Viitorul, septembrie 1928 (Anul 20, nr. 6162-6187)

1928-09-15 / nr. 6174

Arcul al d®nä-zeci si unySea iío. 6174 •H-'t« vH* Jr ** ,A^v ■*"v. "V7ä. * 1/ Ct,,‘ I it ţ l^>-'£ŞTi !f 3LEI EJ. 1B TARA 6 LEI EX. tn ST8EIDATRTE GN TARA Im­ en-----------700 lei Sase luni---------- 350 „ Trei luni—-----2110 » In streinătate Un an---------1400 l6 Sase luni----- 700 „ Trei luni — ■ 1 400 6 PACINNI Sâmbătă 15 Septemibria 1928" REDACŢIA ADMINISTRAŢIA BUCURESTI STR. EDGAR­ QUINET No. 2 I STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 35172* , redacţia si Administraţia 349/23 si 303.ll ANUNCIU­RI COMERCIALE Se privesc direct la Administraţia ziarului Str Academiei 17 si la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug3LEI ES, In TARA 6 LEI EX. în STREjNXTXTE REALITATEA EŞECUL UNOR CAMPANII­­ împotriva simţimintelor opiniei publice De­sigur că numeroasele eşe­curi suferite de partidul naţio­­nal-ţă­r­ănist în tot atât de nume­roasele camp­anii ce a întreprins, îşi au o expli­c­aţiune logică şi fi­rească în modul cum opinia pu­blică a privit deslănţuirea acelor campanii. Succesul unei acţiuni politice nu stă atât în priceperea acelor cari o pun la cale, cât în ecoul pe care acea acţiune îl poate găsi în opinia publică. Partidul naţional-ţărănist a în­­treprins în­tot­deauna campanii sgomotoase, de natură a impre­siona dorinţa puerilă de sensaţio­nal al celor naivi. Aceste campa­nii s’au sfârşit întotdeauna în ri­dicol, fără nici o consecinţă asu­pra desfăşurărei evenimentelor politice. Dansa acestor eşecuri nu este de­cât una singură : acţiunile şi campaniile partidului naţional­­ţărănist au fost în cea mai com­plectă şi uneori brutală discor­danţă cu simţimintele reale ale opiniei publice serioase din ţară , pentru că aceste acţiuni şi cam­panii ţineau seamă de tot felul de interese şi patimi afară de un singur interes — a cel al ţării. Astăzi partidul naţional-ţără­­nist anunţă întreprinderea unei noui campanii, al cărei obiectiv nu poate provoca de­cât cele mai legitime simţimite de revoltă în opinia publică a ţării. O campanie care urmăreşte nu răsturnarea unui guvern, dar împiedicarea realizarea celor do­uă operaţiuni — împrumutul şi stabilizarea — pe care, ţara le aş­teaptă cu atâta înfrigurare. Cum poate privi opinia publi­că o asemenea campaniei Când ţara se găseşte sub po­vara atâtor nevoi de ordin fi­nanciar, când situaţiunea econo­­m­ică aşteaptă începutul unei ere nouă de desvoltare şi prosperita­te, când împrumutul şi stabiliza­rea sunt cele mai vitale şi mai urgente probleme se se pun în viaţa de astăzi a ţării, v­a între­prinde o acţiune care ar avea de scop să împiedece sau măcar să întârzie soluţionarea acestor pro­bleme, înseamnă să loveşti în cele mai esenţiale interese ale ţării în general şi ale fiecărui locuitor în special.­­ Cum îşi închipuie, prin urmare, conducătorii partidului naţional, ţărănist că o aseminea campanie ar putea avea in opinia publică alt ecou de cât acel al unei indig­nări profunde şi fireşti ? Şi cum s’ar putea ca o campa­nie întreprinsă pe o asemenea te­mă ar putea avea alte urmări politice de­cât acele ale campa­niilor din trecut ! Partidul naţional-ţărănist se leagănă pe iluzia unei populari­tăţi pe care nu o pot crea şi în­treţine campanii ca acelea îm­potriva­­împrumutului şi stabili­­zării. ~~ Partidul naţional-ţărănist tre­bue să-şi deie seamă că prin toa­­te campaniile şi acţiunile ce a întreprins, nu a făcut de­cât să se discrediteze în faţa opiniei pu­blice serioase şi în rândul masse­­lor pe care pretinde că le are în buzunar. Aceasta este o realitate de care partidul naţional-ţarănist va fi silit să-şi deie seama mai curând sau mai târziu. Vre un comunicat INUTIL „Dreptatea“ crede necesar să răspundă printr’un comunicat unei note apărute în ,,L’Independar­ee Roumaine“,­­ pe care n’a înţele­­s-o. Oficiosul naţional-ţărănist vor­beşte în acel comunicat de „scaden­ţele“ ce le-a dat guvernul pentru încheierea împrumutului extern, de „concesiunile oneroase“ pe cari le-ar fi făcut şi de „sacrificiile“ pe cari ar fi dispus să le facă încă. Concluzia comunicaturii nu e nouă: • ... k „In aceste condiţiuni, — spu­re „Dreptatea“, — partidul naţional­­ţărănesc are datoria de a lupta prin orice mijloace pentru o ime­diată concediere a guvernului spre a feri ţara de noui impilări, din partea unui guvern lipsit de orice simţ patriotic“. Dar această concluzie fiu e nici logică. In adevăr, dacă un guvern care luptă pentru redobândirea cre­ditului ţării peste hotare, nu e pa­triot, — atunci desigur că acei cari au luptat în streinătate împotriva acestui credit, prin broşuri deni­gratoare şi prin propagandă „ora­lă“ sunt şi mai puţin, patrioţi. In orice caz nu pot pretinde nici să judece acţiunile acestui guvern, nici să-i ia succesiunea. Dar se mai vorbeşte în­ acest co­municat de „scadenţele“ împrumu­­tului. Aceste scadenţe au fost nu­mai în închipuirea celor grăbiţi să vină la putere. In realitate gu­vernul a tratat, conştient de greu­­tăţile ce se puneau în cale, învin­­gându-le una câte una, fără grabă, condus numai de dorinţa de-a re­face creditul ţării şi-a obţine con­diţii compatibile cu interesele ei superioare. O ,,concediere“ a gu­­vernului poate fi cerută de d. Ma­­niu, care cu atât se ocupă de mulţi ani, — dar d-sa are cu atât mai puţine şanse de-a o obţine cu cât luptă „prin orice mijloace“. Ştim că între aceste „mijloace“ sunt multe nereale, multe necins­tite, multe anarhice,—puţine sunt însă demna de un partid care pre­tinde guvernul sub masca princi­piilor democratice.­ ­ Două fapte importante s’au pro­­dus la adunarea Societăţii Naţiu­nilor : discursul cancelarului Rei­­chului d. Hermann Müller şi de­­claraţiunile d-lui Adalci delegatul Japoniei, care după ce a salutat ca un eveniment dintre cele mai feri­cite semnarea Pactului dela Paris, „gest măreţ, spunea d-sa, prin care Statele Unite au voit să contribue la menţinerea păcii mondiale“ a aplaudat apoi realizarea acordului naval franco-englez Japonia aprobă . O astfel de înţelegere, spunea d-sa, este de natură să uşureze o­­pera comisiunei preparatoare a dezarmării. Toată lumea a fost asigurată prin aceste câteva cuvinte ale am­basadorului japonez, că guvernul du­n Tokio convins de nevoia liniş­­tei internaţionale este gata să ac­cepte acordul naval franco-englez ca bază de discuţie. Lucrările comisiunei prepara­toare a Conferinţei dezarmării vor fi astfel uşurgite mult, permiţând realizarea unei înţelegeri gene­rale în vederea reducerei înarmă­rilor navale. Discursul d-Sul Hermann Füller m&bZkúítü! Un fapt foarte important a fost discursul cancelarului Reichului. Toţi se aşteptau desigur ca d. Her­mann Müller să dezvolte cu putere şi convingere teza germană, ceea­ Ce d-sa a şi făcut, asigurând So­cietatea Naţiunilor de fidelitatea sa şi dorinţa sa de colaborare. To­tuşi d-sa a subliniat, că situaţia u­­nei Germanii dezarmată şi suspec­tată nu poate dura la infinit. So­cietatea Naţiunilor, al cărui rol principal este reducerea înarmări­lor, trebuia să caute să-şi realizeze opera şi totuşi de trei ani încoace nimic palpabil nu s’a realizat. A­­ceasta e teza germană cunoscuta de mult. Ea nu este lipsită de logi­că—scrie Excelsior.—şi d. Hermann Müller a ştiut să o dezvolte cu multă caldura şi cu toată autorita­tea pe care i-o dă titlul de cance­lar al Reichului şi de semnatar al tratatului de la Versailles.­­ „De la început Germania a ac­ceptat să rezolve problema dezar­mării progresiv, în etape şi rezolu­ţia din anul precedent ca şi aceea din 1926, arată clar existenţa pre­miselor necesare pentru prima e­tapă. Trebuesc realizate însă rezo­luţiunile—adoptate în anii—prece­­denţi“. „Această primă etapă, poate şi trebue să însemneze reducerea sim­ţitoare a înarmărilor la toate ele­mentele : militare, navale şi ae­riene“. „îmi permit —­ spunea d. Her­mann Müller — să insist pe lângă adunare, pentru ca să se decidă de­finitiv în privinţa convocării unei prime conferinţe a dezarmării, şi ca să ia măsuri pentru terminarea fără întârziere a lucrărilor tech­­nice ale comisiunei preparatoare­. Cancelarul a declarat apoi că Germania pune mare preţ pe pro­tecţia minorităţilor. Progresul umanităţii şi civili­ Deasemenea activitatea econo­mică a Soc. Naţiunilor reţine aten­ţia­­guvernului german, care cons­tată a­cut cea mai mare plăcere re­zultatele obţinute până astăzi şi va susţine în viitor prin colaborarea sa, eforturile Soc. Naţiunilor în a­­cest domeniu. Cancelarul a încheiat proclamând necesitatea încreder­ei reciproce în­tre popoare şi guverne : — Cum, se întreba cancelarul, vor putea avea marile mase de care totul depinde în cele din urmă, în­credere în Societatea Naţiunilor, şi în toate pactele de pace încheia­te în spiritul său dacă vor cons­tata că însăşi guvernele n’au în­credere în eficacitatea eforturilor sale ! Cum va putea fi combătut scep­ticismul, care îşi face loc din ce în ce mai mult în public, dacă în­săşi guvernele îşi fac politica lor, ea,şi cum toate aceste garanţii de pace n’ar exista sau ar fi fără va­loare practică ! In politica internaţională nu se poate merge deodată pe două dru­muri. Guvernele trebue să aleagă, şi alegerea­­ aceasta nu este grea, dacă vor să vadă umanitatea şi ci­vilizaţia ei progresând. Qssera de pate Desbaterile data GENEVA — Postul dala Paris și acordul naval franco-englez favorizează dszaruarea, declară d. Adatei dele­«ssssaEgsigqqBBraF^wjaresgg^^ mssEBSBsam«— gatul Japoniei — ——— Situaţia economică a POLONIEI D­ l Bartel, prim-ministru al Po­loniei, a declarat: Situaţia economică a Poloniei se desvoltă în mod intensiv şi fa­vorabil, şi aceasta se referă la toate ramurile vieţii economice. Cea mai mare grijă a guvernu­lui este balanţa comercială. In faţa noastră se află problema re­organizării şi desvoltării expor­tului, care fapt trebue să fie rea­lizat treptat şi sistematic. Se va mări flota comercială proprie, fă­ră de care o organizare raţională a exportului nu e posibilă. ....*•©•••• D-l BARTEL zi cu zi Oficiosul partidului condus de d. Maniu scrie : „Nu mai ştii ce a rămas întreg şi sănătos în România ! Şi totuşi d. Brătianu încă are ambiţia să guverneze“ ! Dacă totul e putred în această ţară, crede oare d. Maniu că va face minunea pe care numai Isus Christos ar fi facut-o, de-a însă, nu­ţi un popor de 18 milioane de oameni ? De fapt ţara e mai sănătoasă, de­cât o arată „Dreptatea“. * Oficiosul naţional-ţărăn­esc spune că aplicarea reformei agrare a fost „o crimă contra naţiunei“ şi problema pământului „n’a fost complect rezolvată“. Noroc că cei de la Budapesta nu citesc „Dreptatea“, căci alt­fel ar găsi în articolele sale nu­meroase „argumente“ contra re­formei noastre agrare, care stă în gât magnaţilor unguri ca şi dom­nilor naţional-ţărănişti... NOTE Glorie sau datorie? Eclesiastul a spus de mult un cu­vânt de desnădejde, dar şi de mare adevăr: „Deşertăciune, toate sunt deşertăciuni". E-un cuvânt amar. E-un cuvânt care exprimă o credin­ţă corespunzătoare realităţei. Mussolini, căruia nu i se poate nega priceperea adâncă a firei ome­neşti a mărturisit unui prieten si non e verro e ben trovato! — că dacă misiunea lui va fi dusă la bun capăt, va avea statui pe pieţe. Şi, atunci doi îndrăgostiţi îşi vor da întâlnire : „Ştii vino diseară la opt lângă statuia lui Mussolini!“. La atât se reduce gloria. E atâta de pu­­ţin. Un discurs la înmormântare. O statuie, care de obicei nare nici meritul de a fi artistică, şi apoi uitarea. Copiii vor învăţa din cărţi sumare, numele şi viaţa omului mare, şi îi vor blestema amintirea, atunci când profesorul lor îi va no­ta rău, din pricină că nu i-a ştiut anul naşterei. Dar chiar dacă gloria postumă ar fi reală,­­ chiar dacă ar fi dura­bilă, şi dacă posteritatea ar conti­nua să păstreze cultul omului ma­re, totuşi din punct de vedere per­sonal la ce-ar servi o răsplată în care eroul este trecut în rândul ma­teriali­taţei brute ? Şi atunci o reflexie pesimistă, poate răsări : La ce nevoe de jertfe personale, la ce bun strădania eroi­că , şi la ce servă munca făcută cu mirajul unui ideal ? Aceste gânduri, însă, sunt pe cât de inutile, pe atât de pernicioase în realitate. Omul trebue să fie cres­cut de mic în religia muncei şi­ a în­­deplinirei datoriei, dar­ în acelaşi timp să i se scoată din complexul sufletului zădărnicia gloriei şi iubi­­rei de răsplată. Să facă datoria pen­tru datorie. Să i se nască în suflet porunca. Fă ceea ce trebue, fără gându­l răsplatei de azi, sau de mâi­ne, fără nădejdea laudei, fără frica pedepsei. Morala aceasta care poartă amintirea marelui singuratic din Königsberg care-a formulat o pentru prima oară, marele Kant, este mo­rala cu adevărat salutară şi cu ade­vărat înălţătoare. Dacă generaţiile tinere ar fi cres­cute în principiile ei, atunci munca nu ar mai avea nevoe de stimulente, iar lăcomia de a fi lăudat în viaţă şi duă moarte, ar dispare, făcând loc unei vieţi ce’şi găseşte suprema satisfacţie în chiar îndeplinirea da­toriei. Mussolini nu ar mai exclama: „La ce’mi va servi o statuie ?“. El va fi mulţumit, cum trebue să şi fie în realitate, cu spectacolul concret al operei făptuite de el. Gloria e­ o deșertăciune. Dar mul­ţumirea îndeplinirei datoriei, este un mare adevăr. ■———' ——— PETRONIUS Pu lgnp©Ftaiaf ©©fifres CE ESTE^FIDAC”-ni ? E_asociaţia foştilor luptători, care şi-a propus sa menite solidaritatea între aliaţi D. profesor V. G. Cădere, publică în „Revista foştilor combatanţi Ro­mâni“, următorul articol : Federaţia interaliată a foştilor combatanţi, a fost creiată la Paris, în ziua de 28 Noembrie 1920. Sediul social al Federaţiei este în Paris. 7­eme, Rue de lUniversite,­ 96. In „Fidac“ sunt grupaţi mai multe milioane de foşti comba­­tanţi, ale căror asociaţii aparţin următoarelor ţări : Belgia, Sta­­tele Unite, Franţa, Marea Brita­­nie, Italia, Polonia, Portugalia, România, Iugo­slavia şi Cehoslo­vacia. Chiar în baza statutelor, nici o organizaţie de foşti com­batanţi inamici, nu poate fi pri­­mită în „Fidac“. Scopul „Fidac-ului“ Scopul principal al „Fidac“­­ulu­i este de-a menţine, de a în­curaja de-a desvoltă spiritul de camaraderie ce s’a manifestat pe câmpurile de răsboiu şi de-a putre această camaraderie în serviciul Păcii. Foştii combatanţi şi-au dat seama, că unindu-se, vor putea ajuta ţările lor de-a ge uni şi ele şi că solidaritatea foştilor aliaţi este cea mai hotărâtoare şi mai practică garanţie a menţinerii Păcii. In acelaş timp, „Fidac“-ul susţine în mod viguros Societa­tea Naţiunilor, fiind în strânsă legătură cu ea şi studiază moda­litatea de a se face reprezentat, prin delegaţii săi, la Geneva. Fidac-ul nu face­ politica nici unui partid, fiind însă o asocia­­ţiune democratică. Loial cu toate guvernele naţiunilor cari sunt a­­filiate, Fidac­ul a hotărât să le ajute, veghind în special ca vădu­vele, orfanii şi mutilaţii din răs­­boi şi să fie trataţi cu toată drep­tatea posibilă, ca legile să fie respectate, forţându-se în fine, de­ a obţine realizarea completă a rezultatelor victoriei, cucerită cu atâtea sacrificii comune. Congresele anuale ale „Fidac­­ului“ constituesc cel mai bun mijloc de-a face să i se cunoască utilitatea și influența. Primul congres constitutiv a avut loc la Paris, în 1920, — cel din 1921 tot la Paris; cel din­ 1922 la New- Orlean ; în 1923 la­­Bruxelles ; în 1924 la Londra ; în 1925 la Roma; în 1926 la Varşovia, iar în 1927, urmând a fi finut la Bucureşti — din cauza doliului românesc, s’a renunţat, convocându-se o confe­rinţă de lucru la Londra. Comitetul de direcţie pe 1927—28 Se compune astfel: Charles Bertrand, preşedinte fondator; George R. Grosfield, preşedinte de onoare; Marcel He­­raud, preşedinte de onoare. Biroul: Preşedinte Nicolae San­­sanelli; secretar general: Roger Marie d’Avigneau; secretar ge­neral ajutor: H. W. Dunning; casier : Colonel Crowsher ; casier, ajutor : M. House. Vice-preşedinţi : Belgia : Mau­­ri­ciu de Praetere ; Statele­ Unite ; general L. R. Gignilliat; Franţa: Louis Fontenaille; Marea Brita­­nie : Colonel Fred W. Abbot; Italia : Mario Dessaules ; Polonia: Maryan Kantor ; Portugalia : Că­pitan Ruy Scherley Pereaura; Jugoslavia : Colonel Milan Ra­­dossavlievitch ; Ceh­olovacia : Co­lonel Iosef Vavroch ; România : Petre Ciolan. F. I. D. A. C-ul și delsan-AHWBBM feta române „F. I. D. A. C.“-ul a fost întot­deauna un prieten al României. In afară de simpatia constantă, cu care camarazii noştri din ţă­rile amice au înconjurat în orice împrejurare delegaţii români, dar în câteva chestiuni de o impor­tanţă primordială pentru ţara noastră, am găsit în „F. I. D. A. V.“ o înţelegere sinceră a cauzei române­şti spontană alăturea de interesele noastre naţionale. „F. I. D. A. C“-ul şi Basarabia . Prima manifestare importantă in favoarea României a fost la Londra în 1924, cu ocazia celui de al IV-lea congres „F. I. D. A. C“, cân­d s’a pus în discuţiune chestia Basarabiei şi ameninţările Rusiei sovietice contra Rom­âin­iei Văd şi acuma somptuoasa sală teatrală din „Withe Hall“, und­e au loc desbaterile comisiunei l­a a congresului „F. I. D. A. C.“. Di­scuţiunea atrăsese la şed­in­ţ aproape pe toţi membrii congre­sului şi după desinoltarea pe care am făcut-o în numele asociaţiilor române de foşti luptători, au vor­bit rând pe rând delegaţii-englezi, francezi, polonezi, sârbi, belgieni, cehoslovaci, italieni...“ . • Delegaţia americană se rezervă încă, pretextând că guvernul, Sta­­telor­ Unite nu se ocupă de chestii­uni teritoriale privind Rusia şi totuş, dându-şi seamă de justeţa cauzei şi de gravitatea momen­tului, şeful^ delegaţiei americane a subscris în­ numele celor 2 mili­oane de Yankei, pe cari îi repre­zenta la­­congres, moţiunea care ratifica în spiritul camarazilor noştri aliaţi alipirea Basarabiei la România. A fost un moment emoţionant. . In­ sală se afla şi un reprezen­tant al Legaţiei române — el însuş fost luptător care s’a grăbit să trimită vestea ministerului nostru de externe; incontestabil, era un­ mare succes, ca reprezentanţii a­­utorizaţi a circă opt milioane de foşti combatanţi aliaţi, să pro­clame dreptatea cauzei noastre în chestia Basarabiei­! Rezoluţia adoptată­ atunci este următoarea„Recunoaşterea „de jure“ a Sovietelor trebuie să s® aplice numai la Rusia actuală, în­tre frontierele, care sunt rezulta­­tul tratatelor de pace şi a con­­ventitorilor între puterile aliate şi asociate şi că orice ameninţare a Rusiei, ca şi a oricărei alte ţări­,­­ pe­ntru a modifica cu forţa a­­­­ceste frontiere va fi considerată ca o presiune manifest injustifi­­cată, aşa cum a definit-o ,,F. I D. A. C.“-ul. Şi de va face în greeate cazuri Fe­deraţia foştilor combatanţi ? Ne-o spune rezoluţia votată­ în­ congresul dela Bruxelles din 1923,­­când s’a pus în discuţie amenin-Continuiare în pag. 2-a­ ­ • D-l GEORGE GROSFIELD Preşedinte al Legiunii Britanice şi preşedinte de onoare al „Fidac‘’-ului Continuare in par 2-a B­ISERICA i Luca Arbore si© TAFRALI­ tele şi datinele, face o frumoasă impresie prin casele lui curate, îngrijite, de un stil ţărănesc sobru. In toate părţile, îţi dai seamă cu plăcere de munca stăruitoare şi serioasă a gospodarului moldove­nesc dela Arbore. Satul îşi trage numele de la boerul Luca Arbore, mare dregător sub Ştefan cel Mare, Bogdan Orbul şi Ştefăniţă. Se ştie marele rol, pe care l-a jucat acest boer mai ales slub domnia celui din urmă (Vezi Cro­nica lui Urechiă, A. D.­­Xenopol, Istoria Românilor vol. II şi Di­­mitrie Dan, Ctitoria hatmanului Luca Arbore în Buletinul Com­i­siunii Monumentelor istorice din 1926). Sub’ Ştefan cel Mare, Luca Ar­bore, ca şi tatăl său a ocupat.dre-La vreo cincisprezece chilometrii r majoritate de Români, care îşi la sud de Rădăuţi, într’o minunatâ z i păstrează cu sfinţenie portul, pre­poziţie, se află satul Arbore. Călătoria de la Rădăuţi spre această localitate se face pe două drumuri : pe o cale comunală şer­puitoare, cu cotituri primejdioase, şi pe şoseaua, zisă de locuitori „im­perială“, prelungirea şoselei noas­tre naţionale de-a lungul râului Moldova, care uneşte oraşele Ro­man, Gura-Humorului-Cernăuţi. Dacă a doua prezintă avantagii prin întreţinerea ei minunată, prima în schimb, îţi rezervă sur­prize plăcute prin peisagiul neîn­trecut de frumos, care se desfă­şoară în toate direcţiile. Văi şi dealuri încântătoare, presărate cu sate cochete şi împodobite cu pă­duri şi cu păşuni, se întind până în munţi, care închid spre vest li­nia orizontului. Satul însuşi, bogat şi locuit în găterii înalte, a fost între altele, 11 La portar de Suceava, şi apoi pârcă­lab al aceleaşi cetăţi în 1486. La moartea lui Bogdan Orbul, divanul ţării a luat în 1517, condu­cerea treburilor statului, în timpul minorităţii lui Ştefăniţă Vodă. Cea mai mare autoritate o avea Luca Arbore, care era partizan hotărât al Polonilor. Luând însă, peste câţiva ani, Ştefăniţă cârma in mână şi voind a îmbrăţişa o po­litică favorabilă Turcilor, întâm­pină rezistenţa a multor boeri, între care şi a lui Luca Arbore. Acesta fiind compromis într’un complot, urzit împotriva domnului în urma denunţului postelnicului Şerpe, care se refugiase în Polo­nia, fu prins şi decapitat la Hâr­­lău, în anuul 1523. Fii săi, Toader şi Nichita, avură aceiaşi soartă, iar răscoala boerilor filopoloni înăbu­şită în sânge.­­Luca Arbore a cumpărat satul, căruia i-a dat numele sau, la 7 Martie 1502 de la urmaşii boerului Harman. Posesiunea aceasta i-a fost confirmată rând de rând de Ştefan Cel Mare , Bogdan Orbul şi Ştefă­­niţă Vodă. In această localitate, Luca Ar­bore a ridicat, în anul 1502, o bise­rică frumoasă, care subsită şi as­tăzi. Inscripţia slavoni, pe care o dăm aici în traducere, aşezată la o mare înălţime deasupra uşii de intrare, spune următoarele: Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, în zilele binecinstitului şi de Christos iubitorul Domn. Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al ţerii Moldovei, dumnealui Luca Arbore, pârcălab de Neamţ, a binevoit în bună voinţă şi inimă curată şi luminată şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul dom­nitorului, iarăşi a început şi zidit aceasta biserică in numele Tăerii cinstitului şi măritului prooroc şi înainte mergătorului şi botezăto­rului loan. S’a început în anul 7010 (=1502), luna aprilie 2, şi s’a săvârşit în acelaş an, luna au­gust 29. Luca Arbore şi-a înfrumuseţat biserica cu picturi interioare şi exterioare, despre care vom vorbi mai la vale. Şi-a construit şi un monumental mormânt, în stil go­tic, pe care se vede blazonul său : un cerc cu patru raze în formă de helice, prin care trece o săgeată ; la colţuri are o stea şi o cruce, iar la stânga, semilună.^ O inscripţie în slavoneşte zice: Acest chivot (mormânt) şi l-a făcut jupăn Luca Arbore, pârcălab de Suceava, fiul bătrânului Arbore pârcălab de Neamţ, în anul 7011 (=1503), 29 aprilie. Lespedea, crăpată astăzi, care acoperă mormântul n’are nici o inscripţie şi lasă se vadă în inte­rior cotatitantul. Se văd oasele cor­­pului, şi părţi dintr’un craniu. Să fie oare osemintele lui Luca Ar­bore, aduse aici după decapita­rea sa ? Alături, pe o lespede a cărei inscripţie este aproape în totul ştearsă, se citeşte numele­ soţiei ctitorului. (Aci odihnesc oasele roabei) lui Dumnezeu Iuliana, care a trecut în veşnicele (lăcaşuri...). Câteva alte morminte par a fi ale familiei Arbore. Pe unul din ele, se mai poate citi acest rând : Acest mor­mânt l-a înfrumuseţat dumnealui Luca­­Arbore pârcălab... Biserica n’are mari dimensiuni. Are o lungime de vreo 23 de metri şi o înălţime de 8. Grosimea zidu­lui este de un metru şi jumătate la pereţii exteriori şi de o jumătate de metru la despărţiturile inte­­rioare. Nefiind înaltă, arhitectul nu i-a pus contraforturi, numai în partea apusană zidurile laterale se prelungesc în afară formând ante, care alcătuesc un fel de exonartex, foarte deschis şi fără uşă.. Intrarea în biserică se face prin­­tr’o uşă mică în zidul meridional. Planul este cel obişnuit al bise­ricilor mici din epoca lui Ştefan cel Mare , un protaaos şi un cor de dimensiuni miei, ambele acoperite cu calote. Cea a pronaosului este cu totul curioasă şi atrage ateilcta­­t­ea prin masivitatea arcurilor care o susţin, având forma de trepte suprapuse. Ferestrele sunt miei, cu un cadru moldovnesc al epocii, ale cărui nervuri nu se sfârșesc la ■ . . . .. bază printr’o torsada. Sanurile corului sunt indicate prin maluri de stil moldovenesc, care se urcă în sus ca niște fascii de coloane gotice până în plafon. Unghiurile zidurilor sunt mărgi­nite tot cu astfel de maluri. Sub streașină zidul este împodo­bit cu un rond de zimţi ciopliţi şi coloraţi. Ceea ce merită o deosebită aten­ţie sun­t frescele bisericei. O inscripţie­ foarte preţioasă, în parte mutilată ne dă numele picto­rului, originar din Iaşi. Mai în­tâi, două trei cuvinte indescifra­bile ; apoi, cuvântul turceasca, în urmă , Dragosin zugravul, fiul po­pii... din Iaşi am zugrăvit. Ana, fiica lui Arbore bătrânul a plătit 20 de zloţi, în anul 7019 (=1541). Ana, fiica lui Arbore cel bătrân, este sora lui Luca Arbore. Frescele exterioare sunt cu totul şterse în partea nordică, pe punc­tul de a dispărea pe peretele orien­tal, în parte deteriorate pe pere­tele meridional şi nu destul de bună stare pe cel apusean. Fondul lor este albastru. Culoarea însă care predomină, este verdele, ceea ce nu se întâlneşte în alte biserici ale epocii, în aceeaşi măsură. Dispoziţia figurelor este cea obicinuită . Sus, sub streaşină, un rând de serafimi, desenaţi în chip curios, sunt prezentaţi goi cu aripi mari, care nu acoperă ca în alte părţi, corpul. Ei talcătuesc o teorie întreagă. Ea merge dela stânga şi dela dreapta până la Christos, care stă pe un jet. Sub friza aceasta, se desfăşoară scena Hetimasiei. Pe o masă, pe care este aruncată o pânză verde, se află evanghelia, pe care se ra­­zămă o cruce roşie, acostată de doi heruvimi ,având pe delătun instrumentele patimii, lancea şi buretele. O nouă teorie de ingen dela dreapta şi dela stânga. In registru imediat inferior sunt zugrăviţi apostoli , care înaintează spre Christos, şezând pe jeţ. Dea­supra ferestrei altarului, se vede bustul Maicii Domnului cu Isus în braţe, având aureola în relief, ca la unii sfinfi din alte biserici din epoca lui Ştefan cel Mare. Sub acest registru sunt repre­zentaţi proorocii. Printre ei se află şi Gedeon şi Iacob. In sfârşit în registru inferior distingem o întreagă friză de sfinţi mucenici şi hierarhi. Pictura peretelui meridional este păstrată mai bine. Ciclul cel mai interesant îl alcătueşte Imnu­lui Acatist. Unele scene ilustrând „tcoasele“ sale sunt curioase şi rare. Concepţia artistică ale unora este frumoasă şi deosebită de a al­tor cicluri de Acatist. De pildă, scena a 15-a , reprezentând Deisms, Christos pe jeţ, acostat de Marie

Next