Viitorul, iunie 1926 (Anul 19, nr. 5472-5497)

1926-06-11 / nr. 5481

Anul al nouiipre-ietelea Mo. 5481 4 pmimI 2LEI E7. In TARA 4 LEI ex. In streinotele ABONAhfeNIi IN tARA un an — — — — 200 lei! Sase luni — — — 250 » Trei -------— 1250 In streinute Un an------— — 1200 lei Şase luni— — — 600 » Trei » — — — 300 « REDACTIA ADMINISTRATIA BUCURESTI STR. EDGARD QUINET No. 2 N STRADA ACADEMIEI No. 1T Telefesse!«: Direcţia II/33, Redacţia *t Administraţia *9/23 si 3/11 ANUNCEIfRI COMERCIALE Se pricesc direct la Administraţia ziarului £ntr Academie 17 şi iericate Agenţiile de publicitate Winter!n Kmnl^ 1928 Manuscriptele nepublicater'se distrug 2LEI EL la f ABA 4 LEI n. în strehofote Un „imperialism“ înţelept POPOARELE TRAESC prin propriile lor puteri . Unul din discursurile recente ale d-lui Mussolini, cu privire la imperialismul regimului care poartă pecetia personalitâţei sale, a provocat, acum era de aşteptat discuţiuni în presa mondială, deşi felul cum „Ducele“ defineşte imperialismul italian actual—nu are nici un caracter agresiv pentru celelalte state. Definiţia, a imperialismului după d. Mussolini „este un fenomen de demnitate a poporului italian şi înainte de orice, de demnitate morală“. Dacă prin imperialism se înţelege astfel activarea forţelor active şi productive, conştiinţa rolului ce un popor este obligat a-l ţine în lume, sentimentul lui de independenţă şi de demnitate, desigur, că toate popoarele cari râvnesc a trăi libere, trebue să fie „imerialiste“. Fără a provoca războiul, poporul care munceşte pentru a se întări, pentru a fi productiv şi independent, este din potrivă un factor de pace, şi Liga Naţiunilor îşi ar vedea cu atât mai uşor realizat scopul ei de solidaritate şi de pace socială, cu cât forţele „imperialiste“, vor fi mai mult puse la lucru, — dacă prin imperialism, înţelegem Peace înţelegea şi d. Mussolini, adică puterea unui popr de-a se reface, de-a produce, de-a se întări la interior. Aceste consideraţiuni de ordin general, aplicate la noi îşi păstrează întreaga lor valoare, şi putem spune că nici-un aport nu e mai valoros la activitatea Ligei Naţiunilor decât acela ce-l pot da partidele de ordine de refacere şi de consolidare. Pacea nu e ameninţată prin munca de producere şi de refacere, ci foarte adesea ori prin spiritul de aventură. Şi din acelaşi spirit de pace, decurge şi atitudinea pe care popoarele trebue să o aibă faţă de desarmare. Din acest punct de vedere d. Mussolini se exprimă just: „Până în ziua când toate Statele nu vor desarma efectiv, Italia nu poate desarma fără a risca de a te sinucide, de a perde independenţa şi libertatea sa“. Acestea sunt cuvinte cari îşi păstrează caracterul lor de actualitate şi de adevăr pretutindeni şi în toate timpurile, căci logica elementară cere ca atunci când ceri desarmarea să desarmezi tu singur întâiu. Altfel, garanţia egalităţei în lupta vieţei este perdută. Insă din aceste priviri generale asupra politicei de stat în liniile ei mari, reese şi adevărul că există un egoism naţional, tot atât de necesar vieţei, cât este egoismul individual pentru om, în limite normale şi juste. Nici-un popor nu poate să se sinucidă pentru principii umanitare , şi nici-un popor nu poate trăi cu adevărat liber şi folositor, decât atunci când el are deplină încredere în puterile lui interne. . Salvarea rareori vine de la alţii. Ea vine din propriile noastre energii şi sforţări, şi acest adevăr se verifică în toate direcţiile de viaţă publică, în finanţe, în organisare internă, ca şi în apărarea naţională propriu zisa. Politicele care aşteaptă mereu ajutorul altora din afară, sunt cele mai rele. Ele învaţă un popor cu ideea, nenorocită. Că progresul lui îi poate veni de-a gata din afară, şi îl învăţă şi cu o falsitate, şi anume cu credinţa că alţii pot să ajute un popor, în chip cu totul desinteresat pentru ei. In marea luptă istorică a popoarelor, pot fi alianţe, amiciţii, înţelegeri, dar progresul naţional nu se face niciodată numai prin aceste sprijine din afară singure, ci se face prin sforţările popoarelor cari recurg la puterile lor de viaţă proprie. „Ajută-te şi te voi ajuta“ pare a fi maxima istorică nedesminţită de scurgerea anilor. Luând astfel din „imperialism“ ceea ce nu e exageraţie şi din politicile de energie, ceea ce au valabil, nu putem decât să susţinem adevărul că popoarele trăesc prin sentimentul lor de demnitate naţională. De altfel, istoria atât de mult încercatului nostru popor nu face decât să confirme adevărul că prin noi înşine, şi adeseori contra voinţei altora, am reuşit să ne croim o viaţă liberă şi să contribuim astfel la progresul general. Acestea sunt adevăruri reconfortante care trebue a fi repetate pentru buna educaţie naţională şi cetăţenească de care avem nevoe. Zilele trecute s’a retras din îniţământul universitar, fiind aus la limita de vârstă unul din alți profesori ai generaţiunii ce înalţă. Intr’o ultimă prelegere, care au asistat atâtea serii de adenţi, azi oameni maturi şi ei şi şi conducători de oameni, Cissescu şi-a mai arătat încă adain public spiritul său atât de marcabil prin estetismul şi sublitatea lui. Căci acestea sunt caracteristile originalităţii lui. Cu înfăţişarea-i simpatică şi asică, în rotunjimea ei, Dissescu este şi acum, la şaptezeci de ani, o frumoasă figură. Vocea-i caldă şi clară farmecă. Gestul simplu şi expresiv cucereşte. Forma aleasă, limpede, încărcată de rezonanţe subtile te ţintite şi te fură. Dar aceste însuşiri fizice sunt subliniate printr’o gândire, în care estetismul şi subtilitatea işi dau mâna, pentru ca să pună în relief un spirit rar al vremilor acestora. Dissescu a fost, este — şi înălţăm calde rugi să fie încă multă vreme — un artist al vieţei- E gloria şi scăderea sa în opinia publică. Această artă a vieţii, care face pe om să caute a-l stoarce tot ceea ce are mai frumos şi mai esteticeşte subtil, îi dă o rară nobleţe, dar în paguba popularităţii. Căci dacă Dissescu este atât de preţuit în păturile culte, el nu a putut ajuuge la marea popularitate. El a urmărit şi urmăreşte tainele înălţimilor, pe când popularitatea vine din lărgimea şesurilor. Urmând un ideal de viaţă al lui, el nu se vinde mulţimii setoase de spirit demagogic, că ei şi, de-ar vrea s’o facă, nu-l lasă distincţiunea nativă al spiritului său. Această apucătură a spiritului subtilă şi estetică în acelaş timp l-a făcut ca în studiile sale particulare să se afunde în cercetarea, nu a civilizaţiunilor mai mult sau mai puţin cunoscute, mai mult sau mai puţin banalizate, ci a unei civilizaţiuni mari şi misterioase, care de-abia de câteva decenii îşi lasă scrutată mărimea şi decadenţa — civilizaţiunea bizantină Aceeaşi apucătură de spirit l-a făcut — el avocatul modern — să scruteze temeliile unei instituţiuni, până maieri, desconsiderate de curentul renaşterii moderne. E vorba de temeliile marii instituţiuni care ne-a păstrat naţionalitatea şi care dă viaţă marilor sentimente în legătură cu Statul — Biserica. Aceeaşi apucătură a spiritului său iubitor de taine l-a făcut, ca, în literatura românească, să nu se oprească la figurile cunoscute, din şcoala şi din atmosfera noastră intelectuală curentă, ci la o figură înconjurată de taină, la un epigon al epocei noastre eroice, dar în acelaş timp la un percursor al unui întreg gen literar— la Alexandru Depărăteanu. Şi în istoria literară, ba chiar în literatură, meritul lui Dissescu rămâne neşters prin faptul că a publicat „Ghica Vodă“, interesantă dramă, a acestui poet, dovedind că nu e nevoe numaidecât să fii specialist pentru ca să faci descoperiri însemnate. In adevăr până la această publicare, istoria literară punea începutul dramei noastre istorice în „Răsvan şi Vidra“ lui Haşdeu, o operă impregnată cu sentimente tendenţioase democrate sau feministe. Cu publicarea lui „Ghica Vodă“ de Depărăţeanu istoria literară — deşi până acum nu suflă mai niciun cuvânt va trebui să înceapă seria dramelor noastre istorice cu această tragedie. Şi ceia ce este interesant de observat e faptul că ultimele eflorescenţe ale acestei drame „Letopiseţii“ de Sorbul şi „Moartea Cleopatrei“ de Mihail Paşcanii sfârşesc cum a început „Ghica Vodă“ de Depărăteanu. Căci, pe când drama noastră istorică are în genere un caracter mai mult naţional, dramele lui Sorbul şi Faşcanu sparg liniile interesului naţional şi ne prezintă un interes uman. Ei bine acelaş caracter îl are şi „Ghica Vodă“ de Depărăteanu. Pornit dintr’o inspiraţie naţională- Depărăteanu nu se influenţează, ca Haşdeu de Victor Hugo, ci merge direct la prototip , la Shakespeare... Negreşit, nu e vorba ca într’un articol ocazional, să ating toate laturile personalităţii lui Dissescu. Dar nu putem să nu relevăm că Dissescu a introdus, cel dintâi în mişcarea noastră culturală, prin „Dreptul constituţional“, opera în trei volume, preocuparea pentru acest fel de chestiuni, în care subtilitatea şi adâncimea profesorului nostru trebuia să-şi găsească expresiunea. Şi iarăşi tot aşa nu putem uita că acelaş spirit, purtat spre tăinicia lucrurilor, a făcut pe Dissescu să studieze „originea dreptului românesc“Coordonat cu contemporanii săi, cu Take Ionescu, care a reprezentat mai mult laturea politică şi de voinţă a generaţiunii sale, cu Biiavrancea, care a reprezentat partea ei imaginativă şi impetuoasă, cu C. C. Arion care a reprezentat partea mai mult artistică. — Dissescu se înfăţişează ca un fel de stnfeză intelectuală şi luminoasă pe laturea mistică. Căci subtilitatea şi estetismul ce caracterizează fiinţa sufletească a lui Dissescu se reduc fără îndoială, la o caracteristică mai adâncă,misticismul. Misticism naţional în originele dreptului românesc, misticism actual în „Dreptul Constituţional“, misticism literar în studiul asupra lui Depărăţeanu, mistic istoric în cunoscătorul civilizaţiei bizantine, mistic religios în preţuitilul erudit al fundamentelor constitutive ale Bisericei. Misticismul însă e o stare sufletească eminamente creatoare, şi de-aci strălucirea particulară a cuvântului lui Dissescu ori în ce domeniu s’ar fi manifestat. Şi de-aci şi strălucirea particulară a vieţei sale, pe care a vrut să şi-o sculpteze artistic. Un regret totuşi ne rămâne că acest spirit care s’a lăsat prea mult dus de împrejurări şi prea a scânteiat în toate părţile cu apucătura originală şi creatoare a spiritului său, nu ne-a ridicat încă şi o coloană bronz, într’o operă sintetică. Să sperăm că ne-o va dia şi pe aceia. MIHAIL BRAGOMIRESCU Politico-Gulturale lin mare profesor mai puţin, o figură mai mult C. DISSESCU MOTE Refacerea ■■■ la CURSEI Un străin care ar voi să judece situaţia noastră economică, ar fi pus în următoarea ciudată atitudine . El ar auzi din partea financiarilor, ca şi din partea feluriţilor muncitori sau intelectuali, plângeri şi desiderate : „Stăm prost, valută rea, lefuri mici, viaţa scumpă“. Şi apoi refrenul: „Unde vom ajunge?“ Dar paralel cu aceste plângeri, el ar vedea un lux, o aruncare de bani, care contrastează cu constatările oamenilor de cifre, ori cu doleanţele celor mai mulţi. La ţară, alcoolul — şi nimeni nu va susţine că băutura e o necesitate — se pea vârtos , iar la oraşe, se cheltueşte in banchete, în dancing-uri, în costume scumpe, în automobile, sume fantastice. Iar cheltuiala care ni se pare că contrazice mai puternic doleanţele clasei mijlocii sociale de la noi, este acela care se face la cursele de cai. La cele două ipodromuri din Bucureşti se dau patru sau cinci alergări săptămânale, şi la fiecare din ele se duc zeci şi zeci de mii de oameni, toţi pasionaţi jucători. Cine sunt aceşti sportmani ? Rentieri, producători fericiţi ? Nu, sunt elevii de toate clasele, cari deci iau banii părinţilor pentru a cerca cu ei norocul, precum şi funcţionari, mulţi funcţionari publici şi particulari. Iată deci, o sumă enormă de bărbaţi tineri — cari fiecare în parte se plâng de scumpetea vieţei, de micşorimea salariilor, etc. — şi cari aproape în fiecare zi işi pot permite luxul a nu face nimic folositor, de la orele în jos până în seară, şi să cheltuiască mii şi mii de lei. Atunci reflexia pe care orice om, care nu e sportman, va trebui să o facă e următoarea: Dacă aveţi de urde să scoateţi bani ca să jucaţi în fiecare zi, atunci nu înţelegem de ce vă plângeţi că n'aveţi ? Iar dacă realmente nu aveţi bani, şi totuşi jucaţi şi vă distraţi în fiecare zi, atunci comiteţi o mare greşeală şi morală şi financiară! Se va spune că şi în alte mari oraşe sunt curse ? Cunoaştem însă şi admirabila ripostă: „Să avem şi noi faliţii noştri !“ N’am putea oare să nu imităm ceace nu e folositor ? Şi apoi în Paris, trebue socotită o enormă populaţie flotantă străină. Aceştia pot perde... Dar noi, perdem între noi, la curse tot ceace avem , şi chiar când nu se pierde nimic, ne pierdem timpul într’o vreme în care de pretutindeni se aude refrenul „Munca, singură, munca intensă a fiecăruia ne poate salva !“ PETRONIUS Ocupându-se de situaţia politicei interne din Turcia, corespondentul lui „Temps“ dă următoarele preciziuni asupra opiniei otomane fata de Italia : — De mai multe luni presa şi opinia turcă ajunseseră foarte sensibile faţă de unele gesturi şi fapte ale premierului italian — începe d. Gentzion, însuşi guvernul din Angola urmărea cu atenţie toate manifestările politicei fasciste privitoare la Orientul apropiat. Declaraţia că Mediterana va deveni italiană şi că vulturii imperiali romani sunt gata a-şi lua sborul, precum şi declaraţia că tânăra Italie are nevoe cu orice preţ de colonii, a avut o profundă repercusiune în Turcia. Astfel se explică de ce călătoria d-lui Mussolini în Tripolitania, a stârnit în întreaga Turcie, o profundă nelinişte. In toate cercurile domnea bănuiala că s’ar fi putut întâmpla cu acest prilej o manifestaţie agresivă împotriva Turciei. Tratativele dintre Grecia şi Stalia şi pe când şeful guvernului italian se afla încă în Tripolis, Westminster-Gazette s-a grăbit să anunţe la Londra că a fost încheiat un acord italo-grec pentru o cooperare militară în caz de răsboi contra Turciei. Presa turcă bineînţeles a făcut caz de această ştire răspândită cu tendinţa evidentă contra Angliei, în momentul când începeau la Angora tratativele în chestiunea Mossul. Ştirea produsese senzaţie şi la Constantinopol unde circulau cu deosebire, versiunile cele mai extravagante. Se răspândise svonuL că d. Mussolini era gata să se îmbarce la Tripolis pentru Dodecaneze, ca să participe în persoană la o debarcare In rada de la Scala-Nuovo. întreaga opinie turcă vorbea de un nou răsboi, piața financiară a fost turburată câteva ceasuri, iar guvernul s’a văzut obligat să ia anumite măsuri pentru a face fată acestei crize. Pesmintirile guvernului Ambasada Italiei a trebuit la urmă să pună lucrurile la locul lor. După ce a arătat că relațiunile între Turcia și Italia erau din cele mai normale, d. Orsini-Baroni ambasadorul Italiei, a desmintit formal svonurile despre o alianţă militară între Roma şi Atena. El a adăugat că întrevederile între d-nii Mussolini şi Rufe, ministrul afacerilor străine al Greciei, s-au desfăşurat la Roma în Martie pe un teren absolut şi exclusiv economic. Ambasadorul italian a exprimat surprinderea cercurilor italiene pentru modul cum se răspândesc periodic ştiri alarmanta şi vădit tendenţioase, menite să tulbure relaţiunile dintre ambele ţări, relaţiuni pe cari nici un fapt nou nu le-a schimbat şi a căror cordialitate rămâne complectă, vizat de remiterea unei atari nde lui Suad-Bey. Fapt nou şi cert este că d. Orsini-Baroni a anunţat că va pleca zilele acestea la Angola, iar ziarele turceşti susţin că această călătorie nu are alt scop decât să risipească neînţelegerile iscate între Turcia şi Italia. Pentru paza integrităţii — a——gnE5—iii Iurnit tama Turciei D. Mussolini s’a întors din Tripolitania fără ca nimic să adeverească temerile din Turcia. Alarma a trecut, dar acestea nu înseamnă că Turcia nu va renunţa la măsurile ei de precauţiune. Ziarul Jeni-Sess declară fără înconjur : — „Prin situaţia ei geografică Turcia este condamnată a ni părăsi niciodat armei®. De va rămâne puternică,va trăi, de nu va fi din nou expusă atacurilor. Numai fiind cu arma la picior, naţiunea turcă va rămîne independentă Turcia trebui să aibă soldei viteji pentru ca să-i asigure locul ei în lume — încheie organul citat şi în aceste cuvinte se poate rezuma politica Turciei în viitor. Cercurile oficiale din Angola afirmă însă că situaţia s’a clarificat şi relaţiunile cu Italia vor continua să rămână cordiale. In ORIENT RELAŢIUNILE dintre TURCIA şi ITALIA Declaraţiunile d-lui Mussolini asupra politicei din Orient, cum şi tratativele ministrului de externe al Greciei cu guvernul din Roma, au stârnit multă nelinişte în lumea politică a Turciei Ce spune presa din ConstantinopoL A doua zi după aceste declaraţii ziarul Akcham a anunţat între altele că guvernul italian ar fi remis o notă verbală ambasadorului Turciei la Roma, Suad-bey, notă în care îi se comunică regretul şi mirarea profundă asupra ştirilor alarmante publicate din timp în timp în Turcia și cari pot tulbura bunele relatiuni ce există între ambele state. Ziarele din Constantinopol au anuntat însă că ministrul de externe Tewik Ruchdi-Bey nu a fost a ------------9••------------ La PJ4RSS Bina, v.-.- mahiainitigiâAru riscarea feministă Sub preşidenţia d-nei Corbett Ashby, s-a ţinut zilele trecute la Paris congresul Alianţei internaţionale pentru sufragiul femeilor. Au participat la discuţii reprezentante ale organizaţiilor feminine din foarte multe ţări ale Europei şi Americii, iar intelectualii francezi s’au interesat de propunerile formulata în acest congres. Cu ocaziunea acestei întruniri s’a pus pe tapet şi chestiunea dacă femeile trebue să se înscrie ori nu în diferite partide politice.. Congresul a fost contra unei asemenea înscrieri. D-na CORBETT ASHBY ZI CU ZI D.Oct. Goga a declarat unui ziarist italian că guvernul a ţinut să aibă în parlament mulţi minoritari cu cari să colaboreze. Ministrul de interne a uitat să spună că unii din aceşti minoritari sunt vrăşmaşii declaraţi ai românismului. Rămâne ca acest lucru să-l spună în alt interview, dar nu d. Goga, ci d-nul Goldiş. ’ In acelaşi număr şi pe aceiaşi pagină un ziar anumit, cel mai anumit informează pe cetitorii săi că guvernul va fusiona cu ţărăniştii, şi în alt articol publică declaraţiile d-rului Lupu că nici vorbă nu e de aşa ceva. Halal de informaţii ! . ..Adevărul“ scrie plin de satisfacţie : „Privind lucrurile dintr’o anume perspectivă, trebue să ne bucure că punctul de vedere pe care de ani de zile l-am afirmat, a triumfat: s’au acordat minorităţilor etnice drepturile ce li se cuveneau“. A trebuit să vină guvernul Averescan pentru ca în fine „Adevărul“ să-şi vadă punctul lui de vedere, viele, os ! CUM SCRIE na şef de partid In „Ţărănismul“, organ destinat satelor d. I. Mihalache, şeful partidului ţărănesc publică sub titlul „Unde ne duci Maiestate ?“ un articol deosebit de interesant prin mentalitatea care o dovedeşte autorul. In adevăr d. Mihalache găseşte că atât guvernele „democratice“ din Anglia Franţa, Belgia, etc., cât şi dictatura din Italia, Spania sau Rusia, sunt mai preferabile decât regimurile din România, unde nimeni „nu răspunde începând cu Regele“. Iar mai departe d. Mihalache scrie : „Nimeni nu ştie ce aduce ziua de mâine. Legea nu mai poate fi îndrumare. Legea e funcţionarul, — funcţionarul e licheaua, căci funcţionarul adevărat e izgonit şi înlocuit cu licheaua. Pofteşte de protestează : un corp de armată politică — jandarmeria — nu are alt rost decât să execute pe cei ce protestează. Unde ne duci Majestate ? Du-ne pe drumuri luminate Maiestate. Dar nu ne duce pe drumul întunecos şi întortochiat al minciunei constituţionale cum te împing clicele conducătoare — căci este drumul periei acestui neam“. Trecem peste aprecierile pe cari le face şeful partidului ţărănesc asupra legiuirilor şi slujbaşilor ţărei. De mult ne-am deprins cu această fenomenală pierdere a simţului realităţei. Notăm însă că d. Mihalache face direct răspunzător pe M. S. Regele pentru această situaţie, ce există bineînţeles în imaginaţia d-sale. „Regele nu e răspunzător“ scrie în deriziune d. Mihalache, dar serios întreabă „unde ne duci Majestate?“ şi găseşte că Suveranul duce ţara „pe drumul întortochiat al minciunei constituţionale“. Iată cine este d. Mihalache. Iată cum în fiecare frază tendinţele antidinastice se ivesc, complectându-se cu dispreţul cel mai periculos pentru legiuiri şi oameni. Aşezat între d-nii Stere şi Lupu, d. Mihalache vede totul prin prisma acestor oameni. Incapabil de-a avea o voinţă proprie, lipsit de cultură şi inimă, — dar plin de-o nepotolită poftă de-a ajunge, — d. Mihalache nu respectă nimic. Lege, administraţie, Coroană, — tot este „putred“ dacă nu-l ajută pe d-sa să ajungă repede şi sigur. Este mentalitatea lui Stambolisky. PRIETENIA franco-română Un interssanft artii©3 aS siepjjfcsta-MH^Bzam^attiawaffaaiiaKigTOssgrss^iiriaaE^^ -----------------lui id. Warrsra — România numără prieteni sinceri în Parlamentul francez. Deputatul Edmond Warren este unul dintre acei cari cu vorba şi cu fapta, ţin să arate însemnătatea prieteniei franco-române. Intr’un articol publicat în ultima săptămână d. de Warren insistă asupra necesitatei şi avantagiilor uniunei învingătorilor tinentali ai marelui războiu contra ameninţărilor finanţei anglosaxone, şi contra visului de hegemonie germană sau de imperialism sovietic. Cu acest prilej deputatul de Meurthe-et-Mosella aminteşte Franţei, frumosul rol civilizator al naţiunei române în Orientul european. Şi acest bun prieten al nostru insistă asupra atacurilor nedrepte ale presei revoluţionare contra politicei româneşti. România este o ţară de mocratica Politica ultimilor ani, căreia se datoreşte consolidarea organizaţiunei României de azi, este bogată în consecinţe folositoare pentru massa populaţiunei. Vorbind de „admirabilul echilibru al terenurilor în Franţa“, fapt care o pune la adăpostul neajunsurilor gravelor probleme sociale ce frământă majoritatea statelor europene, d. de Warren atinge şi reforma agrară în România. Domnia sa după ce arată că această reformă a cărei iniţiativă a pornit în 1913, dar care nu s’a putut realiza decât în 1917, când în plin războiu, conducătorii noştri au decis, în unanimitate exproprierea marilor proprietari şi împărţirea, la ţărani, a terenurilor expropriate, termină prin cifre edificatoare, din cari reiese până la evidenţă spiritul larg de democraţie, care a prezidat la toate aceste reforme. Cifrele sunt în deajuns de cunoscute cititorilor, cari au urmărit zi cu zi expropierile, şi au trăit ca să zic aşa, transformările sociale fericite ce s’au înfăptuit în România Mare. Nu le voi reproduce şi mă voiu mărgini la aprecierile pe cari d. de Warpen le face ca concluzie a documentatului său articol. „Prietenii noştri români au realizat“, scrie distinsul parlamentar francez, „cea mai mare şi cea mai grea reformă socială, fără a opune cu duşmănie o clasă în contra alteia, ci provocând între clase o mare mişcare de solidaritate şi armonie“. S&Fiso?! Mm Paris tive, financiare şi juridice şi pe aceia a consolidărei creditului public intern şi extern. Pot chiar merge până a spune că, dacă astăzi oameni ca d. de Warren fac asupra României constatări juste şi aprecieri măgulitoare este datorită enormei activităţi desfăşurată în România, dela 1922 la 1926. Deşii naţiuni cu conştiinţă nafiorsală Franţa şi România sunt fără îndoială, un frumos exemplu de conştiinţă naţională, cetăţenească, în vremurile grele de după război. Intr’adevăr, nu există ţară care să fi făcut, ce a făcut Franţa, prin muncă încordată şi sacrificii neprecupeţite, pentru ridicarea industriei secătuită de război şi restaurarea Nordului, atât de crud încercat. In faţa ruinelor lăsate de trecerea duşmanului, alt popor s’ar fi desnădăjduit; poporul francez, însă, pătruns, pe de-o parte de iubirea pământului strămoşesc, nu de altă parte de rolul ce este sortit să joace în concertul mondial, n’a pregetat un moment. Acelaş lucru l-am văzut şi la noi. La chemarea conducătorilor, întreg poporul a răspuns cu voioşie, şi graţie acestui concurs conştient, România întregită este astăzi o ţară bogată repusă pe calea revenirei la normal şi destinată să reprezinte, şi cu mai multă autoritate, civilizaţia latină în Orientul european. Ea mai este, mai ales un puternic zid contra bolşevismului sovietic. Reforma agrară cu rezultatele ei pentru bunul trai al ţărănimei, este o pavăză contra infiltraţiunei veninului bolşevic. In România ca şi în Franţa, poporul, este prea convins de binefacerile proprietăţei private, rezultantă a muncei cinstite, pentru ca răspânditorii de idei subversive să aibă sorţi de reuşită. Articolul d-lui de Warren este numai o manifestare a prieteniei francezilor pentru noi. Aceleaşi simţiminte le regăsim pretutindeni. România, pe măsură ce ajunge mai cunoscută, devine şi mai iubită. Camera de comerţ franco-română, despre care am vorbit într’o scrisoare precedentă, va aduce un mare şi folositor aport acestei pătrunderi a spiritelor, prin cunoaşterea cât mai adâncă a meritelor şi bogăţiilor ambelor ţări. Faptele vorbesc „Fără ca vreo revoluţiune roşie să fi devenit necesară, fără ca vreun soviet să se fi instalat în Bucureşti, pământul a trecut astfel din mâinile marilor propietari în acelea ale ţăranilor, în condiţiunile cele mai bune de pace socială şi de posibilităţi technice, pentru a crea şi forma această clasă de mici proprietari, de care suntem atât de mândri în Franţa“. Sid. de Warren se întreabă : „Este aceasta politica unei ţări reacţionare ! Politica unei ţări pe cari demagogii roşii cari distrug totul şi nu realizează nimic, au dreptul s’o calomnieze ! Faptele vorbesc mai tare decât orice celomnii“. Cuvintele, pe cât de prieteneşti, pe atât de drepte ale d-lui de Warren, sânt constatarea unei minţi sănătoase şi a unui suflet cinstit. Fără a face politică de partid, întrucât nu sunt înregimentată nici o grupare, nu mă voi putea, totuşi mărgini de a adăuga că, în realizarea marei reforme, a împroprietăririi, partidul naţional-liberal are aceiaşi mare parte ca şi în organizarea României de după război pe baza uniunei administra N. A. L ECOU în Filipine la San-Fernando s'au produs într’o sală de bal, o încăerare sângeroasă, între civili şi militari. Patru civili au fost ucişi şi 19 răniţi. win»«— — * n Japonia trei vulcani sunt în erupţie producând din nou cataclisme, în provincia Hokaido. Sunt mii de morţi şi răniţi. Din Sapporo Capitala ţinutului se anunţă că 2000 fermieri au dispărut. Averea naţională a Statelor Unite sporeşte cu 50 miliarde dolari pe an. Venitul anual sporeşte cu 10 miliarde dolari. Averea totală în 1925 a fost de 550 miliarde dolari. Ministrul de finanţe din Canada a anunţat în parlament ca va face o reducere de impozite cam de 5 milioane dolari. Reducerea se va face în impozitele pe venit