Viitorul, septembrie 1928 (Anul 20, nr. 6162-6187)
1928-09-15 / nr. 6174
Arcul al d®nä-zeci si unySea iío. 6174 •H-'t« vH* Jr ** ,A^v ■*"v. "V7ä. * 1/ Ct,,‘ I it ţ l^>-'£ŞTi !f 3LEI EJ. 1B TARA 6 LEI EX. tn ST8EIDATRTE GN TARA Im en-----------700 lei Sase luni---------- 350 „ Trei luni—-----2110 » In streinătate Un an---------1400 l6 Sase luni----- 700 „ Trei luni — ■ 1 400 6 PACINNI Sâmbătă 15 Septemibria 1928" REDACŢIA ADMINISTRAŢIA BUCURESTI STR. EDGAR QUINET No. 2 I STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 35172* , redacţia si Administraţia 349/23 si 303.ll ANUNCIURI COMERCIALE Se privesc direct la Administraţia ziarului Str Academiei 17 si la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug3LEI ES, In TARA 6 LEI EX. în STREjNXTXTE REALITATEA EŞECUL UNOR CAMPANII împotriva simţimintelor opiniei publice Desigur că numeroasele eşecuri suferite de partidul naţional-ţărănist în tot atât de numeroasele campanii ce a întreprins, îşi au o explicaţiune logică şi firească în modul cum opinia publică a privit deslănţuirea acelor campanii. Succesul unei acţiuni politice nu stă atât în priceperea acelor cari o pun la cale, cât în ecoul pe care acea acţiune îl poate găsi în opinia publică. Partidul naţional-ţărănist a întreprins întotdeauna campanii sgomotoase, de natură a impresiona dorinţa puerilă de sensaţional al celor naivi. Aceste campanii s’au sfârşit întotdeauna în ridicol, fără nici o consecinţă asupra desfăşurărei evenimentelor politice. Dansa acestor eşecuri nu este decât una singură : acţiunile şi campaniile partidului naţionalţărănist au fost în cea mai complectă şi uneori brutală discordanţă cu simţimintele reale ale opiniei publice serioase din ţară , pentru că aceste acţiuni şi campanii ţineau seamă de tot felul de interese şi patimi afară de un singur interes — a cel al ţării. Astăzi partidul naţional-ţărănist anunţă întreprinderea unei noui campanii, al cărei obiectiv nu poate provoca decât cele mai legitime simţimite de revoltă în opinia publică a ţării. O campanie care urmăreşte nu răsturnarea unui guvern, dar împiedicarea realizarea celor două operaţiuni — împrumutul şi stabilizarea — pe care, ţara le aşteaptă cu atâta înfrigurare. Cum poate privi opinia publică o asemenea campaniei Când ţara se găseşte sub povara atâtor nevoi de ordin financiar, când situaţiunea economică aşteaptă începutul unei ere nouă de desvoltare şi prosperitate, când împrumutul şi stabilizarea sunt cele mai vitale şi mai urgente probleme se se pun în viaţa de astăzi a ţării, va întreprinde o acţiune care ar avea de scop să împiedece sau măcar să întârzie soluţionarea acestor probleme, înseamnă să loveşti în cele mai esenţiale interese ale ţării în general şi ale fiecărui locuitor în special. Cum îşi închipuie, prin urmare, conducătorii partidului naţional, ţărănist că o aseminea campanie ar putea avea in opinia publică alt ecou de cât acel al unei indignări profunde şi fireşti ? Şi cum s’ar putea ca o campanie întreprinsă pe o asemenea temă ar putea avea alte urmări politice decât acele ale campaniilor din trecut ! Partidul naţional-ţărănist se leagănă pe iluzia unei popularităţi pe care nu o pot crea şi întreţine campanii ca acelea împotrivaîmprumutului şi stabilizării. ~~ Partidul naţional-ţărănist trebue să-şi deie seamă că prin toate campaniile şi acţiunile ce a întreprins, nu a făcut decât să se discrediteze în faţa opiniei publice serioase şi în rândul masselor pe care pretinde că le are în buzunar. Aceasta este o realitate de care partidul naţional-ţarănist va fi silit să-şi deie seama mai curând sau mai târziu. Vre un comunicat INUTIL „Dreptatea“ crede necesar să răspundă printr’un comunicat unei note apărute în ,,L’Independaree Roumaine“, pe care n’a înţeles-o. Oficiosul naţional-ţărănist vorbeşte în acel comunicat de „scadenţele“ ce le-a dat guvernul pentru încheierea împrumutului extern, de „concesiunile oneroase“ pe cari le-ar fi făcut şi de „sacrificiile“ pe cari ar fi dispus să le facă încă. Concluzia comunicaturii nu e nouă: • ... k „In aceste condiţiuni, — spure „Dreptatea“, — partidul naţionalţărănesc are datoria de a lupta prin orice mijloace pentru o imediată concediere a guvernului spre a feri ţara de noui impilări, din partea unui guvern lipsit de orice simţ patriotic“. Dar această concluzie fiu e nici logică. In adevăr, dacă un guvern care luptă pentru redobândirea creditului ţării peste hotare, nu e patriot, — atunci desigur că acei cari au luptat în streinătate împotriva acestui credit, prin broşuri denigratoare şi prin propagandă „orală“ sunt şi mai puţin, patrioţi. In orice caz nu pot pretinde nici să judece acţiunile acestui guvern, nici să-i ia succesiunea. Dar se mai vorbeşte în acest comunicat de „scadenţele“ împrumutului. Aceste scadenţe au fost numai în închipuirea celor grăbiţi să vină la putere. In realitate guvernul a tratat, conştient de greutăţile ce se puneau în cale, învingându-le una câte una, fără grabă, condus numai de dorinţa de-a reface creditul ţării şi-a obţine condiţii compatibile cu interesele ei superioare. O ,,concediere“ a guvernului poate fi cerută de d. Maniu, care cu atât se ocupă de mulţi ani, — dar d-sa are cu atât mai puţine şanse de-a o obţine cu cât luptă „prin orice mijloace“. Ştim că între aceste „mijloace“ sunt multe nereale, multe necinstite, multe anarhice,—puţine sunt însă demna de un partid care pretinde guvernul sub masca principiilor democratice. Două fapte importante s’au produs la adunarea Societăţii Naţiunilor : discursul cancelarului Reichului d. Hermann Müller şi declaraţiunile d-lui Adalci delegatul Japoniei, care după ce a salutat ca un eveniment dintre cele mai fericite semnarea Pactului dela Paris, „gest măreţ, spunea d-sa, prin care Statele Unite au voit să contribue la menţinerea păcii mondiale“ a aplaudat apoi realizarea acordului naval franco-englez Japonia aprobă . O astfel de înţelegere, spunea d-sa, este de natură să uşureze opera comisiunei preparatoare a dezarmării. Toată lumea a fost asigurată prin aceste câteva cuvinte ale ambasadorului japonez, că guvernul dun Tokio convins de nevoia liniştei internaţionale este gata să accepte acordul naval franco-englez ca bază de discuţie. Lucrările comisiunei preparatoare a Conferinţei dezarmării vor fi astfel uşurgite mult, permiţând realizarea unei înţelegeri generale în vederea reducerei înarmărilor navale. Discursul d-Sul Hermann Füller m&bZkúítü! Un fapt foarte important a fost discursul cancelarului Reichului. Toţi se aşteptau desigur ca d. Hermann Müller să dezvolte cu putere şi convingere teza germană, ceea Ce d-sa a şi făcut, asigurând Societatea Naţiunilor de fidelitatea sa şi dorinţa sa de colaborare. Totuşi d-sa a subliniat, că situaţia unei Germanii dezarmată şi suspectată nu poate dura la infinit. Societatea Naţiunilor, al cărui rol principal este reducerea înarmărilor, trebuia să caute să-şi realizeze opera şi totuşi de trei ani încoace nimic palpabil nu s’a realizat. Aceasta e teza germană cunoscuta de mult. Ea nu este lipsită de logică—scrie Excelsior.—şi d. Hermann Müller a ştiut să o dezvolte cu multă caldura şi cu toată autoritatea pe care i-o dă titlul de cancelar al Reichului şi de semnatar al tratatului de la Versailles. „De la început Germania a acceptat să rezolve problema dezarmării progresiv, în etape şi rezoluţia din anul precedent ca şi aceea din 1926, arată clar existenţa premiselor necesare pentru prima etapă. Trebuesc realizate însă rezoluţiunile—adoptate în anii—precedenţi“. „Această primă etapă, poate şi trebue să însemneze reducerea simţitoare a înarmărilor la toate elementele : militare, navale şi aeriene“. „îmi permit — spunea d. Hermann Müller — să insist pe lângă adunare, pentru ca să se decidă definitiv în privinţa convocării unei prime conferinţe a dezarmării, şi ca să ia măsuri pentru terminarea fără întârziere a lucrărilor technice ale comisiunei preparatoare. Cancelarul a declarat apoi că Germania pune mare preţ pe protecţia minorităţilor. Progresul umanităţii şi civili Deasemenea activitatea economică a Soc. Naţiunilor reţine atenţiaguvernului german, care constată acut cea mai mare plăcere rezultatele obţinute până astăzi şi va susţine în viitor prin colaborarea sa, eforturile Soc. Naţiunilor în acest domeniu. Cancelarul a încheiat proclamând necesitatea încrederei reciproce între popoare şi guverne : — Cum, se întreba cancelarul, vor putea avea marile mase de care totul depinde în cele din urmă, încredere în Societatea Naţiunilor, şi în toate pactele de pace încheiate în spiritul său dacă vor constata că însăşi guvernele n’au încredere în eficacitatea eforturilor sale ! Cum va putea fi combătut scepticismul, care îşi face loc din ce în ce mai mult în public, dacă însăşi guvernele îşi fac politica lor, ea,şi cum toate aceste garanţii de pace n’ar exista sau ar fi fără valoare practică ! In politica internaţională nu se poate merge deodată pe două drumuri. Guvernele trebue să aleagă, şi alegerea aceasta nu este grea, dacă vor să vadă umanitatea şi civilizaţia ei progresând. Qssera de pate Desbaterile data GENEVA — Postul dala Paris și acordul naval franco-englez favorizează dszaruarea, declară d. Adatei dele«ssssaEgsigqqBBraF^wjaresgg^^ mssEBSBsam«— gatul Japoniei — ——— Situaţia economică a POLONIEI D l Bartel, prim-ministru al Poloniei, a declarat: Situaţia economică a Poloniei se desvoltă în mod intensiv şi favorabil, şi aceasta se referă la toate ramurile vieţii economice. Cea mai mare grijă a guvernului este balanţa comercială. In faţa noastră se află problema reorganizării şi desvoltării exportului, care fapt trebue să fie realizat treptat şi sistematic. Se va mări flota comercială proprie, fără de care o organizare raţională a exportului nu e posibilă. ....*•©•••• D-l BARTEL zi cu zi Oficiosul partidului condus de d. Maniu scrie : „Nu mai ştii ce a rămas întreg şi sănătos în România ! Şi totuşi d. Brătianu încă are ambiţia să guverneze“ ! Dacă totul e putred în această ţară, crede oare d. Maniu că va face minunea pe care numai Isus Christos ar fi facut-o, de-a însă, nuţi un popor de 18 milioane de oameni ? De fapt ţara e mai sănătoasă, decât o arată „Dreptatea“. * Oficiosul naţional-ţărănesc spune că aplicarea reformei agrare a fost „o crimă contra naţiunei“ şi problema pământului „n’a fost complect rezolvată“. Noroc că cei de la Budapesta nu citesc „Dreptatea“, căci altfel ar găsi în articolele sale numeroase „argumente“ contra reformei noastre agrare, care stă în gât magnaţilor unguri ca şi domnilor naţional-ţărănişti... NOTE Glorie sau datorie? Eclesiastul a spus de mult un cuvânt de desnădejde, dar şi de mare adevăr: „Deşertăciune, toate sunt deşertăciuni". E-un cuvânt amar. E-un cuvânt care exprimă o credinţă corespunzătoare realităţei. Mussolini, căruia nu i se poate nega priceperea adâncă a firei omeneşti a mărturisit unui prieten si non e verro e ben trovato! — că dacă misiunea lui va fi dusă la bun capăt, va avea statui pe pieţe. Şi, atunci doi îndrăgostiţi îşi vor da întâlnire : „Ştii vino diseară la opt lângă statuia lui Mussolini!“. La atât se reduce gloria. E atâta de puţin. Un discurs la înmormântare. O statuie, care de obicei nare nici meritul de a fi artistică, şi apoi uitarea. Copiii vor învăţa din cărţi sumare, numele şi viaţa omului mare, şi îi vor blestema amintirea, atunci când profesorul lor îi va nota rău, din pricină că nu i-a ştiut anul naşterei. Dar chiar dacă gloria postumă ar fi reală, chiar dacă ar fi durabilă, şi dacă posteritatea ar continua să păstreze cultul omului mare, totuşi din punct de vedere personal la ce-ar servi o răsplată în care eroul este trecut în rândul materialitaţei brute ? Şi atunci o reflexie pesimistă, poate răsări : La ce nevoe de jertfe personale, la ce bun strădania eroică , şi la ce servă munca făcută cu mirajul unui ideal ? Aceste gânduri, însă, sunt pe cât de inutile, pe atât de pernicioase în realitate. Omul trebue să fie crescut de mic în religia muncei şi a îndeplinirei datoriei, dar în acelaşi timp să i se scoată din complexul sufletului zădărnicia gloriei şi iubirei de răsplată. Să facă datoria pentru datorie. Să i se nască în suflet porunca. Fă ceea ce trebue, fără gândul răsplatei de azi, sau de mâine, fără nădejdea laudei, fără frica pedepsei. Morala aceasta care poartă amintirea marelui singuratic din Königsberg care-a formulat o pentru prima oară, marele Kant, este morala cu adevărat salutară şi cu adevărat înălţătoare. Dacă generaţiile tinere ar fi crescute în principiile ei, atunci munca nu ar mai avea nevoe de stimulente, iar lăcomia de a fi lăudat în viaţă şi duă moarte, ar dispare, făcând loc unei vieţi ce’şi găseşte suprema satisfacţie în chiar îndeplinirea datoriei. Mussolini nu ar mai exclama: „La ce’mi va servi o statuie ?“. El va fi mulţumit, cum trebue să şi fie în realitate, cu spectacolul concret al operei făptuite de el. Gloria e o deșertăciune. Dar mulţumirea îndeplinirei datoriei, este un mare adevăr. ■———' ——— PETRONIUS Pu lgnp©Ftaiaf ©©fifres CE ESTE^FIDAC”-ni ? E_asociaţia foştilor luptători, care şi-a propus sa menite solidaritatea între aliaţi D. profesor V. G. Cădere, publică în „Revista foştilor combatanţi Români“, următorul articol : Federaţia interaliată a foştilor combatanţi, a fost creiată la Paris, în ziua de 28 Noembrie 1920. Sediul social al Federaţiei este în Paris. 7eme, Rue de lUniversite, 96. In „Fidac“ sunt grupaţi mai multe milioane de foşti combatanţi, ale căror asociaţii aparţin următoarelor ţări : Belgia, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia, Polonia, Portugalia, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. Chiar în baza statutelor, nici o organizaţie de foşti combatanţi inamici, nu poate fi primită în „Fidac“. Scopul „Fidac-ului“ Scopul principal al „Fidac“ului este de-a menţine, de a încuraja de-a desvoltă spiritul de camaraderie ce s’a manifestat pe câmpurile de răsboiu şi de-a putre această camaraderie în serviciul Păcii. Foştii combatanţi şi-au dat seama, că unindu-se, vor putea ajuta ţările lor de-a ge uni şi ele şi că solidaritatea foştilor aliaţi este cea mai hotărâtoare şi mai practică garanţie a menţinerii Păcii. In acelaş timp, „Fidac“-ul susţine în mod viguros Societatea Naţiunilor, fiind în strânsă legătură cu ea şi studiază modalitatea de a se face reprezentat, prin delegaţii săi, la Geneva. Fidac-ul nu face politica nici unui partid, fiind însă o asociaţiune democratică. Loial cu toate guvernele naţiunilor cari sunt afiliate, Fidacul a hotărât să le ajute, veghind în special ca văduvele, orfanii şi mutilaţii din răsboi şi să fie trataţi cu toată dreptatea posibilă, ca legile să fie respectate, forţându-se în fine, de a obţine realizarea completă a rezultatelor victoriei, cucerită cu atâtea sacrificii comune. Congresele anuale ale „Fidacului“ constituesc cel mai bun mijloc de-a face să i se cunoască utilitatea și influența. Primul congres constitutiv a avut loc la Paris, în 1920, — cel din 1921 tot la Paris; cel din 1922 la New- Orlean ; în 1923 laBruxelles ; în 1924 la Londra ; în 1925 la Roma; în 1926 la Varşovia, iar în 1927, urmând a fi finut la Bucureşti — din cauza doliului românesc, s’a renunţat, convocându-se o conferinţă de lucru la Londra. Comitetul de direcţie pe 1927—28 Se compune astfel: Charles Bertrand, preşedinte fondator; George R. Grosfield, preşedinte de onoare; Marcel Heraud, preşedinte de onoare. Biroul: Preşedinte Nicolae Sansanelli; secretar general: Roger Marie d’Avigneau; secretar general ajutor: H. W. Dunning; casier : Colonel Crowsher ; casier, ajutor : M. House. Vice-preşedinţi : Belgia : Mauriciu de Praetere ; Statele Unite ; general L. R. Gignilliat; Franţa: Louis Fontenaille; Marea Britanie : Colonel Fred W. Abbot; Italia : Mario Dessaules ; Polonia: Maryan Kantor ; Portugalia : Căpitan Ruy Scherley Pereaura; Jugoslavia : Colonel Milan Radossavlievitch ; Ceholovacia : Colonel Iosef Vavroch ; România : Petre Ciolan. F. I. D. A. C-ul și delsan-AHWBBM feta române „F. I. D. A. C.“-ul a fost întotdeauna un prieten al României. In afară de simpatia constantă, cu care camarazii noştri din ţările amice au înconjurat în orice împrejurare delegaţii români, dar în câteva chestiuni de o importanţă primordială pentru ţara noastră, am găsit în „F. I. D. A. V.“ o înţelegere sinceră a cauzei româneşti spontană alăturea de interesele noastre naţionale. „F. I. D. A. C“-ul şi Basarabia . Prima manifestare importantă in favoarea României a fost la Londra în 1924, cu ocazia celui de al IV-lea congres „F. I. D. A. C“, când s’a pus în discuţiune chestia Basarabiei şi ameninţările Rusiei sovietice contra Româiniei Văd şi acuma somptuoasa sală teatrală din „Withe Hall“, unde au loc desbaterile comisiunei la a congresului „F. I. D. A. C.“. Discuţiunea atrăsese la şedinţ aproape pe toţi membrii congresului şi după desinoltarea pe care am făcut-o în numele asociaţiilor române de foşti luptători, au vorbit rând pe rând delegaţii-englezi, francezi, polonezi, sârbi, belgieni, cehoslovaci, italieni...“ . • Delegaţia americană se rezervă încă, pretextând că guvernul, Statelor Unite nu se ocupă de chestiiuni teritoriale privind Rusia şi totuş, dându-şi seamă de justeţa cauzei şi de gravitatea momentului, şeful^ delegaţiei americane a subscris în numele celor 2 milioane de Yankei, pe cari îi reprezenta lacongres, moţiunea care ratifica în spiritul camarazilor noştri aliaţi alipirea Basarabiei la România. A fost un moment emoţionant. . In sală se afla şi un reprezentant al Legaţiei române — el însuş fost luptător care s’a grăbit să trimită vestea ministerului nostru de externe; incontestabil, era un mare succes, ca reprezentanţii autorizaţi a circă opt milioane de foşti combatanţi aliaţi, să proclame dreptatea cauzei noastre în chestia Basarabiei! Rezoluţia adoptată atunci este următoarea„Recunoaşterea „de jure“ a Sovietelor trebuie să s® aplice numai la Rusia actuală, între frontierele, care sunt rezultatul tratatelor de pace şi a conventitorilor între puterile aliate şi asociate şi că orice ameninţare a Rusiei, ca şi a oricărei alte ţări, pentru a modifica cu forţa aceste frontiere va fi considerată ca o presiune manifest injustificată, aşa cum a definit-o ,,F. I D. A. C.“-ul. Şi de va face în greeate cazuri Federaţia foştilor combatanţi ? Ne-o spune rezoluţia votată în congresul dela Bruxelles din 1923,când s’a pus în discuţie amenin-Continuiare în pag. 2-a • D-l GEORGE GROSFIELD Preşedinte al Legiunii Britanice şi preşedinte de onoare al „Fidac‘’-ului Continuare in par 2-a BISERICA i Luca Arbore si© TAFRALI tele şi datinele, face o frumoasă impresie prin casele lui curate, îngrijite, de un stil ţărănesc sobru. In toate părţile, îţi dai seamă cu plăcere de munca stăruitoare şi serioasă a gospodarului moldovenesc dela Arbore. Satul îşi trage numele de la boerul Luca Arbore, mare dregător sub Ştefan cel Mare, Bogdan Orbul şi Ştefăniţă. Se ştie marele rol, pe care l-a jucat acest boer mai ales slub domnia celui din urmă (Vezi Cronica lui Urechiă, A. D.Xenopol, Istoria Românilor vol. II şi Dimitrie Dan, Ctitoria hatmanului Luca Arbore în Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice din 1926). Sub’ Ştefan cel Mare, Luca Arbore, ca şi tatăl său a ocupat.dre-La vreo cincisprezece chilometrii r majoritate de Români, care îşi la sud de Rădăuţi, într’o minunatâ z i păstrează cu sfinţenie portul, prepoziţie, se află satul Arbore. Călătoria de la Rădăuţi spre această localitate se face pe două drumuri : pe o cale comunală şerpuitoare, cu cotituri primejdioase, şi pe şoseaua, zisă de locuitori „imperială“, prelungirea şoselei noastre naţionale de-a lungul râului Moldova, care uneşte oraşele Roman, Gura-Humorului-Cernăuţi. Dacă a doua prezintă avantagii prin întreţinerea ei minunată, prima în schimb, îţi rezervă surprize plăcute prin peisagiul neîntrecut de frumos, care se desfăşoară în toate direcţiile. Văi şi dealuri încântătoare, presărate cu sate cochete şi împodobite cu păduri şi cu păşuni, se întind până în munţi, care închid spre vest linia orizontului. Satul însuşi, bogat şi locuit în găterii înalte, a fost între altele, 11 La portar de Suceava, şi apoi pârcălab al aceleaşi cetăţi în 1486. La moartea lui Bogdan Orbul, divanul ţării a luat în 1517, conducerea treburilor statului, în timpul minorităţii lui Ştefăniţă Vodă. Cea mai mare autoritate o avea Luca Arbore, care era partizan hotărât al Polonilor. Luând însă, peste câţiva ani, Ştefăniţă cârma in mână şi voind a îmbrăţişa o politică favorabilă Turcilor, întâmpină rezistenţa a multor boeri, între care şi a lui Luca Arbore. Acesta fiind compromis într’un complot, urzit împotriva domnului în urma denunţului postelnicului Şerpe, care se refugiase în Polonia, fu prins şi decapitat la Hârlău, în anuul 1523. Fii săi, Toader şi Nichita, avură aceiaşi soartă, iar răscoala boerilor filopoloni înăbuşită în sânge.Luca Arbore a cumpărat satul, căruia i-a dat numele sau, la 7 Martie 1502 de la urmaşii boerului Harman. Posesiunea aceasta i-a fost confirmată rând de rând de Ştefan Cel Mare , Bogdan Orbul şi Ştefăniţă Vodă. In această localitate, Luca Arbore a ridicat, în anul 1502, o biserică frumoasă, care subsită şi astăzi. Inscripţia slavoni, pe care o dăm aici în traducere, aşezată la o mare înălţime deasupra uşii de intrare, spune următoarele: Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, în zilele binecinstitului şi de Christos iubitorul Domn. Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al ţerii Moldovei, dumnealui Luca Arbore, pârcălab de Neamţ, a binevoit în bună voinţă şi inimă curată şi luminată şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul domnitorului, iarăşi a început şi zidit aceasta biserică in numele Tăerii cinstitului şi măritului prooroc şi înainte mergătorului şi botezătorului loan. S’a început în anul 7010 (=1502), luna aprilie 2, şi s’a săvârşit în acelaş an, luna august 29. Luca Arbore şi-a înfrumuseţat biserica cu picturi interioare şi exterioare, despre care vom vorbi mai la vale. Şi-a construit şi un monumental mormânt, în stil gotic, pe care se vede blazonul său : un cerc cu patru raze în formă de helice, prin care trece o săgeată ; la colţuri are o stea şi o cruce, iar la stânga, semilună.^ O inscripţie în slavoneşte zice: Acest chivot (mormânt) şi l-a făcut jupăn Luca Arbore, pârcălab de Suceava, fiul bătrânului Arbore pârcălab de Neamţ, în anul 7011 (=1503), 29 aprilie. Lespedea, crăpată astăzi, care acoperă mormântul n’are nici o inscripţie şi lasă se vadă în interior cotatitantul. Se văd oasele corpului, şi părţi dintr’un craniu. Să fie oare osemintele lui Luca Arbore, aduse aici după decapitarea sa ? Alături, pe o lespede a cărei inscripţie este aproape în totul ştearsă, se citeşte numele soţiei ctitorului. (Aci odihnesc oasele roabei) lui Dumnezeu Iuliana, care a trecut în veşnicele (lăcaşuri...). Câteva alte morminte par a fi ale familiei Arbore. Pe unul din ele, se mai poate citi acest rând : Acest mormânt l-a înfrumuseţat dumnealui LucaArbore pârcălab... Biserica n’are mari dimensiuni. Are o lungime de vreo 23 de metri şi o înălţime de 8. Grosimea zidului este de un metru şi jumătate la pereţii exteriori şi de o jumătate de metru la despărţiturile interioare. Nefiind înaltă, arhitectul nu i-a pus contraforturi, numai în partea apusană zidurile laterale se prelungesc în afară formând ante, care alcătuesc un fel de exonartex, foarte deschis şi fără uşă.. Intrarea în biserică se face printr’o uşă mică în zidul meridional. Planul este cel obişnuit al bisericilor mici din epoca lui Ştefan cel Mare , un protaaos şi un cor de dimensiuni miei, ambele acoperite cu calote. Cea a pronaosului este cu totul curioasă şi atrage ateilctatea prin masivitatea arcurilor care o susţin, având forma de trepte suprapuse. Ferestrele sunt miei, cu un cadru moldovnesc al epocii, ale cărui nervuri nu se sfârșesc la ■ . . . .. bază printr’o torsada. Sanurile corului sunt indicate prin maluri de stil moldovenesc, care se urcă în sus ca niște fascii de coloane gotice până în plafon. Unghiurile zidurilor sunt mărginite tot cu astfel de maluri. Sub streașină zidul este împodobit cu un rond de zimţi ciopliţi şi coloraţi. Ceea ce merită o deosebită atenţie sunt frescele bisericei. O inscripţie foarte preţioasă, în parte mutilată ne dă numele pictorului, originar din Iaşi. Mai întâi, două trei cuvinte indescifrabile ; apoi, cuvântul turceasca, în urmă , Dragosin zugravul, fiul popii... din Iaşi am zugrăvit. Ana, fiica lui Arbore bătrânul a plătit 20 de zloţi, în anul 7019 (=1541). Ana, fiica lui Arbore cel bătrân, este sora lui Luca Arbore. Frescele exterioare sunt cu totul şterse în partea nordică, pe punctul de a dispărea pe peretele oriental, în parte deteriorate pe peretele meridional şi nu destul de bună stare pe cel apusean. Fondul lor este albastru. Culoarea însă care predomină, este verdele, ceea ce nu se întâlneşte în alte biserici ale epocii, în aceeaşi măsură. Dispoziţia figurelor este cea obicinuită . Sus, sub streaşină, un rând de serafimi, desenaţi în chip curios, sunt prezentaţi goi cu aripi mari, care nu acoperă ca în alte părţi, corpul. Ei talcătuesc o teorie întreagă. Ea merge dela stânga şi dela dreapta până la Christos, care stă pe un jet. Sub friza aceasta, se desfăşoară scena Hetimasiei. Pe o masă, pe care este aruncată o pânză verde, se află evanghelia, pe care se razămă o cruce roşie, acostată de doi heruvimi ,având pe delătun instrumentele patimii, lancea şi buretele. O nouă teorie de ingen dela dreapta şi dela stânga. In registru imediat inferior sunt zugrăviţi apostoli , care înaintează spre Christos, şezând pe jeţ. Deasupra ferestrei altarului, se vede bustul Maicii Domnului cu Isus în braţe, având aureola în relief, ca la unii sfinfi din alte biserici din epoca lui Ştefan cel Mare. Sub acest registru sunt reprezentaţi proorocii. Printre ei se află şi Gedeon şi Iacob. In sfârşit în registru inferior distingem o întreagă friză de sfinţi mucenici şi hierarhi. Pictura peretelui meridional este păstrată mai bine. Ciclul cel mai interesant îl alcătueşte Imnului Acatist. Unele scene ilustrând „tcoasele“ sale sunt curioase şi rare. Concepţia artistică ale unora este frumoasă şi deosebită de a altor cicluri de Acatist. De pildă, scena a 15-a , reprezentând Deisms, Christos pe jeţ, acostat de Marie