Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-09-17 / nr. 305
VREMEA Superstiția gazetăriei S’a întâmplat ca vara aceasta să fac aproape o lună de zile gazetărie. Și de curând mă întâlnesc cu unul din foștii mei profesori de la Universitate, care îmi spune: „Faci foarte rău că te antrenezi în gazetărie ; meseria aceasta te pulverizează, te împiedică să lucrezi, să gândești". Profesorul meu îmi repetă toate locurile comune cu privire la nefastele virtuți ale gazetăriei; că îți dezechilibrează viața, îți lenevește gândirea, îți absoarbe tot timpul liber, etcetera. Lucrurile acestea le știe toată lumea. Există o foarte ciudată superstiție a gazetăriei: cine scrie la gazetă, nu e un om serios, nu poate avea o informație științifică, nu poate gândi abstract, nu poate creia nimic. In schimb, poți face politică, poți să-ți pierzi ani întregi cu propaganda și organizația partidului, dar dacă ai apucat odată să te știe lumea om serios, om savant, rămâi așa până la moarte. Niciodată n’am înțeles de ce elita noastră universitară și științifică are atâta oroare de gazetărie. Dacă mi s’ar spune că activitatea aceasta nu e „științifică", ași putea răspunde că activitatea politică e și mai puțin științifică, și cu toate acestea ea este la modă în Universitate. Toți profesorii universitari fac politică; și e probabil că meseria aceasta, de orator, de deputat, de ministru, nu îți îngăduie prea mult timp liber ca să te poți ocupa serios de filozofie.Nu înțeleg de ce un articol sau două pe săptămână dovedește superficialitate și diletantism, iar o viață întreagă dedicată luptelor politice însemnează gândire abstractă, morală pură, elevație spirituală — într-un cuvânt „filozofie" și „știință". Atitudinea aceasta superstițioasă nu este proprie numai profesorilor și șefilor supremi ai culturii românești. Ea a fost asimilată și de ucenicii universitari, de studenții meritoși, de toți învățăceii cu turnuri de fildeș. Anul trecut m-am întâlnit cu un tânăr erudit, cercetător de arhive, mediocru latinist, care îmi spune cu un glas protector : „Ce păcat că te-ai lăsat de carte". „Ce te face să crezi asta ?“ îl întreb eu. „Păi am văzut că ai scris un articol despre moda masculină...“. Ceea ce este deprimant, este faptul că judecata eruditului meu coleg reprezintă însăși atitudinea culturii noastre oficiale și universitare. Poți face orice, poți fi jockey sau vânzător de nuci, poți să alergi ziua întreagă după meditații și să cazi noaptea direct în pat, amorțit de oboseală — dar dacă nu faci gazetărie, ești încă un om serios, ești un martir, „te ocupi" cu știința, etcetera. Cum te îndeamnă nenorocul să scrii la gazetă — ești pierdut, ești licher, ești diletant. Faptele acestea mi se par de o gravă importanță pentru înțelegerea epocii noastre. Intr’adevăr, în nici o țară nu se scrie mai bine gazetărie — și totuși în nici o țară din lume presa nu este mai coruptă și mai lașă ca la noi. Asta se știe. N’a existat compromis pe care să nu-l facă ziaristica românească, n'a existat ideal din care ea să nu facă șantaj, n’a existat crimă pe care ea să n’o apere și să n’o absolve. Rezultatul, astăzi, este că publicul nu mai crede pe gazetari. Oricât ar scrie ei de bine, oricâtă dreptate ar avea ei — nu-i mai crede nimeni. Scrisul lor e un joc de artificii.. Trebue să vină altă generație și să apară alți gazetari, ca să se restabilească priza între publicul responsabil și ziar. Totuși, și aceasta este într’adevăr extraordinar, disprețul elitelor universitare și culturale din România pentru activitatea gazetărească nu se datorește imoralității ei ci numai faptului că gazetăria este ceva, superficial, că nu este „științific“. Nici unul dintre profesorii universitari nu mi-au spus un singur cuvânt despre ceia ce este abject și urât în presa românească. Fiecare a căutat să mă facă atent, însă, că gazetăria este diletantă și neștiințifică. Mi se pare atât de gravă dezinteresarea aceasta față de morală, încât nici nu mă încumez s’o comentez aici. Vasă îis că, disprețuiește gazetăria nu pentru păcatele ei reale, ci pentru că o asemenea activitate contrazice canoanele științei universitare, canoanele acelea bune pentru Evul Mediu, când nu existau cărți și tinerii trebuiau să copieze spusele maeștrilor, când majoritatea informației era orală, când bibliotecile erau atât de greu de consultat (fiind numai manuscrise) încât era indispensabilă audierea prelegerilor (de obicei, simple exegeze din filozofia antică și scolastică). Nu îmi stă deloc în gând să discut aici rostul și eficacitatea Universităților moderne, dar suficient să relev atitudinea aceasta universitară (și când spun „universitară" înțeleg întreaga cultură oficială, premiată, dirijată) față de una din forțele cele mai vii și mai fecunde ale societății moderne, gazetăria, ca să se vadă cât de mumifiată și opacă a ajuns Universitatea. Și trebuie să adaug că disprețul acesta universitar către cultura laică (aceasta este, sau ar trebui să fie, gazeta modernă) nu se oprește aici; universitarii disprețuiesc orice carte vie, orice scris lizibil, orice gândire originală. Ei preferă un studiu compact, compilat, ineficient, anticvat, chiar de a dreptul mediocru sau plagiat — unui articol limpede, personal, bine gândit și decent scris. Ei au, încă, superstiția „revistelor de specialitate", ale acelor „Archiv für..." sau „Beiträge" sau „Sitzungsberichten“ care le dau un prestigiu aproape magic (toate acestea sunt reminiscențe medievale, „Doctor”, hocus-pocus, etc.). Cu cât scrii mai ilizibil, cu cât colaborezi la reviste ilizibile, cu atât ești mai stimat. Lucrurile acestea le-am spus de mult, când eram încă în Universitate și știam cum se „face" filozofie și știință acolo. Ca să ne reîntoarcem la gazetărie, este impresionant cât de opaci sunt reprezentanții culturii oficiale față de posibilitățile etice și spirituale ale adevăratului gazetar. După câte știu eu, Ministerul Instrucțiunii și al Culturii subvenționează numai pe reporteri (de celelalte Ministere nu mai vorbesc, ele sunt complect politicianizate). Va săzică, ajută numai pe acei factori ai unei gazete care îi pot ridica prestigiul și îi pot acoperi gafele. Când Ministerul Artelor ajută pe un gazetar, fiți sigili că e un șantaj la mijloc. Lucrurile acestea grave, raporturile acestea atât de comerciale între gazetărie și Minister, disprețul Universității față de gazetărie (uitând posibilitățile într’adevăr culturale ale unei gazete, uitând că aceasta este un organism viu, pliabil, care ar putea avea răsunet în public și ar putea, cu timpul, interveni moralizator în opinia publică) sunt prea vorbitoare pentru a înțelege stadiul actual al culturii românești. Pe deoparte, profesorii universitari fac politică și își pierd un timp enorm (și câteodată prestigiul) într-o activitate extra științifică; pe de altă parte, se opun ca forțele tinere, etica tânără, să reînsuflețească presa, și patronează o activitate inertă, medievală, imitată după modele apusene, uitând că o asemenea activitate universitară a dus Italia în pragul celei mai cumplite decadențe la începutul acestui secol. Pe de o parte, profesorii și cultura universitară promovează cele mai ucigătoare mediocrități, cele mai inutile eforturi, cele mai plate inteligențe; dar pe de altă parte, se opun ca inteligențele care nu-și găsesc loc în cultura oficială să practice orice fel de gazetărie, nu pe motiv de moralitate ci pe un motiv abstract, diletantism. Faptele acestea caracterizează admirabil dezarticulația culturii oficiale. Istoricul va ști să tragă multe concluzii din ele. MIRCEA ELIADE Ultima noutate: Sărmanul Klopstock Trilogia mustei Ed. Vremea Lei 20 17 SEPTEMBRIE 1933 Toamnă spre Lucia Desnădejde Ogari muriau lângă o poartă despletită cu boturile spre litografii cu cerbi. In anotimpul acesta încep procesiunile. Ai, Lucia, câteva urme de mistreți pe care le regăsesc în albumele închise cu stele oblice. Brațul mângâia mandarine, încălzești oxidul umed, toamnelor din ierbar toamnelor din glezne și din respirație când pulsul e o plantație a lui Brumar. I Tăceri înalte se nasc. De cânt sau tac, ceasul îl pasc. In vremea ce descrește ’n ieri, Mă caut în nicăeri. II De iubesc, de urăsc — cui s’o spui? Pietrei fără hotar sau cui ? Cine mă crede, mă vrea Cumpănă să mă ia. DUMITRU COSMA 7 PSALM De sgură și fum cărările-spline. Mi-aplec genunchii peste durerile mute. Neclintit, ascult liniștea din mine Ca pe-o tăcere din apele verzi, stătute. Pleoapele mi s’au inchis învinețite Peste luminile șterse de așteptări Și gândurile licăresc obosite Ca felinarele noaptea prin gări... Ghemuită ca un cântec adormit In cutele singurătății, inima a svâcnit Ca o însângerare de muguri printre ruine Și’n inima ta se strânge să’nceapă — Iar sufletul se adâncește în tine Ca umbra unei sălcii într’o apă. GEORGE NEGREA MIRCEA PAVELESCU CRONICA LITERARA Glosse eminesciane Sunt trei decenii, de când liane Chendi a remarcat pe un debutant, d. Const. Alex. Mironescu, chemându-l la o activitate mai intensă, pentru însușiri poetice găsite în „versuri erotice, de un romantism particular și de o rară ușurință ca înțeles". Nimeni nu-și mai amintește de acest nume și cu atât mai puțin de opera lui versificată; totuși. Mironescu a ieșit la lumină cu un volum de Poezii de peste 100 de pagini, în care se ’nchide o întreagă carieră literară. Culegerea sa n’are astăzi decât o valoare de document. D. Mironescu este un poet întârziat cu un veac, în evoluția lirismului nostru. Ceea ce Ilarie Chendi califica ,,un romantism particular" este pur eminescianism, cât privește cealaltă pretinsă calitate „o rară ușurință ca înțeles" — apare ca o formulă fără conținut precis, când lirica națională a ajuns la unele expresii ermetice pe care nici nu le bănuia generația post-eminesciană și nici criticul Ilarie Chendi. De o valorificare a poeziilor d-lui Mironescu nu poate fi cât de puțin vorba. Le vom considera deci ca pe un ciudat caz de prelungire în timp a unei covârșitoare influențe literare, cea mai contagioasă influență, care s’a exercitat asupra lirismului național. Dar mai presus de această comună constatare, eminescianismul d-lui Mironescu ne va servi la o serie de observații teoretice, în care vom încerca unele indicații de cercetare asupra poeziei lui Eminescu. Despre excepționala vigoare intimă de revalorizare a creației eminesciane am mai avut prilejul să ne ocupăm și altădată, într’un mai vechi articol al nostru despre Destinul operii lui Eminescu, am urmărit aspectele diverse sub care opera poetului a fost necontenit actualizată în conștiința generațiilor literare care l-au succedat. Era o încercare de disociere, istorică, într’o durată mereu reînoită, a valorilor lui intime. Altă dată, ocupându-ne de „proza politică" a marelui poet, am căutat s’o apropiem de valorile absolute ale polilor lui sufletești, integrând-o în conceptele metafizice ale romantismului său. Iar nu de mult, recapitulând imaginile succesive ale interpretării critice în care opera poetului s’a oglindit, am arătat parțiala și deci insuficientia pătrundere a criticei, față de cea mai mare figură a literaturii noastre. Versurile d-lui Mironescu ne sugerează astăzi câteva disocieri în jurul eminescianismului, înțeles ca o neistovită formă de imitație a poeziei marelui liric. Este foarte instructiv de constatat că ceea ce n’a fost încă pus în principală evidență de critică, de câte ori s’a apropiat de misterul poeziei lui Eminescu, adică de profunda muzicalitate, specifică în evoluția liricei noastre și nealterată de timp — a fost asimilat și vulgarizat de cohorta de imitatori eminesciani. Originalitatea celui mai mare poet național a fost explicată în pesimismul ei metafizic, în multiplele elemente ideologice din care și-a țesut conceptualitatea, în pasivismul sensibilității și în nostalgica memorie afectivă a elegiilor lui erotice. Tot ceea ce a fost mai general, aparținând istoriei ideilor și tipologiei romantice a poeziei lui, a fost cu înverșunare glosat, cu subtilitate talmudică interpretat, cu scopul de a întregi o ardine proprie a universului poetic eminescian. Ultimile contribuții la studiul poezia lui Eminescu s’au epuizat în ingeniozități de a găsi, izvoare tematice, de a le fuziona, ca pe baza lor să tălmăcească fiecare interpret o imagine cât mai deosebitoare, multiplicând o valoare lirică în tot atâtea restrângeri câte minți au căutat s-o asimileze. Mai instinctiv și mai eficace, imitatorii în versuri ai poetului au mers direct în inima specificului inalterabil al creației care i-a obsedat cu marea ei sugestivitate. Ceea ce au împrumutat acești pastișori sunt expresia și muzicalitatea eminesciană. Acestea sunt valorile subtile ale liricei lui Eminescu și ele trebue să formeze obiectul unei critici care vrea să lămurească genialitatea poetului. Există o tematică a romantismului, care este comună tuturor marilor lirici ai veacului trecut. Limitată la poeții de atmosferă metafizică, între care Eminescu se așează cu pre-excelență, ea poate fi ușor identificată. Dar ea formează numai substratul psihologic, materialul nediferențiat prin expresie, al liricilor pesimiști din veacul trecut. Câte asemănări fructuoase, pentru a defini viziunea eminesciană, nu se pot stabili între Shelly și Eminescu, între acesta și Leopardi, între el și Vigny sau câte din temele romanticilor germani nu sunt comune și poetului Scrisorilor. Mai firesc decât ocolul în jurul feluritelor elemente ideologice topite în poezia eminesciană, ar fi o situare comparativă, de raportări și deosebiri, între poezia romanticilor europeni și poezia lui Eminescu. Temelia unui vast studiu critic aci trebue aflată și nu în amănuntele, de cele mai multe ori presupuse, ale conceptelor atât de neguroase care se î ntâlnesc în opera lui. Tematica romantică a poeziei eminesciane ne oferă însuș substatul de sensibilitate din care s’au desprins valorile ei creatoare. Studiul poeziei lui Eminescu este cu precădere un mare capitol de literatură comparată, înțeleasă nu ca o descoperire de mărunțișuri sau și mai grav, de aproape textuale pastișări, cum reeșea dintr’o cercetare a d-lui I. M. Rașcu, publicată în revista îndreptar. D. Rașcu a avut o intuiție fericită, când a înțeles acest adevăr, dar a practicat o metodă în nefericitele ei consecințe de exagerare. Eminescu nu mai apărea decât un epigon al liricei apusene, pe care a folosit-o în mici împrumuturi de figurație. Simpla aplicație meticuloasă nu este suficientă, ca să abordezi poezia eminesciană. Eroare pe care au practicat-o și diferiții vânători de surse ideologice, în marginea valorii lirice a lui Eminescu, eroare continuată și de un cercetător care pornește de la metodele literaturii comparate. O adevărată interpretare critică a lui Eminescu este o împletire de viziune globală asupra poeziei lui și de completări de amănunt, care să nu întunece imagina mare, luminoasă a valorii lui universale. De aceea credem că opera poetică eminesciană este încă numai un prilej de experimentare nedefinitivă a criticei, până când se va porni de la un punct de vedere valabil. Acela pe care-l preconizăm noi, ni se pare și cel mai just. Aceasta ar fi numai primul stadiu pe care obligatoriu trebue să-l străbată o interpretare critică a liricei eminesciane. Rămâne să vedem ce constituie al doilea stadiu, mai dificil chiar, pentru a ajunge la punerea în evidență a originalității poetului. Dacă o fixare a lui în atmosfera tematicei romantice este o elaborare mai mult culturală fiindcă este și o operație de istorie literară, analiza expresiei și muzicalității eminesciane este un efort de intuiție critică, de luminare tehnică și de reliefare a valorii interioare a unui mare liric. Nu pretindem, în aceste simple sugestii, să rezolvăm și dorita interpretare pe care o dorim poetului. Vom încerca numai o limpezire, un punct de plecare, într’o foarte delicată problemă. Când d. N. Davidescu a ridicat stindardul modernismului creator de lirism, a revendicat și pe Eminescu printre simboliști, pentru muzicalitatea și marea putere de sugestie a poeziei lui. Luată ca o clasificare, afirmația sa rămâne un inofensiv și facil paradox. Privită mai puțin exterior, afirmația d-lui Davidescu este valabilă numai în măsura în care se valorifică, prin misterioasa muzicalitate, semn al genialității, o operă poetică. Prin muzica ei inefabilă, lirica eminesciană este cea dintâi creație mare a poeziei naționale. Sub această restricție luată, clasificarea d-lui Davidescu nu mai este nici neserioasă și nici inutilă. Este o judecată justă, sub formă de paradox. In poezia eminesciană, în vederea unei analize tehnice, deosebim trei elemente: cel de atitudine (pesimismul), cel muzical (sensibilitatea) și cel de expresie sau formal (figurația). Din intuiția lor completă putem extrage specificul originalității poetului. Poeții sămănătoriști, cu teme restrânse, cu atitudine de simpatie rurală și de viziune idilică, n’au avut toți și originalitatea de expresie. Au împrumutat mult din armonia intimă eminesciană și chiar din figurația lui. Cazul lui Iosif, care este o sinteză de eminescianism, de Heine și Coșbuc, cazul lui Cerna, care nu s’a desprins de vraja formală a Luceafărului, naufragiul eroticei d-lui Goga în pastișa eminesciană, însăș contaminarea lui Coșbuc, în bucățile elegiace, în care Gherea vedea un contact cu pesimismul marelui liric. Nu mai vorbim de însuș fenomenul eminescianismului, de acea serie de poeți minori, care au vulgarizat în marginea unui creator excepțional, începând cu Vlahuță, capul de linie al imitatorilor, trecând la Artur Storri, Const. Al. Mironescu, Popovici-Bănățeanu, și atâția alții, unii salvați mai târziu, prin note personale, ca Duiliu Zamfirescu, continuând cu vestigiile infiltrate în opera unor moderniști ca D. Anghel, chiar în Romanțele d-lui I. Minulescu, sau în unele elegii ale d-lui Arghezi — influența lui Eminescu s’a exercitat cu o stăruință nemaîntâlnită. Cei mai puțin talentați și’au luat numai timbrul muzical eminescian, dar au contrafăcut și expresia, imaginile, limba poetică. Cazul lui Vlahuță din prima parte a activității lui de epigon eminescian sau al recentului volum de Poezii al d-lui Mironescu. D. Anghel și-a înoit figurația, dar nu a scăpat și de influența facturii interne a versului eminescian. D. Arghezi, cu o mare invenție verbală, s’a diferențiat prin imagini, deși a păstrat muzica eminesciană. Iată un exemplu elocvent, din însăși colecția de Cuviinte potrivite : Am luat clasul de ’ntâlnire Când se turbură ’n fund lacul Și ’n perdeaua lui subțire își petrece steaua, acum Câtă vreme n’a venit M’am uitat cu dor în zare. Orele și-au împletit Firul lor cu firul mare. , Și acum c’o văd venind Pe poteca solitară, De departe simt un jind Și-aș voi să mi se pară. (Melancolie) Armonia eminesciană este evidentă, deși, figurația este originală. Am găsit nenumărate imagini personale chiar la d. Mironescu, dar de o armonie atât de eminesciană, încât anulează și cele câteva elemente plastice care-i aparțin. Exemplele acestea, ca și reamintirea poeților eminesciani, indică ce obsedantă este muzicalitatea marelui poet. Ea îi acordă enormul prestigiu, în fața contemporaneității, ea i-a prezervat îmbătrânirea timp de o jumătate de veac, chiar dacă figurația este pe alocuri avariată de progresul expresiei simboliste. Și nci ajungem la o foarte interesantă observație. Când se afirmă ca semn de originalitate lirică expresia, această noțiune este înțeleasă prea exterior. Ca expresie, adică ingeniozitate de imbinare lexică, nici d. Topârceanu, umoristul vulgarizat, nu este un creator demn de dispreț. Jongleria sa formală este de o netăgăduită sugestivitate. Insă îi lipsește acel ecou adânc, de rezonanță muzicală, aureolă interioară a adevăratului poet. Ca ingeniozitate a expresiei, deci ca noutate de figurație, echilibriștii de la Unu depășesc nu numai pe toți simboliștii la un loc, dar chiar pe Eminescu. Și totuș, poezia lor este atât de deficientă, din cauza absenței sau rarefierii acelei vrăji muzicale, care dă figurației o adâncime și o atmosferă de neuitat. Prin expresie nu trebue să ’nțelegem, în poezie, numai invenția verbală, ci complexa imbinare de muzical și plastic, semn al marei poezii. Geniul verbal al lui Victor Hugo este incomensurabil, față de cel modest al lui Baudelaire, care rămâne totuș un liric mai adânc, prin însăș muzicala lui înfiorare, decât îl poate realiza sunetul de trompetă al poeziei hugoliene. Intre subtilitatea pianului și ostentația muzicei mari este o enormă diferență de calitate. Creația verbală eminesciană este și creație muzicală; nimeni dintre poeții veacului trecut n’a fuzionat mai impresionant aceste două elemente ale expresiei lirice, ca autorul Luceafărului. Banalizat de seria de vulgarizatori, poeții eminesciani, în lexic, în unele elemente de figurație, Eminescu a supraviețuit prin inextricabila legătură dintre imagine și muzicalitate. Cine urmărește istoria eminescanismului, la epigonii marelui poet, își dă seama că parcurge un cimitir presărat cu flori smulse din cununa nemuritorului cântăreț. Iată de ce justificăm necesitatea acestor glose eminesciane, ca o precizare a noțiunii de expresie, în dublul sens de inovație formală și originalitate de timbru muzical: Pompiliu CONSTANTINESCU