Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-09-17 / nr. 305

VREMEA Superstiția gazetăriei S’a întâmplat ca vara aceasta să fac aproape o lună de zile ga­­zetărie. Și de curând mă întâlnesc cu unul din foștii mei profesori de la Universitate, care îmi spune: „Faci foarte rău că te antrenezi în gazetărie ; meseria aceasta te pulverizează, te împiedică să lu­crezi, să gândești". Profesorul meu îmi repetă toate locurile co­mune cu privire la nefastele vir­tuți ale gazetăriei; că îți dezechi­librează viața, îți lenevește gân­direa, îți absoarbe tot timpul li­ber, etcetera. Lucrurile acestea le știe toată lumea. Există o foarte ciudată superstiție a gazetăriei: cine scrie la gazetă, nu e un om serios, nu poate avea o informa­ție științifică, nu poate gândi ab­stract, nu poate creia nimic. In schimb, poți face politică, poți să-ți pierzi ani întregi cu propa­ganda și organizația partidului, dar dacă ai apucat odată să te știe lumea om serios, om savant, rămâi așa până la moarte. Niciodată n’am înțeles de ce e­­lita noastră universitară și științi­fică are atâta oroare de gazetărie. Dacă mi s’ar spune că activitatea aceasta nu e „științifică", ași pu­tea răspunde că activitatea poli­tică e­­ și mai puțin științifică, și cu toate acestea ea este la modă în Universitate. Toți profesorii u­­niversitari fac politică; și e pro­babil că meseria aceasta, de ora­tor, de deputat, de ministru, nu îți îngăduie prea mult timp liber ca să te poți ocupa serios de fi­lozofie.Nu înțeleg de ce un articol sau două pe săptămână dovedește superficialitate și diletantism, iar o viață întreagă dedicată luptelor politice însemnează gândire ab­stractă, morală pură, elevație spi­rituală — într-un cuvânt „filozo­fie" și „știință". Atitudinea aceasta supersti­țioasă nu este proprie numai pro­fesorilor și șefilor supremi ai cul­turii românești. Ea a fost asimi­lată și de ucenicii universitari, de studenții meritoși, de toți învăță­ceii cu turnuri de fildeș. Anul trecut m-am întâlnit cu un tânăr erudit, cercetător de arhive, me­diocru latinist, care îmi spune cu un glas protector : „Ce păcat că te-ai lăsat de carte". „Ce te face să crezi asta ?“ îl întreb eu. „Păi am văzut că ai scris un articol despre moda masculină...“. Ceea ce este deprimant, este faptul că judecata eruditului meu coleg re­prezintă însă­și atitudinea culturii noastre oficiale și universitare. Poți face orice, poți fi jockey sau vânzător de nuci, poți să alergi ziua întreagă după meditații și să cazi noaptea direct în pat, amor­țit de oboseală — dar dacă nu faci gazetărie, ești încă un om se­rios, ești un martir, „te ocupi" cu știința, etcetera. Cum te îndeam­nă nenorocul să scrii la gazetă — ești pierdut, ești licher, ești dile­tant. Faptele acestea mi se par de o gravă importanță pentru înțelege­rea epocii noastre. Intr’adevăr, în nici o țară nu se scrie mai bine gazetărie — și totuși în nici o țară din lume presa nu este mai coruptă și mai lașă ca la noi. Asta se știe. N’a existat compromis pe care să nu-l facă ziaristica româ­nească, n'a existat ideal din care ea să nu facă șantaj, n’a existat crimă pe care ea să n’o apere și să n’o absolve. Rezultatul, astăzi, este că publicul nu mai crede pe gazetari. Oricât ar scrie ei de bine, oricâtă dreptate ar avea ei — nu-i mai crede nimeni. Scrisul lor e un joc de artificii.. Trebue să vină altă generație și să apară alți gazetari, ca să se restabilească priza între publicul responsabil și ziar. Totuși, și aceasta este într’a­­devăr extraordinar, disprețul e­­litelor universitare și culturale din România pentru activitatea gazetărească nu se datorește imo­ralității ei ci numai faptului că gazetăria este ceva, superficial, că nu este „științific“. Nici unul dintre profesorii universitari nu mi-au spus un singur cuvânt des­pre ceia ce este abject și urât în presa românească. Fiecare a cău­tat să mă facă atent, însă, că ga­zetăria este diletantă și neștiinți­fică. Mi se pare atât de gravă dezinteresarea aceasta față de morală, încât nici nu mă încumez s’o comentez aici. Vasă îis că, dis­prețuiește gazetăria nu pentru păcatele ei reale, ci pentru că o a­­semenea activitate contrazice ca­noanele științei universitare, ca­noanele acelea bune pentru Evul Mediu, când nu existau cărți și tinerii trebuiau să copieze spusele maeștrilor, când majoritatea in­formației era orală, când biblio­tecile erau atât de greu de con­sultat (fiind numai manuscrise) încât era indispensabilă audierea prelegerilor (de obicei­, simple e­­xegeze din filozofia antică și sco­lastică). Nu îmi stă deloc în gând să discut aici rostul și eficacitatea Universităților moderne, dar suficient să relev atitudinea acea­­­sta universitară (și când spun „u­­niversitară" înțeleg întreaga cul­tură oficială, premiată, dirijată) față de una din forțele cele mai vii și mai fecunde ale societății moderne, gazetăria, ca să se vadă cât de mumifiată și opacă a a­­juns Universitatea. Și trebuie să adaug că disprețul acesta univer­sitar către cultura laică (aceasta este, sau ar trebui să fie, gazeta modernă) nu se oprește aici; u­­niversitarii disprețuiesc orice carte vie, orice scris lizibil, orice gândire originală. Ei preferă un studiu compact, compilat, inefi­cient, anticvat, chiar de a dreptul mediocru sau plagiat — unui articol limpede, personal, bine gândit și decent scris. Ei au, încă, superstiția „revistelor de specia­litate", ale acelor „Archiv für..." sau „Beiträge" sau „Sitzungsbe­richten“ care le dau un prestigiu aproape magic (toate acestea sunt reminiscențe medievale, „Doc­tor”, hocus-pocus, etc.). Cu cât scrii mai ilizibil, cu cât colaborezi la reviste ilizibile, cu atât ești mai stimat. Lucrurile acestea le-am spus de mult, când eram încă în Universitate și știam cum se „face" filozofie și știință acolo. Ca să ne reîntoarcem la gaze­tărie, este impresionant cât de o­­paci sunt reprezentanții culturii oficiale față de posibilitățile eti­ce și spirituale ale adevăratului gazetar. După câte știu eu, Mi­nisterul Instrucțiunii și al Culturii subvenționează numai pe repor­teri (de celelalte Ministere nu mai vorbesc, ele sunt complect politicianizate). Va săzică, ajută numai pe acei factori ai unei ga­zete care îi pot ridica prestigiul și îi pot acoperi gafele. Când Minis­terul Artelor ajută pe un gazetar, fiți sigili că e un șantaj la mijloc. Lucrurile acestea grave, rapor­turile acestea atât de comerciale între gazetărie și Minister, dis­prețul Universității față de gaze­tărie (uitând posibilitățile într’a­­devăr culturale ale unei gazete, uitând că aceasta este un orga­nism viu, pliabil, care ar putea a­­vea răsunet în public și ar putea, cu timpul, interveni moralizator în opinia publică) sunt prea vor­bitoare pentru a înțelege stadiul actual al culturii românești. Pe deoparte, profesorii universitari fac politică și își pierd un timp enorm (și câteodată prestigiul) într-o activitate extra științifică; pe de altă parte, se opun ca for­țele tinere, etica tânără, să reîn­suflețească presa, și patronează o activitate inertă, medievală, imi­tată după modele apusene, uitând că o asemenea activitate universi­tară a dus Italia în pragul celei mai cumplite decadențe la începu­tul acestui secol. Pe de o parte, profesorii și cultura universitară promovează cele mai ucigătoare mediocrități, cele mai inutile e­­forturi, cele mai plate inteligențe; d­ar pe de altă parte, se opun ca inteligențele care nu-și găsesc loc în cultura oficială să practice ori­ce fel de gazetărie, nu pe motiv de moralitate ci pe un motiv ab­stract, diletantism. Faptele acestea caracterizează admirabil dezarticulația culturii oficiale. Istoricul va ști să tragă multe concluzii din ele. MIRCEA ELIADE Ultima noutate: Sărmanul Klopstock Trilogia mustei Ed. Vremea Lei 20 17 SEPTEMBRIE 1933 Toamnă spre Lucia Desnădejde Ogari muriau lângă o poartă despletită cu boturile spre litografii cu cerbi. In anotimpul acesta încep procesiunile. Ai, Lucia, câte­va urme de mistreți pe care le regăsesc în albumele închise cu stele oblice. Brațul mângâia mandarine, încălzești oxidul umed, toamnelor din ierbar toamnelor din glezne și din respirație când pulsul e o plantație a lui Brumar. I Tăceri înalte se nasc. De cânt sau tac, ceasul îl pasc. In vremea ce descrește ’n ieri, Mă caut în nicăeri. II De iubesc, de urăsc — cui s’o spui? Pietrei fără hotar sau cui ? Cine mă crede, mă vrea Cumpănă să mă ia. DUMITRU COSMA 7 PSALM De sgură și fum cărările-s­pline. Mi-aplec genunchii peste durerile mute. Neclintit, ascult liniștea din mine Ca pe-o tăcere din apele verzi, stătute. Pleoapele mi s’au inchis învinețite Peste luminile șterse de așteptări Și gândurile licăresc obosite Ca felinarele noaptea prin gări... Ghemuită ca un cântec adormit In cutele singurătății, inima a svâcnit Ca o însângerare de muguri printre ruine Și’n inima ta se strânge să’nceapă — Iar sufletul se adâncește în tine Ca umbra unei sălcii într’o apă. GEORGE NEGREA MIRCEA PAVELESCU CRONICA LITERARA Glosse e­m­inesciane Sunt trei decenii, de când liane Chendi a remarcat pe un debu­tant, d. Const. Alex. Mironescu, chemându-l la o activitate mai in­tensă, pentru însușiri poetice gă­site în „versuri erotice, de un ro­mantism particular și de o rară u­­șurință ca înțeles". Nimeni nu-și mai amintește de acest nume și cu atât mai puțin de opera lui versificată; totuș­i. Mironescu a ieșit la lumină cu un volum de Poezii de peste 100 de pagini, în care se ’nchide o întrea­gă carieră literară. Culegerea sa n’are astăzi decât o valoare de document. D. Mironescu este un poet întârziat cu un veac, în evo­luția lirismului nostru. Ceea ce Ilarie Chendi califica ,,un roman­tism particular" este pur emines­­cianism, cât privește cealaltă pretinsă calitate „o rară ușurință ca înțeles" — apare ca o formulă fără conținut precis, când lirica națională a ajuns la unele expre­sii ermetice pe care nici nu le bă­nuia generația post-eminesciană și nici criticul Ilarie Chendi. De o valorificare a poeziilor d-lui Mi­ronescu nu poate fi cât de puțin vorba. Le vom considera deci ca pe un ciudat caz de prelungire în timp a unei covârșitoare influențe literare, cea mai contagioasă in­fluență, care s’a exercitat asupra lirismului național. Dar mai pre­sus de această comună constatare, eminescianismul d-lui Mironescu ne va servi la o serie de observa­ții teoretice, în care vom încerca unele indicații de cercetare asu­pra poeziei lui Eminescu. Despre excepționala vigoare intimă de re­valorizare a creației eminesciane am mai avut prilejul să ne ocupăm și altădată, într’un mai vechi ar­ticol al nostru despre Destinul operii lui Eminescu, am urmărit aspectele diverse sub care opera poetului a fost necontenit actuali­zată în conștiința generațiilor li­terare care l-au succedat. Era o încercare de disociere, istorică, într’o durată mereu reînoită, a va­lorilor lui intime. Altă dată, ocu­­pându-ne de „proza politică" a marelui poet, am căutat s’o apro­piem de valorile absolute ale po­lilor lui sufletești, integrând-o în conceptele metafizice ale roman­tismului său. Iar nu de mult, reca­pitulând imaginile succesive ale interpretării critice în care opera poetului s’a oglindit, am arătat parțiala și deci insuficientia pă­trundere a criticei, față de cea mai mare figură a literaturii noastre. Versurile d-lui Mironescu ne sugerează astăzi câteva disocieri în jurul eminescianismului, înțeles ca o neistovită formă de imitație a poeziei marelui liric. Este foarte instructiv de con­statat că ceea ce n’a fost încă pus în principală evidență de critică, de câte ori s’a apropiat de misterul poeziei lui Eminescu, adică de profunda­­ muzicalitate, specifică în evoluția liricei noastre și neal­terată de timp — a fost asimilat și vulgarizat de cohorta de imita­tori eminesciani. Originalitatea celui mai mare poet național a fost explicată în pesimismul ei metafizic, în multiplele elemente ideologice din care și-a țesut con­­ceptualitatea, în pasivismul sensi­bilității și în nostalgica memorie afectivă a elegiilor lui erotice. Tot ceea ce a fost mai general, aparți­nând istoriei ideilor și tipologiei romantice a poeziei lui, a fost cu înverșunare glosat, cu subtilitate talmudică interpretat, cu scopul de a întregi o ardine proprie a universului poetic eminescian. Ul­­timile contribuții la studiul poe­zia lui Eminescu s’au epuizat în ingeniozități de a găsi, izvoare te­matice, de a le fuziona, ca pe baza lor să tălmăcească fiecare inter­pret o imagine cât mai deosebi­toare, multiplicând o valoare li­rică în tot atâtea restrângeri câte minți au căutat s-o asimileze. Mai instinctiv și mai eficace, imitatorii în versuri ai poetului au mers direct în inima specificului inalterabil al creației care i-a ob­sedat cu marea ei sugestivitate. Ceea ce au împrumutat acești pas­­tișori sunt expresia și muzicalita­tea eminesciană. Acestea sunt va­lorile subtile ale liricei lui Emine­scu și ele trebue să formeze obiec­tul unei critici care vrea să lămu­rească genialitatea poetului. Există o tematică a romantismu­lui, care este comună tuturor ma­rilor lirici ai veacului trecut. Li­mitată la poeții de atmosferă me­tafizică, între care Eminescu se așează cu pre-excelență, ea poate fi ușor identificată. Dar ea for­mează numai substratul psiholo­gic, materialul nediferențiat prin expresie, al liricilor pesimiști din veacul trecut. Câte asemănări fructuoase, pentru a defini viziu­nea eminesciană, nu se pot stabili între Shelly și Eminescu, între a­­cesta și Leopardi, între el și Vig­ny sau câte din temele romantici­lor germani nu sunt comune și poetului Scrisorilor. Mai firesc de­cât ocolul în jurul feluritelor ele­mente ideologice topite în poezia eminesciană, ar fi o situare com­parativă, de raportări și deose­biri, între poezia romanticilor eu­ropeni și poezia lui Eminescu. Temelia unui vast studiu critic aci trebue aflată și nu în amănun­tele, de cele mai multe ori presu­puse, ale conceptelor atât de ne­guroase care se î ntâlnesc în opera lui. Tematica romantică a poeziei eminesciane ne oferă însuș sub­­statul de sensibilitate din care s’au desprins valorile ei creatoare. Studiul poeziei lui Eminescu este cu precădere un mare capitol de literatură comparată, înțeleasă nu ca o descoperire de mărunțișuri sau și mai grav, de aproape tex­tuale pastișări, cum reeșea dintr’o cercetare a d-lui I. M. Rașcu, publicată în revista îndreptar. D. Rașcu a avut o intuiție fericită, când a înțeles acest adevăr, dar a practicat o metodă în neferici­tele ei consecințe de exagerare. Eminescu nu mai apărea decât un epigon al liricei apusene, pe care a folosit-o în mici împrumu­turi de figurație. Simpla aplicație meticuloasă nu este suficientă, ca să abordezi poezia eminesciană. Eroare pe care au practicat-o și diferiții vânători de surse ideolo­gice, în marginea valorii lirice a lui Eminescu, eroare continuată și de un cercetător care pornește de la metodele literaturii compa­rate. O adevărată interpretare critică a lui Eminescu este o îm­pletire de viziune globală asupra poeziei lui și de completări de a­­mănunt, care să nu întunece ima­gina mare, luminoasă a valorii lui universale. De aceea credem că o­­pera poetică eminesciană este încă numai un prilej de experi­mentare nedefinitivă a criticei, până când se va porni de la un punct de vedere valabil. Acela pe care-l preconizăm noi, ni se pare și cel mai just. Aceasta ar fi numai primul sta­diu pe care obligatoriu trebue să-l străbată o interpretare critică a liricei eminesciane. Rămâne să vedem ce constituie al doilea sta­diu, mai dificil chiar, pentru a a­­junge la punerea în evidență a originalității poetului. Dacă o fi­xare a lui în atmosfera tematicei romantice este o elaborare mai mult culturală fiindcă este și o o­­perație de istorie literară, analiza expresiei și muzicalității emines­ciane este un efort de intuiție critică, de luminare tehnică și de reliefare a valorii interioare a u­­nui mare liric. Nu pretindem, în aceste simple sugestii, să rezolvăm și dorita in­terpretare pe care o dorim poetu­lui. Vom încerca numai o limpe­zire, un punct de plecare, într’o foarte delicată problemă. Când d. N. Davidescu a ridicat stindardul modernismului creator de lirism, a revendicat și pe Emi­nescu printre simboliști, pentru muzicalitatea și marea putere de sugestie a poeziei lui. Luată ca o clasificare, afirmația sa rămâne un inofensiv și facil paradox. Privită mai puțin exterior, afir­mația d-lui Davidescu este vala­bilă numai în măsura în care se valorifică, prin misterioasa mu­zicalitate, semn al genialității, o operă poetică. Prin muzica ei i­­nefabilă, lirica eminesciană este cea dintâi creație mare a poeziei naționale. Sub această restricție luată, clasificarea d-lui Davide­scu nu mai este nici neserioasă și nici inutilă. Este o judecată justă, sub formă de paradox. In poezia eminesciană, în ve­derea unei analize tehnice, deose­bim trei elemente: cel de atitudine (pesimismul), cel muzical (sensi­bilitatea) și cel de expresie sau formal (figurația). Din intuiția lor completă putem extrage speci­ficul originalității poetului. Poeții sămănătoriști, cu teme restrânse, cu atitudine de simpatie rurală și de viziune idilică, n’au avut toți și originalitatea de expresie. Au împrumutat mult din armonia in­timă eminesciană și chiar din fi­gurația lui. Cazul lui Iosif, care este o sinteză de eminescianism, de Heine și Coșbuc, cazul lui Cer­na, care nu s’a desprins de vraja formală a Luceafărului, naufra­giul eroticei d-lui Goga în pastișa eminesciană, însăș contaminarea lui Coșbuc, în bucățile elegiace, în care Gherea vedea un contact cu pesimismul marelui liric. Nu mai vorbim de însuș fenomenul emi­­nescianismului, de acea serie de poeți minori, care au vulgarizat în marginea unui creator excep­țional, începând cu Vlahuță, ca­pul de linie al imitatorilor, tre­când la Artur Storri, Const. Al. Mironescu, Popovici-Bănățeanu, și atâția alții, unii salvați mai târ­ziu, prin note personale, ca Dui­­liu Zamfirescu, continuând cu vestigiile infiltrate în opera unor moderniști ca D. Anghel, chiar în Romanțele d-lui I. Minulescu, sau în unele elegii ale d-lui Arghezi — influența lui Eminescu s’a exer­citat cu o stăruință nemaîntâlnită. Cei mai puțin talentați și’au luat numai timbrul muzical emines­cian, dar au contrafăcut și expre­sia, imaginile, limba poetică. Ca­zul lui Vlahuță din prima parte a activității lui de epigon emines­cian­ sau al recentului volum de Poezii al d-lui Mironescu. D. An­ghel și-a înoit figurația, dar nu a scăpat și de influența facturii in­terne a versului eminescian. D. Arghezi, cu o mare invenție ver­bală, s’a diferențiat prin imagini, deși a păstrat muzica eminescia­nă. Iată un exemplu elocvent, din însăși colecția de Cuviinte potri­vite : Am luat clasul de ’ntâlnire Când se turbură ’n fund lacul Și ’n perdeaua lui subțire își petrece steaua, acum Câtă vreme n’a venit M’am uitat cu dor în zare. Orele și-au împletit Firul lor cu firul mare. , Și acum c’o văd venind Pe poteca solitară, De departe simt un jind Și-aș voi să mi se pară. (Melancolie) Armonia eminesciană este evi­dentă, deși, figurația este origi­nală. Am găsit nenumărate ima­gini personale chiar la d. Miro­nescu, dar de o armonie atât de eminesciană,­ încât anulează și cele câteva elemente plastice care-i aparțin. Exemplele acestea, ca și reamintirea poeților emines­ciani, indică ce obsedantă este muzicalitatea marelui poet. Ea îi acordă enormul prestigiu, în fața contemporaneității, ea i-a prezer­vat îmbătrânirea timp de o jumă­tate de veac, chiar dacă figurația este pe­ alocuri avariată de pro­gresul expresiei simboliste. Și nci ajungem la o foarte interesantă observație. Când se afirmă ca semn de ori­ginalitate lirică expresia, această noțiune este înțeleasă prea exte­rior. Ca expresie, adică ingeniozi­tate de imbinare lexică, nici d. To­­pârceanu, umoristul vulgarizat, nu este un creator demn de dispreț. Jongleria sa formală este de o ne­tăgăduită sugestivitate. Insă îi lipsește acel ecou adânc, de rezo­nanță muzicală, aureolă interi­oară a adevăratului poet. Ca in­geniozitate a expresiei, deci ca noutate de figurație, echilibriștii de la Unu depășesc nu numai pe toți simboliștii la un loc, dar chiar pe Eminescu. Și totuș, poezia lor este atât de deficientă, din cauza absenței sau rarefierii acelei vrăji muzicale, care dă figurației o a­­dâncime și o atmosferă de neuitat. Prin expresie nu trebue să ’nțe­­legem, în poezie, numai invenția verbală, ci complexa imbinare de muzical și plastic, semn al marei poezii. Geniul verbal al lui Vic­tor Hugo este incomensurabil, față de cel modest al lui Baude­laire, care rămâne totuș un liric mai adânc, prin însăș muzicala lui înfiorare, decât îl poate realiza sunetul de trompetă al poeziei hu­­goliene. Intre subtilitatea pianu­lui și ostentația muzicei mari este o enormă diferență de calitate. Creația verbală eminesciană este și creație muzicală; nimeni dintre poeții veacului trecut n’a fuzionat mai impresionant aceste două elemente ale expresiei lirice, ca autorul Luceafărului. Banali­zat de seria de vulgarizatori, poeții eminesciani, în lexic, în u­­nele elemente de figurație, Emi­nescu a supraviețuit prin inex­tricabila legătură dintre imagine și muzicalitate. Cine urmărește istoria emines­­c­­anismului, la epigonii marelui poet, își dă seama că parcurge un cimitir presărat cu flori smulse din cununa nemuritorului cântă­reț. Iată de ce justificăm necesitatea acestor glose eminesciane, ca o precizare a noțiunii de expresie, în dublul sens de inovație formală și originalitate de timbru muzical: Pompiliu CONSTANTINESCU

Next