei. In urma stăruințelor soției sale, a primit-o. El și-a motivat ast­fel refuzul : — O red în D-zeu, dar­ vânân anticleri­cal și nu primesc compromisul cu bise­rea. In scrisoarea lăsată soției sale, el cere sa nu i se facă înmormântare pompoasă și termina ast­fel : ,,Am văzut Italia ne­norocita și sclava. Asta­zi mor vâzand-o așezata pe un tron strălucitor de lumina și de glorie și sper, ca italienii nu vor permite înjosirea ei“. * D-rul Calmette a propus la Congresul pentru înaintarea științelor, în chestiu­nea falsifîcarilor laptelui, taxarea lui. Fiind­că azi, cu prețurile obișnuite, e imposibil de obținut un lapte natural, sa se fixeze de comune prețul, ținându­­se seamă de cheltuelile și beneficiul cu­venit producătorului. Ast­fel bolnavii, în schimbul unor pre­țuri fixate legalmente, vor putea obține un lapte folositor sănâtăței lor zdrunci­nate.• D Stanciof, însărcinatul de afaceri al Bulgariei la Paris, a adus ca dar din partea prințului Ferdinand, de nunta d-rei Fal­iéres, un pendalif în smaralde și briliante. Juan Rull, condamnat la moarte pen­tru atentatele din Barcelona de cari e acuzat, a fost executat în­ curtea închi­­soarei. Mama și fratele lui R11I­, cari au fost de asemenea condamnați la moarte au fost grațiați. Autorul unei broșuri asupra doctrinei martusiene a fost condamnat de curtea din Pavia la doua luni de închisoare și 500 lei amendă pentru atentat la morala. • Față de succesul experiențelor facute între Paris și coasta marocană, minis­trul de războiu al Franței a decis sâ dea telegrafiei fără Fir o extensiu­ne mai mare. E vorba ca acum sa se stabilească o asemenea comunicație telegrafică între Paris și New­ York. In vârful turnului Eifel se va instala o nouă stațiune, înzestrată cu cele mai pu­ternice apărate de unde se vor face ex­periențele de transmisiune a mesagiilor telegrafice până la metropola americana. Cu ocazia apropiatei serbări a celei de a cincea aniversari a urcării sale pe scau­nul papal, Papa Piu­s a exprimat cle­rului catolic dorința sa se arate la înălțimea sublimei sale misiuni, căci «de conduita clerului atârnă în mare parte binele creștinilor». Nuvelele Viitorului Cîntec Privighetorii de Gabriele d’Annunzio. Autorul nuveletelor a căror tra­ducere o dăm în numărul de as­tăzi, e unul dintre scriitorii Italiei moderne, care a cunoscut mai mult admirația contimporanilor săi. Autorul atâtor lucrări de mare valoare, ca Figlia di Zorlo, Tri­­onfo della morte, Il fiaco sotto il maggio și altele, ca să nu cităm de­cât pe cele mai cunoscute la noi, este azi în toată splendoarea talen­tului său și continuă a produce noi opere. Recenta lucrare La Nave, capo d’operă a lui d’Annunzio după li­nii,­iar după marele public, după mulțimea cu gusturi mai puțin ra­finate, o scriere de prea puțină va­loare,—a produs mult zgomot in lumea intelectuală universală. — Intr’o noapte, atunci, vorbeai în vis. Ce mult îmi plăcea ! Ah, ce voce ! Tu nu o poți ști. O voce pe care n’ai putut o auzi niciodată, și pe care o știu numai eu și ni­meni altul... Și o voi auzi iarăș. Cine știe ce-mi va spune ! Poate o să mă chemi pe nume. Ce dulce e mișcarea gurei tale când rostești acel ce din numele meu ! Pare ca-i făgăduiala unui sărut. O știi ? Și -ți voi sufla câte­va cuvinte la u­­reche ca să mă afunci în visul tău. Ți-aduci aminte, atunci, când di­mineața ghiceam câte ceva din ceea ce visase și ? O 1 vei vedea su­fletul meu , voi fi și mai mângâios ca atunci. Ai să simți de câtă iu­bire sunt în stare, sâ dau dovadă, ca să te vindec. Ție-ți trebue atâta dragoste, bietul meu suflet... — Da...da — repeta ea într’una, fără să-și dea seama de ce spune, întărindu-mi necontenit ultima mea iluzie, mărindu-mi acel fel ciudat de beție ce mi-i da vocea mea și credința că ea e legănată ca de o melodie voluptoasă. — Ai auzit ? — o întrebai, ridi­­cându-mă puțin ca să ascult mai bine. — Ce ? Vine Frederic ? — Nu. Ascultă. Ascultarăm amândoi uitându-ne în grădină. Întregul parc era cuprins într’o ceață viorie, abia întreruptă în­tr’un joc de strălucirea oielie a apei din avuz. O dâră de lumină mai dăinuia la marginea cerului, o largă dâră alcătuită din trei nu­anțe : roșie ca sângele jos, apoi portocalie și în fine verde, un verde stins de plantă ofilită. In tăcerea crepusculară răsună lim­pede o voce fluidă și stâpânitoare ca preludiul unui flaut. Cânta privighetoarea. — E în salcie — îmi șopti Iu­­liana. Amândoi ascultam, căzând spre dunga sângerândă, care se stingea sub cenușa serii. Sufletul îmi încremenise și el, ca și cum ar fi așteptat pe urma graiului acela o adâncă tălmăcire a iubirii mele. Ce simți în clipele acelea de tăcere, bieata ei ființă lipită de mine ? Până la ce putere de durere a­­junse sărmanu­l suflet ? Privighetoarea cânta. La început fu un fel de explozie de veselie melodioasă, un torent de triluri ușoare ce se strecurară prin v zduri cu un sunet de măr­găritare ce cad pe sticlele unei armonice. Apoi, un răspus de tăcere. Un piuit se înălță într’aripat, prelung,, ținut nemai­pomenit de mult, ca un fel de încercare a pu­terii, într’un avânt îndrăzneț, ca o sfidare aruncată unui dușman necunoscut. Un alt răspus de pace. O temă alcătuită din trei note, cu o nuanță întrebătoare trecu prin­­tr’o înlănțuire de variații ușoare, repetând mica întrebare de cinci­­șease ori, modulând-o ca dintr’un tulnic subțire de cimpoi ciobănesc. Apoi iarăș tăcere. Cântecul ajunse elegiac, înfășu­­rându-se într’un ton minor, se în­dulci ca un suspin, se îndureră ca un gemăt, exprimă tristeța unui îndrăgostit singuratic, o dorință aprinsă, o așteptare zadarnică. — Gabriele d’ Annunzio.

Next