Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-11-13 / nr. 263

6m 13 NOEMBRIE 1932 VREMEAm LITERATURA GENIU ȘI SIFILIS CAZUL EMINESCU Dacă s’au cercetat elementele toate, literare și biografice, ale lui Eminescu Mihail, poet din care limba românească a grăit cu limpezimi și adâncimi până la ei necunoscute, încă nu ne-am apropiat de sângele lui, în misterul căruia se ascundeau totuși și poezia și destinul vieții. S’au demonstrat tate curentele filosofice cu perspicați­ale veacului care lau întristat pe poet; s’a scos chiar la lumină numele unor poeți dulci și palizi de aiurea și care au dat pri­lej lui Emines­cu să cânte din orga lui adâncă. Ne-am interesat de-aproape cu cine își lua baia poetul în Mureș, pe când nu scrisese încă mai nimic, după câte femei s’a ținut în București și cum a devenit cazul cu alba și proaspăta Veronica Miele. Dar ce anume murmură în timp co­pacul cu două rădăcini care a zămislit și mllădița căutătoare a lui Eminescu, e o pricină încă de loc cercetată iar tai­nica înrudire ce-o fi fiind între spiiro­­chetul palid al sângelui și poemele bol­navului, cu desăvârșire străină preocu­părilor. Niciun important profesor de poezie n’a voit să intre în biologie, ni­ci un critic susceptibil n’a fost atras de medicină, oricât de puțin, cu riscul de a pierde cu desăvârșire înțelegerea e­­sențelor eminesciene. Iar biologii și medicii cu un picior în poezie se cred mai justificați scriind literatură proprie. Până la ivirea unor specialiști și a unor cercetări mai documentate, am bănuit cele ce urmează din dibuiri care n’au alt merit decât al neștiinței supă­rate pe sine.­­ Gheorghe Eminovici și Raluca Iu­­rașcu au zămislit unsprezece copii din care unul, Mihail Eminescu, a fost ur­sit să rămână în această țară, tot atât de semnificativ ca Dunărea și munții Carpați. Ce ereditate aduceau în sân­gele lor Gheorghe și Raluca și treceau copiilor e greu de precizat și cu nepu­tință de prețuit. Fiecare amestec e a­­desea un început de specie. In neamul lui Gheorghe se apropie de poezie un frate anume Ștefan, plecat de-acasă fără urmă și un anume Vasile Petrea, băiatul unei nepoate de frate, năuc în sat și vagabond. Nu se poate trage nicio încheere din aceste două cazuri pentru că și Gheorghe, tatăl lui Mihail Eminescu a fugit de-acasă dar s’a în­stărit , iar între poetul Mihail Emi­nescu și Vasile Petrea, nepotul lui de vară, s’au intercalat două neamuri străine, cu sânge necunoscut. Dinspre partea mamei poetului, știm că se tră­gea din neam ales, că avea conștiința nobleții silind pe soț îndată după căsă­torie să se înnobileze și el. Raluca Iu­­rașcu purta în sânge și o picătură slavă — a cărei valoare am putea-o prețui numai dacă am cunoaște în amă­nunt biografiile și chipurile mlădițelor din această parte. Este însă îndestulător să privim cu luare­ aminte obrazele celor doi soți cari au zămislit pe poet, pentru a ne da seama că erau firi diametral potriv­nice. Gheorghe înfățișa ceia ce biologii numesc un „tip picnic“ prin rotunjimea craniului, caracterizat toraxului, abdomenului, prin­ grăsimea trunchiu­lui și liniile rotunde ale feții, sufletește recunoscut prin voioșie, plăcere de viață, vorbă multă, activitate practică, dragoste pentru amănuntele materiale de sub mână. Cazurile patologice ale acestui tip dau mania depresivă și o­­bezitatea. Raluca, dimpotrivă, era un „tip astenic“ — trup strict, față pre­lungă cu elemente zise „atletice“ (po­meții obrajilor ieșiți, proeminențe o­­soase) — tip care adăpostește cu pre­dilecție baccilul tuberculozei și din care derivă formele demenței schizofrenice. E remarcabilă în familia Eminovici puritatea și perfecția tipurilor amintite, ușor de recunoscut la toți copiii de la care ne-a rămas vre-un semn. In firea lor amestecul părinților s’a stricat de timpuriu, fiecare mergând violent spre unul din cele două tipare : parcă’n nici una din progeniturile lor părinții nu s’au putut uni cu desăvârșire, de unsprezece ori au încercat și parcă ni­ciodată n’au izbutit să anuleze această tragică mezalianță. Un băiat și două fete mor până la șapte ani. Tipul ta­tălui e repetat numai de două ori: o­­dată cu Il­ie (ochi albaștri) care moare de tifos luat la facultatea de medicină din București, unde era student și încă­­odată cu Matei care a fost militar, s’a dezinteresat cu desăvârșire (întocmai ca Gheorghe, tatăl­ de frați și surori, s-a gospodărit și a lăsat patru copii după o viață de treabă care a mers până la 70 de ani. Trebue să punem deoparte cazul Ha­­riettei care deși a moștenit înfățișarea tatălui, cu predispoziție pentru obezi­tate și dragoste de avuție, și-a însușit și predispoziția pentru tuberculoză a ti­pului mamei. Cinci alți copii sunt toit mama, între care poetul Mihai Eminescu. Sensibili­tatea, noblețea­, idealismul patetic, — cu fața lor ascunsă, schizo­frenică pre-tuberculoasă, vin din sângele ma­și­nei, a poeticei Raluca Zurașcu. Poe­tul Mihail Eminescu a purtat astfel un nume străin și cercetările trebuesc în­dreptate mai cu seamă asupra ascen­denților și descendenților pe linia ma­ternă,­­dacă voim să găsim izvoarele sufletului pe care-l numim eminescian. Tot din tipul „leptosom“ (strimt) se trage șn­ preferința lui Mihai pentru li­rică și tragedie —­ căci dacă ar fi repe­tat structura picnică a tatălui am fi a­­vut în cel mai bun caz un povestitor epic, de felul lui Creangă, un scriitor de balade în felul lui Coșbuc. E de mirare că Mihail Eminescu scăpat de tuberculoză­­— ceia ce i-ar fi a deteriorat inteligența, i-ar fi histerizat simțirea și l-ar fi distrus de timpuriu. Șerban, fratele cel mare, moare la 35 de ani de tuberculoză și oarecari tul­burări mintale probabil de natură schi­zofrenică. Nicolae, al doilea frate, de­­asemenea leit mășii se sinucide la 41 de ani în urma unui acces de disperare provocat de sifilis și singurătate. Ior­­gu, în liniile feții căruia se citește toată adâncimea melancoliei mamei, moare de o răceală suspectă — probabil tuberculoză galopantă. Urmează Mi­o­hai, poetul, a cărui asemănare cu Ra­luca nu mai e nevoe să fie amintită și Aglaia, măritată de două ori și victi­mă a boalei Bazedov. Nici felul de viață al Ralucăi Zura­șcu în casa soțului Gheorghe Emino­vici nu era potrivit pentru o iluminare a sensibilităților și tristeților ei heredi­tare, încredințată că se măritase mai prejos de rang, claustrată de nume­­roase sarcini și nașteri, fără prea în­tinse relații sociale, fără preocupări intelectuale sau artistice în care să gă­sească o nouă vitalitate și o biruință, frumoasa, întunecata Ralu a lăsat co­piilor ei un sânge muzical, slab în fața vieței, inapt să se alimenteze cu vre­una din crimele încurajate de societate și fără de care existența e searbădă și stearpă. „Luceafărul nemuritor și rece" e numai o năzuință în absolut a sufle­tului care cerea eliberare, trasmis lui Mihai de Raluca Iurașcu ; în fapt­, a­­cest luceafăr a fost stropit de noroaiele și-a apus într’un zmare toate de sifilis și tuberculoză. Dacă Mihail Eminescu a scăpat prin minune de tuberculoza pentru care era predestinat — și acestei minuni datorim întreaga lui poezie — sifilisul i-a căzut în sânge întâmplător. Pentru om a fost o catastrofă — pentru poet însă numai o scurtare de carieră. Evident, nimeni nu poate prevedea amploarea­ creații­lor poetice ale visului care, închizând ochii la 39 de ani lasă î n urma lui „Scrisorile", „Luceafărul“ și câteva pagini de proză artistică Întemeetoare de gen. Wagner trecuse de 50 de ani când a scris Tetralogia. Credem totuși că nu exagerăm afirmând că o poezie, de la jumătatea vieții în sus, esențial creatorul nu mai aduce elemente noui — și oricât ar fi de dureroasă lipsa u­­nor nouă „Scrisori" sau a unui alt „Luceafăr" elaborat în proporții și mai impunătoare, Eminescu și-a lăsat ar­monia în timpanele limbii românești, desăvârșit și definitiv. Pentru o nouă poezie (chiar dacă Eminescu ar fi trăit sănătos asemenea fratelui său ,Matei — milădiță paternă — până la 70 de ani) ,ar fi fost nevoe de altă concepție artistică și mai cu seamă de altă struc­tură psihologică — elemente h eredi­tare precum am văzut în cazul familiei lui, ireversibile, de-o independență de stele ’n cer. Sifilisul n’a fost mai puțin o neno­rocire. Nici azi mijloacele de profilaxie n’au ieșit din faza farselor sociale, chiar în țările de veche cultură. Traectoria spirochetului lui Chaudin s’a îmblânzit însă de câteva veacuri, s’a lungit și s’a suprapus traectoriei vieții mijlocii a o­­mului. In timp ce milioanele de burghii microscopice populează sângele, cree­­rul rămâne aproape neatins până la 40 de ani. La sanatoriu Eminescu a afir­mat că el e Matei Basarab, precum și Nietzsche cam la aceiași vârstă, măr­turisirea în cămașa de forță : „Eu sunt tiranul din Torino“ —­ dar acest nou suflet grandios, zămislit de sifilis, se ivea destul de târziu , după ce Emine­­scu crease poezia și o limbă nouă iar Nietzsche proorocise cuvintele lui Za­rathustra. Tragedia omului se explică mai cu seamă prin starea deplorabilă a farma­ceuticei timpului. Ehrlich descoperă salvarsanul abea în 1910 —­ și e sinis­tră situația glumeață de azi când orice imbecil infectat de spirochet poate lăsat dobitociei lui naturale numai ca și ajutorul câtorva­ infecții. Un studiu asupra evoluției boalei și tratamentului la care a fost supus Emi­­­nescu, rămâne de făcut. E totuși de mi­rare că după tratamentele specifice cu săruri de mercur (și care aveau totdea­una ca rezultat o revenire a lucidității) prietenii poetului în frunte cu Maio­­rescu l’au trimis ba în Italia, ba la țară — ca și cum aerul curat și liniștea atmosferică ar fi fost în stare să înlă­ture necurățeniile sângelui și tumultul haotic al creeruilui asediat de fierăs­­trae. Ori de câte ori a fost îngrijit rațio­nal, Eminescu și-a revenit. Cazul s-a repetat în șase ani de cel puțin zece ori. Până și­ fricțiunile cu mercur ale Harriettei, sora paralitică din Boto­șani, au redat odată poetului sănăta­tea. Oare ar fi putut fi menținut numai cu fricțiuni mercuriale Eminescu în in­tegritatea minții și sănătatea creerului, vreme de unsprezece ani până la des­coperirea doctorului Ehrlich ? Pun în­trebarea și aștept să răspundă un me­dic iubitor de poezie. F. ADERCA Pentru ziare și reviste streine abona|i-vă la Librăria „Universala“ Alcalay & Co, FRANCEZE Reviste săptămânale una lună una lună Conferencia ,, 42 Antenne Lei 56 Fantasio „ 52 Les Annales ,, 100 Mercure de France ,, 94 Candide ,, 36 Modes et Travaux Femin ,, 86 La Femme de France „ 72 Revue des deux Mondes ,, 112 Gringorie ,, 36 L’Art et la Mode 142 Haut Parleur „ 56 Monde et Voyages „ 30 Je suis partout „ 44 Reviste lunare Dimanche Mustre „ 34 una lună Miroir des Sports „ 36 Vie â la Campagne ,, 50 Les Nouvelles Litteraires ,, 28 Jardin des Modes ,, 65 Presse Medicale (bi-săpt.) ,, 72 Je sais tout ,, 51 Pour-Vous ,, 68 Lectures pour tous „ 51 Vu „ 92 Nouvelle Revue Frangaise „ 54 L’Illustration (preț nou) ,, 180 La Science et la Vie ,, 39 Le Rire ,, 64 Vogue „ 75 Sciences et Voyages ,, 56 Le Mois ,, 108 GERMANE Reviste săptămânale Reviste bilunare una lună una lună Berliner Illustrierte Zeitung Lei 52 Sport und Bild Lei 115 Die Wodhe „ 80 Uhu Lei 46 Gartenlaube ,, 68 Scherl „ 24 Wiener Bilder ,, 76 Revue des Monats „ 46 Der Weltspiegel „ 28 Das Magazin ,, 46 Litterarische Welt ,, 52 Wiener Magazin ,, 46 Radio Welt „ 100 Das Theater 46 Aceste prețuri se înțeleg trimise prin poștă la domiciliu chiar în ziua sosirei. Se primesc abonamente la toate ziarele și revistele române și străine cu pre­țurile originale Ziarele zilnice Sciences et Monde „ 56 una lună Cri de Paris Lei 40 L’oeuvre Lei 124 Detective ,, 60 L’Action Franțaise „ 150 Europastunde „ 68 Journal des Débats „ 141 Police Magasin „ 40 L’Intransigeant ,, 141 Benjamin „ 28 Le Journal ,, 141 Le Sourire ,, 80 Le Matin ,, 172 La Vie Parisienne ,, 132 Excelsior „ 172 Ric et Rac „ 32 Le Figaro ,, 141 Voila „ 56 Le Temps ,, 210 Reviste bilunare Ca pânza pe catarg, te lași Purtată 'n larg de melodie, încercui veșnicia ’n pași Ce ‘nșurupezi apoi, să ’nvie Roș abajur de vijelie. Ca idolii orientali, Miști mii de brațe. Te străbate Tact lent, în pașii inegali Și 'n ochii ’nchiși pe jumătate. Dar capul ți-l arunci pe spate... Din visu­ri ca din valuri, sari Pe scenă. Albe fotogoale, Cad valuri de pe sănii tari, Cu mâni înfipte ’n șolduri goale Dansezi ca flacăra sub foaie. EMIL RIEGLER-DINU Dansatoarea tristețe organică Tristețea mea veni așa cum vine­ un călător strain, îți spune-o veste și 'n o crezi și tot îți stă în gânduri spin. Tristețea­­ mea organică, crăpat’adânc și-asmnsă’n mine, ar vrea să-mi spună poate că sunt zile ude și puține. Și’n toamna nuanțat’așa că n’o distingi prin brazi cum vine, eternă *lumea va rota cu mine’n ea și fără mine. GRIGORE CLUCERU Sanatoriu în munte din cer cu piele de șarpe lunecând pe munți, lângă drum bătuți mărunți, lângă drum de stele, de codri, de ape. Brim­ când plouă cu lănci repezi se’nchide casa albă ca un melc și’n murite cărările singure plec că’s văi pline cu șopârle și Umezi. Sanatoriul nostru­­ heliotrop desface cercuri, cercuri după soare; când ploaia îl încuie î n închisoare poți lua oamenii și să-i îngropi. GRIGORE CLUCERU DESPRE UN ASPECT AL ETERNITĂȚII Tristram Shandy a lui Sterne este o carte de care te îndrăgostești ane­voie , după ce ai cetit câteva sute de romane bune și te-ai desgustat de ele. Iubesc în cartea aceasta tocmai desfânarea aparentă a narațiunii și spontaneitatea divagațiilor. Arta de-a divaga — și a rămâne totul în veșni­cie — mi se pare un secret pe care ma­joritatea modernilor l-au uitat. Cărțile lor de divagații sunt „făcute" și oare­cum tendențioase, divagații fără vasti­tate, mai degrabă neputință de concen­trare decât crelație generoasă și liberă. Mi se pare că ceia ce constituie farmecul și eternitatea unei divagații este tocmai coincidența „gestului“ său cu cel al natu­rii, al vieții însăși. Nu cred că viața tre­buie definită întotdeauna ca „un șir de explozii", ca un efort și o ciocnire. Ce­­ia ce e esențial și intraductibil în viață este curgerea sa liberă prin țesuturi de nenumărate forme, este continuitatea plasmei, a sevei, a sângelui , o victorie manifestată prin prezență, prin plutire, a nu abțină prin conflicte, prin încleș­tări prometeice. Efortul și ciocnirile mi se par mai de­grabă caracteristice reg­nului mineral. Adevăratele drame cos­mice le cunoaște geologia. Viața e mult mai inefabilă, mai discretă, mai puțin muzicală. Ori dimensiunea aceasta, specifică vieții, se regăsește în divagațiile mari ale literaturii. Firește, fac apropierea a­­ceasta paradoxală numai în ceia ce pri­vește gestul creației, nu creația propriu zisă , care, în literatura divagației, autonomă și spirituală, și nu trebuie, e nici nu poate fi explicată prin viață. De altfel, divagația în literatură este numai un aspect al acestei dimensiuni ale vieții spirituale. Ași vrea să adaog că există și o divagație filosofică, dacă n’ași ști că termenul acesta e deja con­sacrat, și implică discontinuitate și in­­coherență în gândire, inconsistență, su­perficialitate, compromis, joc de nuan­țe. Ar trebui să găsesc alt termen pen­tru a nucleia într’un singur cuvânt ce­iace, de fapt, înseamnă divagarea filo­sofică ; gândire care nu se lasă nicio­dată paralizată de propriile ei forme, de regulile ei, de istoria ei; gândire care se vrea întotdeauna nouă, schim­­bân­du-și optica și instrumentele cum o cere ceasul; gândire care după să nu se oprească la sistemul ( aceste pie­tre de mormânt ale filosofiei) ci să coincidă necontenit cu experiențele și emoțiile ceasului. Dacă precizările acestea sunt accep­tate, un om care divaghează filosofic este un om cu desăvârșire rar. Pe el îl puteți recunoaște după amănunțtul că nu scrie niciodată, nu crede niciodată că ceia ce spune e absolut și etern, spe­ră întotdeauna la o depășire, la o per­fecționare a gândirii, gândește totdea­una așa cum o cere ceasul ( nu cum au făcut marile genii filosofice, Platon sau Kant, pentru că ei și-au realizat gândi­rea lor, a vremii lor, dar n’au rezolvat problemele personale ale altora) și dis­cută foarte rar, socratic, tulburător. Acest om mă interesează îndeaproa­pe. Mi se pare că a înțeles datoria ini­țială a vieții: acela de a creia, de a creia neodihnit forme și expresii prin cari viața să se manifeste, cari s’o ilus­treze, s’o satisfacă și s’o fece. Un ase­menea om nu stă la o parte, nu se retra­ge, nu se izolează într’o ortodoxie oare­care. El coincide permanent cu ceasul, deși nu se lasă violentat de efemerul experiențelor, nu se abandonează lor, nu se despersonalizează (în sens de ,,îm­­prăștiere” și „inimă a altor personali­tăți“). El nu imită nici o formă a vieții; nu vrea să fie nimic altceva decât el în­suși, chiar dacă acel altceva ar fi un ge­niu sau un sfânt. Dacă ar trebui să cred în existența reală a unui asemenea vis, ași spune că el a imitat o singură dată și un singur gest: gestul naturii, gestul vieții, creația continuă, colabo­rarea la înoirea formelor și bucuriilor telurice. In timp ce cei mai buni dintre oameni imită fie opera lui Dumnezeu (artiștii), fie pe Dumnezeu însuși (sfinții). Aceștia imită, actualizează, promovează forme deja împlinite, bu­curii deja trăite, ceia ce a fost deja (chit că a fost mare, formidabil, admi­rabil ) — iar acela imită invitația naturii de a o suplini sau de a o complecta, creiând alături de ea forme și expresii pe cari instrumentele ei primare nu le pot concretiza. Este o substituire de cel mai înalt gen, în cazul gânditorului care divaghează. E o substituire a lui în lo­cul naturii... Intr’o carte a lui Saffici găsesc ace­ste rânduri, pe cari le-ași aplica bucu­ros omului meu : „Sunt oameni atât de avuți în realitate, încât neagă totul, siguri că nu vor rămâne niciodată secă­tuiți. Pentru că ei însăși sunt o plină și vie afirmare". (Giornale di Bordo, p. 169). A nega, însă, mi se pare foarte puțin. Dărâmătorii de idoli, în ochii mei, prețuiesc în ceia ce e spectaculos și dezarmant în activitatea lor, sau pentru polițele în alb pe cari le semnează, și a căror scadență va veni într’o zi. în­colo, acești prodigioși negatori, acești abili dărâmători, acești iconoclaști, sal­timbanci și ciocănitori de valori — nu mă înmărmuresc prin insinuarea tragi­cei lor existențe. Mult mai tragic, mai agonic și mai greu mi se pare a afirma, nu a nega. Afirmare care să nu fie însă, pronunțare de senttințe, frazeologie, mi­mică. Ci afirmare organizată, vie, re­­velantă. Gânduri cari să trăiască prin ele înșile, să plece de lângă tine și să nu se împleticească pe drum și să se înece în șanț. Gânduri care să se ase­mene unei forme vii, asemenea oricărei alteia din natură, și să rodească prin propria lor viață, să se împrăștie prin propriul lor imbold, să zboare, să cu­­treeze, să crească. Asemenea afirmații de gândire mi se par mult mai anevoie de realizat. Afir­mații, însă, repet, care să nu se explice și să se justifice printr’o dogmă, prin­­tr’un sistem la cari să se refere neînce­tat pentru ilustrare și verificare. Ci să fie complecte în ele înșile, or­ganic complecte, nu prin sinteze artifi­ciale. Atât de vii și de autonome, în­cât să nu-și implice autorul, și să nu-l lege de ele. Să nu se simtă dator, au­torul, să revină la cele ce-a spus, să a­­daoge, să refacă, să schimbe. Să nu pună bazele unui sistem. Să nu con­­tinuie nimic, ca într’un roman sau un volum filosofic. Ci s’o ia mereu dela capăt — ca într’o divagație. Să fie pur și simplu un ins care divaghează. MIRCEA ELIADE

Next