Viitorul, august 1908 (Anul 2, nr. 262-291)
1908-08-01 / nr. 262
ANUL n. No. 262 ABONAMENTE Un număr ................ ■ I [UNK] ■ [UNK] [UNK] veghiu 30 bat UN AN SASE LUNI In tari................................................18 lai 0 lei Intrimutata............................30 lei 10 lei Abonamentele încep la I și IC ale fiecarei luni. Saotru pneol și invât,tari praful abonam, pe jumlat. INDACȚIA : BS, Calea Victoriei, M, București. TELEFON !307 m2 r*TATtl A4 JL^TJLILv «Jbr Xi! 2 Vineri 1 (14) August 1908 Un număr vechiu 80 bani ANUNOIOm Un!» dopetit pe o coloană în pag. |[| , 308»n| idem » » * * „ * „ IV . «O Bani tr.nai dur.! s! raclam» linia ...... 3 Lei Anivnînrâi» 9! Inscrasiunila «9 primea« numai la —...................... Administrația A8W$$3TRATIA:O&lea Victoriei, 9(1, Ewtcrofti TELEFON 1»|*T DRUMUL DE AIER De obicei, cum este prea știut, progresele tehnice au influență hotărâtoare asupra vieței politice a societăților. Nimic, însă, nu poate înrâuri evoluția politică mai adânc și mai temeinic decât o invenție care revoluționează mijloacele de transport. Un progres în economie și în tecnica mijloacelor de locomoțiune este un eveniment destinat să schimbe ca prin farmec structura fundamentală a statelor și raporturile dintre oameni, chiar pe cele mai simple și mai elementare. O îmbunătățire importantă a mijloacelor de transport este, desigur, o scurtare de distanță și de timp. Viața socială, in urma unei astfel de îmbunătățiri, capătă un ritm mult mai repede. Schimbările interioare se fac mai dese și mai simțitoare, și se repercuta cu necesitate în raporturile politice dintre oameni. Oamenii se apropie mai ușor unii de alții, se cunosc mai lesne unii pe alții și se înțeleg mai bine între ei. Din această cauză atitudinile lor, a unora față de ceilalți, și pozițiile sociale ale tuturor se transformă, se revoluționează. Și această schimbare, cu siguranță, nu poate să rămân fără ecou în viața politică a popoarelor. Pilda cea mai bună, in această privință, ne-o dau evenimentele din Turcia, care sunt la ordinea zilei. Transformările politice, care se făptuesc azi în imperiul otoman, au fost predeterminate în punerea celor dintâi șine de drum de fer pe teritoriul turcesc. Roatele locomotivei au adus în Turcia, pe fiecare zi, cu fiecare învârtitură a lor, un atom de progres politic democratic, spre a se ilustra, odată mai mult, miezul de adevăr cuprins in nemuritoarele cuvinte ale lui Toqueville. In Turcia ca și în Persia, roatele locomotivei au călcat și au sdrobit, rădăcinile autocrației absolute și nu puteau să nu curețe solul acestor împărății de planta absolutismului, omorâtoare de energie umană. Dacă sunt atât de vădite și recunoscute urmările democratice ale drumului de fer, ce nu ne putem promite și ce nu putem nădăjdui și aștepta, cu drept cuvânt, de la drumul de aier. Căci pe zi ce trece, experiențele ne dovedesc că, după drumul de fer, vom avea drumul de aier. Aeroplanul va veni să complecteze sau să suplanteze locomotiva, și locomoțiunea se va schimba, in bună parte, în aeromoțiune. Cu succesele obținute deja în navigațiunea aeriană, nici o indoială nu ne mai poate rămâne in această privință. Napoleon a făcut o interesantă apropiere între navigarea in aier și guvernul democratic. Sensul ce dal acestei apropieri arată, însă, cât de mult se pot înșela oamenii cei mai pătrunzători și cei mai realiști in judecățile lor. Napoleon considera guvernele democratice tot atât de cu neputință ca și plutirea în aer. Aceasta pentru că, după părerea lui, într’un stat democratic bazat numai pe voința poporului, ca și in plutirea în aer, bazată pe proprietățile acestui element, ar lipsi cu desăvârșire punctul de rezistență și de sprijn. In concepția marelui răsboinic, poporul este tot așa de capricios și rebel ca și aerul, și nu te poți încredința pe statornicia și sprijinul nici al unuia nici al celuilalt. Evenimentele de la Napoleon până azi au desmințit așa constant și așa de fericit aprecierile acestui cap genial . Guvernele democratice au crescut și s’au înmulțit așa de repede, că voința poporului ajunge să se impue, astăzi, până și în Rusia, până și în Persia, până chiar și în Turcia, unde nimeni n’ar fi crezut și nici chiar bănuit. . Tot așa s’a petrecut și cu plutirea in fier. Balonul și-a găsit cârma. Cârma lui și-a găsit punctul de rezistență și de sprijin în motoarele mici dar puternice. Profeția lui Napoleon în privința aerului și a popoarelor a fost, deci, în chip strălucit desmințită de ingeniozitatea și voința omenească. Aerul rebel și capricios a fost cucerit, iar popoarele voluntare și raționale au cucerit și au impus tiranilor voința lor. Dovadă că toate profețiile negative și pesimiste, profeții totdeauna nesolicitate de nimeni, sunt și trebuesc sa fie false. Mintea omenească nu le primește, voința nu le urmează. Dar ceea ce este mai mult și ceea ce este frumos aci, este că plutirea în aer pare a fi menită tă desvolte mai departe regimul silvaverstio și să ajute popoarele ca să-și impue tot mai adânc ordinele voinței lor. Departe de a fi și unul și altul imposibile, aceste două lucruri se vor sprijinii și ajuta între ele, ca să se înfăptuiască pe deplin. Aerul capricios va sprijini desigur rebeliunea democratică a popoarelor rebele Dacă locomotiva a făcut deja minuni în acest sens, ce nu va putea face aeroplanul ? Dacă astăzi agenții autocrației reușesc cu înlesnire să surprindă și să prindă pe adversarii ei, este pentru că pământul, ori cât ar fi el de larg, este totuși destul de mărginit. Drumurile, ori cât ar fi ele de multe și încrucișate, chiar și cele de fer, toate duc la Roma, și pe adversarul pe care-l urmărești, oricâte drumuri ar lua el, tot îl vei prinde odată la Roma. Nu tot astfel va fi cu drumurile de fier. Din ziua în care aeroplanele se vor perfecționa și se va fi descoperit motorul adequat al acestor vehicule — și această zi nu pare de loc a fi prea departe — din acea zi libertatea popoarelor, libertatea politică, economică și de tot felul va fi realizată și garantată. Atăcat din toate direcțiile, din văzduh, și având să lupte cu niște dușmani cari dispar, în tot minutul, în văzduh, cu iuțeli vertiginoase, nu există absolutism care să poată rezista. Drumurile în aer se pot înmulți și complica, în toate sensurile, la infinit, încât vor duce pretutindeni și nicăiri. Vitezele, in aerul elastic, nu vor mai putea avea nici obstacol nici limită. Și atunci ce minte și ce voință omenească ar mai putea reduce sau sugruma libertățile popoarelor cu adevărat liberate ? Ce rost vor mai avea atunci frontierele care despart popoarelefrați, sau vămile și tarifele vamale, sau ceasurile și interzicerile importației de cărți și jurnale? Când omul va fi realizat passe-partout-ul, vom mai avea oare trebuință de passe-port ? XX. Balonul dirigiabil al Angliei (dela corespondentul nostru special) Aldershot, 24 iulie. Zilele acestea guvernul englez a supus noul dirigiabil botezat No. 1 mai multor încercări, cari au reușit pe deplin. Mulțimea, care venise de pretutindeni în parcul atelierelor, unde s’a confecționat, spre a asista la experiențe, era atât de numeroasă încât măsurile de ordine au fost întreite. Dirigiabilul a fost scos din hangar pe la orele 6; înfățișarea lui e diferită de a lui „Nulli Secundus“, care fusese victima unui accident asemănător aceluia întâmplat lui „Zeppellin“, și în anul trecut lui „Patrie“. Mai multe piese rămase de la „Nulii Secundus“ au fost întrebuințate la construcția dirigiabilului No. 1, care e de trei ori mai mare decât „Nulii Secundus“. Diametrul său e de 11 metri și 40 centimetri. In părți sunt fixate două helice de oțel de câte 3 metri, care sunt puse în mișcare cu ajutorul unui motor de 60 cai putere. Sub balon și deasupra nacelei se află suspendat un al doilea balon de dimensiuni mult mai mici, cu ajutorul căruia dirigiabilul se poate urca și coborâ cu ușurință. Balonul e prevăzut cu două cârme la o depărtare de 1 metru 80 cent., având o mișcare identică. Dirigiabilul s’a urcat în această primă ascensiune cu căpitanii Carden, Westland și Ring, în prezența tuturor ofițerilor de stat major. Ascensiunea era supraveghiată de colonelul Cooper și s’a făcut cu multă ușurință. Când vasul aerian se afla la o înălțime de 60 de metri, s-a observat că una dintre helice e prinsă de o funie și dirigiabilul a trebuit să se coboare; după acest incident, dirigiabilul și-a reluat zborul, evoluând la o înălțime de 210 metrii. Vântul de 10 ktm. pe oră n’a stânjenit întru nimic experiențele, asupra cărora colonelul Cooper s’a declarat pe deplin satisfăcut. Balonul s’a coborât cu o încetineală remarcabilă, cu ajutorul aparatului special pomenit mai sus, și după o ultimă manevră a reluat drumul hangarului. W. Cutlen De ce am făcut rezerve pentru d. Toma Stelian ? Pentru bunul cuvânt că din momentul în care d-sa a venit în capul ministerului de justiție a manifestat și dovedit o deosebită solicitudine pentru Palatul care a costat pe statul român sacrificii bănești atât de mari. Necontenit se fac reparațiuni, modificări în interior, primeneli de tapete, se desfășoară cu un cuvânt o activitate intensă care va face să dispară degradarea provocată de lipsa îndelungată de reparațiuni. Dar d. Stelian face și inovațiuni dovedite necesare. Astfel d-sa va dispune instalarea de ventilatoare electrice în marea sală a pașilor perduți cum și în sala mașinelor și a cazanelor. In cea dintâi, casă absoarbă praful ce se degajează prin frecarea produsă de miile de oameni ce roiesc în cursul unei zile în Palatul Justiției, iar în a doua pentru ca lucrătorii și mașiniștii fochiști să trăiască într’o atmosferă mai igienică. Se vor face de asemenea reparațiuni însemnate la instalațiunile de mașini, deoarece în curs de 15 ani ele s’au uzat simțitor, pe lângă că trebuesc aduse la nivelul celor din urmă progrese realizate în această materie. Și, în sfârșit, spre bucuria esteticianilor se va deslega și enigma orbitei din fruntea palatului, căci d. ministru a dispus instalarea ceasornicului. Acesta va fi prevăzut cu un clopot de bronz de 100 chilograme greutate, care va bate ceasurile, jumătățile și sferturile, ale căror unde sunătoare se vor auzi la o depărtare de patru kilometri. Și atunci nu va mai fi nimic de zis : utilul ca și frumosul vor fi satisfăcute. H. D. CAILAUX D. Caillaux, ministru de finanțe al Franței, este de ori oaspetele nostru, și îi urăm bună venire. D. Caillaux este una din personalitățile cele mai cu vază din lumea politică franceză. Competența sa în materie financiară este unanim cunoscută. Se poate spune că afară de d. Rouvier, partidele republicane nu au astăzi nici o autoritate mai mare în materie financiară decât pe actualul ministru de finanțe. înzestrat cu un prea frumos talent de vorbă, discursurile dlui Caillaux sunt întotdeauna ascultate în parlament cu o deosebită plăcere. D. Caillaux are daruri să exprime într’o formă literară și limpede cele mai aride probleme financiare și să se servească de cifre cu atâta claritate, încât nu numai să fie înțeles de auditorul său, dar chiar, ceea ce este mai greu, să-l intereseze. In două rânduri deja ministru de finanțe — d. Caillaux a fost ministru de finanțe în marele minister al lui Waldeck-Rousseau — d. Caillaux și-a legat acum în urmă numele de vestita reformă a impozitului pe venit atât de discutată în Franța. Din această cauză nu se poate spune că d. Caillaux este astăzi omul cel mai popular din Franța. Mulți îl atacă cu violență, susținând că sistemul său de impozit pe venit este inaplicabil, alții aruncă asupra lui toată impopularitatea acestei mari reforme fiscale. Dar toată lumea recunoaște talentul cu care d. Caillaux și-a susținut sistemul în fața parlamentului și bogăția de cunoștințe și de argumente, cu care a ținut piept celor mai abili oratori, cari fără milă îl săgetează pe el și rup în bucăți reformă sa. Pentru a se odihni de oboselile acestor grele lupte parlamentare, și pentru a le putea duce la bun sfârșit la toamnă — căci reforma nu e încă votată — d. Caillaux a întreprins o călătorie în Grecia, Turcia și a hotărât să treacă și prin țara noastră. Cum d. Caillaux este relativ tînăr, o strălucită carieră politică stă încă deschisă înaintea sa. NOTE POLITICE D-l Mihăileanu a vrut să fie trivial rândul trecut și a reușit. In răspunsul său a vrut să fie ironic, dar n’a reușit. Noi menținem că adevărurile se pot spune fără trivialități, și pretindem chiar că numai atunci ele produc impresia dorită, când se prezintă într’o formă urbană. Regretăm că d. Mihăileanu, care e profesor, confundă urbanitatea cu fățărnicia.* Intre d. Păltineanu și „Epoca“ s’a născut o discuție din cele mai violente. Ambele părți beligerante Își aruncă cele mai grave Învinuiri. Așteptăm cu nerăbdare desnodământul. Probabil, vom afla lucruri interesante despre culisele conservatoare. Inbunătățiri la palatul Justiției Lacune de împlinit.—O chestie de estetică.— Ce s'a neglijat până acum.— Modificări, îmbunătățiri, inovațiuni. Intr’o serie de articole apărute sub titlul „Estetica Bucureștilor“ ne-am ocupat de unele colțuri și aspecte ale Capitalei, care prin lacunele sau prostul aranjament produc o disonanță compenibilă cu estetica, care este idealul tuturor marilor centre de populațiune și și la care oamenii moderni țin atât de mult. De multe ori clădirile cele mai impunătoare și costisitoare, al căror plan de construcție îndeplinea toate cerințele esteticei, formând un colos armonios în totalitatea lor, duc lipsa unei piese, câte o dată de pur ornament, care îi dă aerul de a fi neisprăvită. Aceasta se întâmplă mai cu seamă atunci când locul destinat ornamentațiunii este situat într’un punct atât de vizibil încât vrând nevrând ochiul trecătorului se oprește la el. Acesta e cazul Palatului de Justiție, care se întinde falnic pe cheiul Dâmboviței la întretăerea cu frecventata cale a Rahovei și care posedă în mijlocul frontispiciului în partea cea mai înălțată a edificiului o gaură mare aproape de două metri în diametru și care stă umplută cu scânduri. Iți face impresia unui ochiu de ciclop gigantic, căruia însă i-a fost luată vederea. Să fi fost oare în intenția acelora cari au desăvârșit măreața operă a templului justiției, ca acel ochiu orb să servească de simbol justiției, care fără drept cuvânt este reprezentată ca lipsită de vedere ? Oricum ar fi, de aproape 15 ani de când dreptatea omenească se împarte în locașul clădit cu atâta trudă, acea gaură obsedantă a continuat să facă pe privitori a-și pune întrebarea firească a rostului ei g ăsind că întreg palatul e ciuntit in cauza ochiului fără viață. Mulți, foarte mulți au fost de părere că acea orbită ar avea destinația să încadreze un ceasornic, dar văzând cum anii se perindează și ipoteza lor nu se adeverește, au renunțat la explicație, mai ales când socoteau că valoarea plasărei unui ceasornic nu ar fi atât de mare încât ministrul de resort să se deie îndărăt de la un sacrificiu așa de greu de făcut. Și cu toate acestea așa este dragi cititori. Pe planul care a servit construcția, ceasornicul își ocupa locul său de onoare. Din diferite pricini însă, desenul n’a fost transformat în realitate și toți cei în drept, preocupați de considerațiuni prea practice, au neglijat timp de 15 ani de a rândul această chestiune, care se părea mai mult de estetică și ca atare nemeritând prea mare atențiune. Totuși, ca să fim drepți, însă neplăcuți d-lor miniștrii de justiție din ultima perioadă de 4 — 5 ani până la d. Toma Stelian, actualul ministru, vom spune că în urma crizei economice, adică de la 1901 și până în anul 1907, Palatul justiției a fost complect neglijat, nefăcându-i-se nici îngrijirile și reparațiunile curente necesare unui imobil locuit, cu atât mai mult unui haos de clădire cum este palatul dreptății. Și astfel în interiorul lui acest palat este aproape degradat, făcând absolut necesară săvârșirea a numeroase lucrări de reparațiuni. Cea mai mare vină o au d-nii Bădărău și Greceanu, cari deși funcționau la departamentul justiției într’o perioadă de excedente bugetare foarte trâmbițată, au neglijat cu totul Palatul justiției din București în timp ce făceau exces de zel pentru cel din Iași. CHESTIUNI MILITARE Organizarea Armatelor Convorbire cu d. Joaquin de la Llave Y. Garcia, colonel de geniu și profesor în armata Spaniolă. O împrejurare fericită mi-a dat ori prilejul să am câteva momente de convorbire cu un distins militar străin. .Este vorba de d. de la Haye, vechi profesor al școalei de geniu de la Guadalajara și azi profesor al școalei superioare de geniu din Madrid. D-sa a primit de la guvernul său misiunea de a face un studiu asupra organizărilor militare din diferite țări, a vizitat aproape toată Europa, dar spiritul de investigație, și părerea că fiecare stat trebue să aibă ceva particular în organizarea sa militară. s-a hotărât să se oprească în călătoria sa și prin țările din orientul Europei. A vizitat acum decurând Bulgaria și numai de câteva zile este oaspetele nostru. — Este curios, deși explicabil, îmi zise colonelul cu un zâmbet mai mult prietenos decât curtenitor și pe care îl păstrează în tot timpul vorbirei sale,—că aci între d-voastră n’am impresia că sunt străin. Dealtfel, știu că sunteți coloniștii unui mare om al Spaniei, dar în afară de limbă și oace alte considerente, este temperamentul d-voastră care nu vă desminte și... oricari ar fi fost prefacerile pe cari le-am suferit în cursul veacurilor, suntem cu toții din aceiași tulpină. D. dela Slave îmi vorbi de câteva legături de prietenie ce și le făcuse în România, numai din scrieri și publicațiuni,căci, deși nu știe românește, totuși, ajutat de un dicționar, a putut să treacă peste unele dificultăți ale limbei. Discuțiunea alunecă apoi la subiectul cel mai interesant,—organizarea unei armate. — Cestiunea organizărei armatelor,—începu colonelul— a preocupat naționalitățile în toate timpurile și astăzi mai mult ca întotdeauna. Bătrânul Xenofon, ilustrul istoric și general atenian, vorbind undeva in scrierile sale despre datoriile comandanților de trupe, are o frumoasă și plastică comparație, de altfel obișnuită scriitorilor clasici :— «Precum olarul n’ar putea să-și ajungă opera, dacă pământul sau materialul întrebuințat n’ar fi îndeajuns preparat pentru a primi tot felul de forme, tot așa un comandant nu va putea săvârși o faptă, dacă elementele lui n’au primit pregătirea pentru a putea primi ușor orice dispozițiuni, cari pot surveni într’un moment dat». Acesta este principiul de la care plecând, cestiunea organizării armatei devine o continuă preocupare pentru un stat. O pregătire largă a elementelor este clar de natură a înzestra armata cu acea elasticitate, care o face proprie a primi ușor și în tot momentul forma și dispoziția ce ți-o impune împrejurarea. Iar, pentru că în teorie eu admit că organizarea unei armate într’o țară trebue să corespundă poziției sale geografice și intențiunilor sale politice, negreșit îmi spun că, ca chestie de detaliu, între armata spaniolă și cea română sunt deosebiri. Interesul pentru mine este să pot vedea deosebirile și cari din ele ar putea fi aplicabile și la noi. Un exemplu , cine a vizitat armata germană, a fost lovit de ușurința cu care trupele se pot mobiliza în orice moment și în orice parte a țărei. In adevăr, pregătirea armatei germane are un caracter de ofensivă , pe când din contră, în Spania, trupele se pot disloca mai greu fiindcă pregătirea lor este pentru o rezistență activă. Spania nu este otțară deschisă. Ea are la nord fortificația naturală a Pireneilor, de jur-împrejur Mediterana. Acțiunea armatei sale trebue să fie deci o apărare rezistentă a întărirelor ei naturale. De acea spun, că organizarea armatei unei țări trebue să corespundă poziției sale geografice și să se simtă în ea aspirațiile și tendințele națiunei. Dar asupra importanței elementelor ce compun o armată bine organizată,—întrerupsei eu. — Desigur că în toate părțile este admis în principiu, că infanteria trebue să fie floarea unei armate. Este drept că artileria a luat în ultimul timp o mare dezvoltare, totuși fiindcă este un element care necesită o pregătire mai mare, care face obiectul unor cercetări metodice și savante, rolul ei, fără a fi secundar, rămâne pe planul al doilea. In timpurile trecute, cavaleria ocupa locul de frunte; astăzi ea continuă să fie o trebuință de mare importanță, dar rolul ei a devenit secundar. — Ce credeți, d-le colonel, de viitorul aerostaticei ca aplicațiune la arta militară? — Părerea mea este, că oricam ar fi succesul descoperirilor, care deja o vreme se urmărește cu atâta interes, dirijabilele nu vor putea avea o influență prea mare, ci vor continua a se mărgini la rolul lor de observatoare. In Spania, un fost elev al meu, colonelul Vives, se ocupă în special cu studii de aerostatică. Decât Ministerul de Război a fost de părere a se părăsi domeniul cercetărilor mai largi, lăsându-se statelor mari și bogate meritul de a deslega această problemă. Deocamdată la noi, ca și la d-voastră, experiențele de aerostatică se fac cu baloane sferice, însă fără cârmă. S’a înființat însă de curând Societatea aerostatică regală din Madrid, dar oficial Spania a părăsit cercetările aerostatice. D. dela Llave îmi vorbi apoi de armata bulgară, care i-a făcut o bună impresie ca sistem de organizare, deși spiritul de ofensivă de care este animată pare a fi o greșală tactică, și termină promițându-mi în această privință câteva observațiuni proprii ale d-saie, după ce-și va termina vizetele în România. Faliere. Fațada Palatului Justiției. D. Joaquin dela Llaves. Garcia NOUTĂȚI Dirigiabilul spaniol din parcul aerostatic Guadalajara rupandui-se într’o ascensiune calma, a fost prins de un vânt puternic. Învelișul balonului a crăpat, dar a fost cu toate astea stăpânit de pilot, care a izbutit să-l coboare încet. Mulțimea a aclamat pe aeronaut. • Marchizul di Rudini, ex-președinte al consiliului de miniștri italian, care refuzase binecuvantarea bisericei. In urma stăruințelor soției sale, a primit-o. El și-a motivat astfel refuzul : — O red în D-zeu, dar vânân anticlerical și nu primesc compromisul cu biserea. In scrisoarea lăsată soției sale, el cere sa nu i se facă înmormântare pompoasă și termina astfel : ,,Am văzut Italia nenorocita și sclava. Astazi mor vâzand-o așezata pe un tron strălucitor de lumina și de glorie și sper, ca italienii nu vor permite înjosirea ei“. * D-rul Calmette a propus la Congresul pentru înaintarea științelor, în chestiunea falsifîcarilor laptelui, taxarea lui. Fiindcă azi, cu prețurile obișnuite, e imposibil de obținut un lapte natural, sa se fixeze de comune prețul, ținânduse seamă de cheltuelile și beneficiul cuvenit producătorului. Astfel bolnavii, în schimbul unor prețuri fixate legalmente, vor putea obține un lapte folositor sănâtăței lor zdruncinate.• D Stanciof, însărcinatul de afaceri al Bulgariei la Paris, a adus ca dar din partea prințului Ferdinand, de nunta d-rei Faliéres, un pendalif în smaralde și briliante. Juan Rull, condamnat la moarte pentru atentatele din Barcelona de cari e acuzat, a fost executat în curtea închisoarei. Mama și fratele lui R11I, cari au fost de asemenea condamnați la moarte au fost grațiați. Autorul unei broșuri asupra doctrinei martusiene a fost condamnat de curtea din Pavia la doua luni de închisoare și 500 lei amendă pentru atentat la morala. • Față de succesul experiențelor facute între Paris și coasta marocană, ministrul de războiu al Franței a decis sâ dea telegrafiei fără Fir o extensiune mai mare. E vorba ca acum sa se stabilească o asemenea comunicație telegrafică între Paris și New York. In vârful turnului Eifel se va instala o nouă stațiune, înzestrată cu cele mai puternice apărate de unde se vor face experiențele de transmisiune a mesagiilor telegrafice până la metropola americana. Cu ocazia apropiatei serbări a celei de a cincea aniversari a urcării sale pe scaunul papal, Papa Pius a exprimat clerului catolic dorința sa se arate la înălțimea sublimei sale misiuni, căci «de conduita clerului atârnă în mare parte binele creștinilor». Nuvelele Viitorului Cîntec Privighetorii de Gabriele d’Annunzio. Autorul nuveletelor a căror traducere o dăm în numărul de astăzi, e unul dintre scriitorii Italiei moderne, care a cunoscut mai mult admirația contimporanilor săi. Autorul atâtor lucrări de mare valoare, ca Figlia di Zorlo, Trionfo della morte, Il fiaco sotto il maggio și altele, ca să nu cităm decât pe cele mai cunoscute la noi, este azi în toată splendoarea talentului său și continuă a produce noi opere. Recenta lucrare La Nave, capo d’operă a lui d’Annunzio după linii,iar după marele public, după mulțimea cu gusturi mai puțin rafinate, o scriere de prea puțină valoare,—a produs mult zgomot in lumea intelectuală universală. — Intr’o noapte, atunci, vorbeai în vis. Ce mult îmi plăcea ! Ah, ce voce ! Tu nu o poți ști. O voce pe care n’ai putut o auzi niciodată, și pe care o știu numai eu și nimeni altul... Și o voi auzi iarăș. Cine știe ce-mi va spune ! Poate o să mă chemi pe nume. Ce dulce e mișcarea gurei tale când rostești acel ce din numele meu ! Pare ca-i făgăduiala unui sărut. O știi ? Și -ți voi sufla câteva cuvinte la ureche ca să mă afunci în visul tău. Ți-aduci aminte, atunci, când dimineața ghiceam câte ceva din ceea ce visase și ? O 1 vei vedea sufletul meu , voi fi și mai mângâios ca atunci. Ai să simți de câtă iubire sunt în stare, sâ dau dovadă, ca să te vindec. Ție-ți trebue atâta dragoste, bietul meu suflet... — Da...da — repeta ea într’una, fără să-și dea seama de ce spune, întărindu-mi necontenit ultima mea iluzie, mărindu-mi acel fel ciudat de beție ce mi-i da vocea mea și credința că ea e legănată ca de o melodie voluptoasă. — Ai auzit ? — o întrebai, ridicându-mă puțin ca să ascult mai bine. — Ce ? Vine Frederic ? — Nu. Ascultă. Ascultarăm amândoi uitându-ne în grădină. Întregul parc era cuprins într’o ceață viorie, abia întreruptă într’un joc de strălucirea oielie a apei din avuz. O dâră de lumină mai dăinuia la marginea cerului, o largă dâră alcătuită din trei nuanțe : roșie ca sângele jos, apoi portocalie și în fine verde, un verde stins de plantă ofilită. In tăcerea crepusculară răsună limpede o voce fluidă și stâpânitoare ca preludiul unui flaut. Cânta privighetoarea. — E în salcie — îmi șopti Iuliana. Amândoi ascultam, căzând spre dunga sângerândă, care se stingea sub cenușa serii. Sufletul îmi încremenise și el, ca și cum ar fi așteptat pe urma graiului acela o adâncă tălmăcire a iubirii mele. Ce simți în clipele acelea de tăcere, bieata ei ființă lipită de mine ? Până la ce putere de durere ajunse sărmanul suflet ? Privighetoarea cânta. La început fu un fel de explozie de veselie melodioasă, un torent de triluri ușoare ce se strecurară prin v zduri cu un sunet de mărgăritare ce cad pe sticlele unei armonice. Apoi, un răspus de tăcere. Un piuit se înălță într’aripat, prelung,, ținut nemaipomenit de mult, ca un fel de încercare a puterii, într’un avânt îndrăzneț, ca o sfidare aruncată unui dușman necunoscut. Un alt răspus de pace. O temă alcătuită din trei note, cu o nuanță întrebătoare trecu printr’o înlănțuire de variații ușoare, repetând mica întrebare de cincișease ori, modulând-o ca dintr’un tulnic subțire de cimpoi ciobănesc. Apoi iarăș tăcere. Cântecul ajunse elegiac, înfășurându-se într’un ton minor, se îndulci ca un suspin, se îndureră ca un gemăt, exprimă tristeța unui îndrăgostit singuratic, o dorință aprinsă, o așteptare zadarnică. — Gabriele d’ Annunzio.