Vremea, ianuarie-iunie 1934 (Anul 7, nr. 319-343)
1934-03-11 / nr. 329
11 Martie 1934 ---- 3 VREMEA Compromiterea românismului Din recentele dueluri oratorice de la Cameră, un lucru se desprinde limpede, că în țara românească este grav, și este subversiv, și este inutil să vorbești despre românism. Și de ce această gravitate ? Pentru simplul motiv că toată lumea e de acord că România este a românilor își că elementul românesc trebue promovat în Stat. Deci, a pomeni de asemenea lucruri este a i face demagogie. A face demagogie și șovinism. Cam aceasta este logica pe care o folosește și guvernul actual în Adunarea deputaților, și o parte din presă în comentariile ei zilnice Să luăm un exemplu : interpelarea d-lui Octavian Goga. Nu mă interesează faptul dacă d. Goga a făcut sau n’a făcut pactul de la Ciucea. Nu mă interesează nici faptul dacă d. Goga a vorbit despre „România românilor“ pentru ca să-și facă reclamă electorală. Ceia ce rețin din această discuție parlamentară este că d. Goga — liric și imprudent ca întotdeauna — a pomenit despre „românism“, despre „desnaționalizarea orașelor“ și despre procentul de streini din toate ramurile de activitate. Atât a fost de ajuns pentru ca d. Titeamu să se suie la tribună și să creieze diversiunea „pactului de la Ciucea“. De ce a vorbit d. Titeanu ? Pentru că d. Goga — cel care a îndrăsniit să pomenească termenul tabu de „românism“ — a făcut pactul de la Ciucea. Stai și te crucești. Oare oamenii ăștia sunt în toată firea ?! Pentrucă, pentru Dumnezeu, nu era vorba nici de persoana d-lui Goga, nici de cinstea d-lui Goga, nici de poezia,, nici de oratoria, nici de politica d-lui Goga. Era vorba de cu totul altceva; despre „românism“. Era vorba despre cifre care dovedesc zdrobitoarea majoritate a elementelor maghiare și sase în administrația Ardealului , despre spionii de la Oradea Mare, despre comuniștii din Basarabia, toți ocupând posturi de comandă în Țara Românească. Era vorba de intelectualii români muritori de foame, despre șometiiii români, despre Maramureș cu 90% populație streină pe alocuri. Erau fapte cifre și statistici. Ce are a face pactul de la Ciucea cu toate acestea ? Ca le-a adus d. Goga în discuție ? Dar ce e vinovat „românismul“ că s’a găsit numai d-l Goga care să-l susțină ? De ce să fie compromis acest termen, „românismul“, de ce să fie el identificat cu demagogia și șovinismul — pentru că s’a întâmplat să-l pronunțe și d. Goga ? Veniți-vă în fire, domnilor. Nu l’a pronunțat numai d. Goga, ci și Kogălniceanu, și Eminescu, și Nicolaie Iorga, și Vasile Pârvan... Logica matadorilor de la Cameră îmi amintește de anecdota populară a omului care aleargă la vecin strigând că-i arde casa — și e luat la bătaie pentru că, cu o vară mai înainte, furase poame din grădină... Termenul acesta, „românism“, este cu desăvârșire compromis. Cine mai are curajul să spună în public că e „naționalist“? Ți se răspunde îndată că ești hitlerist, că ești huligan, rassist, fascist, mercenar — și că vrei războiul ! Dacă, întâmplător, pomenești ceva despre „țara aceasta" (și dacă n’o pomenești pejorativ), ești suspectat de „gardism“ sau anti-semitism. Nu știu dacă teroarea sau imbecilitatea este cauza acestei înspăimântătoare confuzii. In orice caz, confuzia, ne face mai lași decât ne îngăduit să fim. Pentru că a vorbi de „românism” este un lucru subversiv Trăim un timp când nimeni nu mai poate face diferențe și nu mai observă nuanțele. Ești naționalist — ești asasin,sau simpatizezi cu asasinii ! Trăim cel mai bicisnic climat intelectual din câte a cunoscut România. Numai că, dacă termenul de „românism“ este compromis (știți motivul: pactul de la Ciucea!) și dacă „naționalismul“ este subversiv (atentatul de la Sinaia !) — mă întreb de ce nu se găsesc alte cuvinte, care să exprime aceiași noțiune ? Vă supără „românismul“ ? Foarte bine , hai să-i spunem justiție socială și Stat organic (în locul Statului abstract, juridic). Ce este în fond „românismul“ ? Ideia unui Stat organic și just, al unui Stat echilibrat. Mă revolt contra celor 26 de consilieri streini din Sighetul Marmației (față de 6 consilieri români) și contra celor 35 consilieri și evrei din Satu-Mare (față de 7 români) — nu pentru că sunt șovin sau antisemit, ci pentru că un cât de slab sentiment de justiție socială răzbate și în sufletul meu. M’aș supăra și dacă aș ști că niciun consilier minoritar n’ar fi în acele ținuturi; poate nu atât de tare, dar totuși m’aș supăra... Vedeți d-stră, dacă acolo la Cameră se face demagogie și diversiuni — ar trebui ca cel puțin unii din noi să fim sinceri și săqi nu confundăm lucruri cari nu treibuiesc confundate. Ar trebui să se știe că „românismul” nu înseamnă nici fascism nici șovinism — ci pur și simplu dorința de a realiza un Stat organic, unitar, etnic, echitabil. Domnii cari vorbesc atât de mult despre dreptate și egalitate socială — ar putea vedea că și naționalismul unui Eminescu, Iorga 1 ,, I .1 „ nu este decât tot o încercare de justiție socială, de organizare firească a forțelor acestei țări, de echitate. Evident, nu se pot discuta atâtea lucruri „compromise“ într-un articol de revistă. Dar, pentru Dumnezeu, mai domol cu diversiunea pactului dela Ciucea și cu „demagogia“ d-lui Goga !... *Mircea Eliade Sublinieri inutile ridice prețul grâului, guvernul a autorizat comisariatul ad-hoc înființat, să cumpere grâu, ... și ca să poată cumpăra grâu, guvernul va apela la... contribuția cetățenilor comisiunea de legislație fiscală a Camerii a admis reducerea impozitului de la 2.40 la 0.90 pentru unt și smântână. ... doar doar ar face și ruralii noștri mai multă... brânză comisiunea pentru conversiunea datoriilor a fost completată și cu d. C. Xeni, ... foarte bine, că numai el mai lipsea, d. prim ministru va cere parlamentului să fie două ședințe pe zi. ... ca să se repete de două ori pe zi aceea ce se vorbește atât de inutil în fiecare zi. r Au moulin de HARTZAPART Z A Intre două In jurul politicei monetare concepții Este incontestabil că actuala depresiune economică, întovărășită sau provocând adânci tulburări de ordin social, a modificat într’atât mentalitatea contimporană, pe tărâmul ideilor, și a cutremurat, în lumea faptelor, până într’atâta așezările sociale, încât este normal a întâlni la fiecare pas suflete frământate de aceste profunde transformări și îngrijate de soarta formelor de viață ale civilizației de astăzi. Mai aproape decât oricare de izvorul, cel puțin aparent, al acestor neajunsuri, și prin urmare mai indicați a cerceta, sunt desigur specialiștii economiei politice sau mai general, ai științelor sociale. Am răsfoit de curând publicarea în note stenografice a lucrărilor congresului economiștilor de limbă franceză din 1933, numai nume răsunătoare. Se poate citi între rânduri nu numai dezorientarea acestor oameni ai științei în fața dezordinelor politico-economice ,dar și trista îngrijorare în privința stării sociale de mâine. Discuțiile au avut loc în jurul economiei dirijate și a etalonuluiaur. Nu se poate nega că în faza acută a problemelor ce se ridică, guvernanții nu pot și nu au dreptul să-și încrucișeze brațele. Viața economico-socială — care după unii se cere descătușată, iar după alții se impune a se încătușa — are nevoe de un stimulent. Acest stimulent nu poate veni decât din ruperea legăturilor cu trecutul, înlăturarea tuturor apăsărilor care întârzie, grăbirea adaptării la condițiile de viață și valorile de fapt ale zilei. Sunt mai aproape de regimul capitalist, aceia care nu ezită să adopte măsurile drastice, căci nu poate fi vorba de a se lua o măsură în concordanță cu doctrina. Ceeace poate caracteriza un program, în raport cu doctrina socială la care se r atașează, nu e forma intervenției, ci scopul ei. Cu cât intervenția de moment este mai puternică, cu atât mai repede s’ar putea reveni la o viață economică mai liberă, care să funcționeze conform legilor obișnuite. Timizii sunt adevărații adversari ai regimului, dacă nu totdeauna prin intenție, în orice caz, prin rezultat. S’a putut întrezări din această schițare a reacțiunilor posibile că sunt două metode, prin cari se poate încerca realizarea unui remediu. Vom îndrăzni să grupăm aceste metode sub două rubrici. Primul sistem s-a dovedit a fi cel anglo-saxon, am zis deci, utilitar, al minimului de efort. Cel de al doilea, continentul, am putea spune, latin, cu alte cuvinte, de sacrificiu, înainte de a reveni la prima metodă, o reamintire a celui din urmă. Aceasta nu este altceva decât aplicarea ideii, în materie de depresiune, că pentru a te adapta, trebue să te restrângi. In raporturile dintre particulari, cu pierderi, falimente, chiar sinucideri, echilibrul se realizează la noul nivel scăzut la care prețurile devin acceptabile și consumația obiectelor reînvie. Pentru stat, nu putem să ne ascundem, că este totuși o politică autoritară, căci și puterea publică trebue să-și reducă cheltuielile. Se face, cum spune Saint Germes în discuțiunile amintite, o politică de venituri dirijate. La analiză problema se pune în modul următor: țările care duc această politică, acceptă ca prețurile să scadă, dar fac o încercare de venituri dirijate destul de complexă, care se lovește de rezistența populației, absolut neînțelegătoare a necesității reducerilor. Tulburările sunt, în acest caz, inevitabile, căci ajungi la reducerea autoritară a lefurilor, și regimu democratic — care și-a dat măsura exagerată în Franța — se opune cu îndârjire la acest sacrificiu necesar, apoi la reducerea chiriilor, la reducerea creanțelor și, observă acelaș economist, aceste reduceri arbitrare pentru ca nefondate pe aici un criteriu obiectiv, distrug stabilitatea principiilor și vor face să dăinuiască mai mult ca oricând, acele capitaluri flotante, cari trec prin speculație de la o națiune la alta și refuză de a se fixa. Pe când însă această metodă mai complicată și poate „mai periculoasă pentru pacea socială” constitue și ea o măsură artificială, celălalt sistem, pe care l'au numit anglo-saxon e mai simpli și mai categoric. E scăderea de valoare a monezii. S’a discutat mult în ședințele congresului acelor economiști dacă Anglia a devalorizat lira sterlină intenționat sau nu și s-a ajuns la concluzia că deși lira engleză a sucombat unui atac extern, nu este mai puțin adevărat ca politica Băncii Anglie ducea conștient către deprecierea realizată. Toate încercările de a redluci prețul de cost în industrii, de a cobori salariile, de a echilibra bugetul, au eșuat în Anglia democratică. Democrația nu poate face conștient economii. Rămâne să o păci Iești,cum au făcut englezii: moneda odată devalorizată, cheltuelile sunt imediat reduse în aceiași proporție în valoare-iaur, iar sporirea lor pentru a le apropia du vechiul nivel se face cu mai multă cirumspecție, căci e mai ușor să refuzi o sporire, decât să impui o reducere. Laduc o spune categoric: dacă lira sterlină nu ar fi fos devalorizată, bugetul britanic nu ar fi putut fi echilibrat, și tot acest economist: „dacă prețuri scad, cu etalonul aur, pe care vrei să-țl menții cu orice chip, ajuntal fatal la dezechilibrul bugetar”, i Adversar convins al acestei politici ușoare, Lescure, alt economist cu renume, specialist al crizelor ciclice, arată că a recurge, ca la un remediu, la inflație înseamnă a deplasa sarcina greșelilor, comise în perioada de prosperitate. Ea distruge sau reduce creanțele, ceea ce Lescure găsește, cu drept cuvânt că nu e echitabil, căci atunci nu mai există sancțiuni economice pentru greșelile făcute, nu mai suportă fiecare riscul activității proprii. Astfel, băncile au comis greșeli, mai ales în Statele Unite, dar nu e numai inflația mijloc de a eși din impas, e și falimentul. Intre cele două soluții, aspecte a două concepții trebue ales. Unele pentru că nu au putut obține, altfel reducerea salariilor, cum e Anglia, sau a prețului de cost, cum e Cehoslovacia, altele pentru că agricultorii din cauza prețurilor scăzute, ca în Danemarca, Noua Zeelandă, Canada, sau din cauza sarcinilor prea mari a datoriilor ipotecare ca în Statele Unite, multe sunt țările care au înțeles să forțeze adaptarea prin devalorizarea monetară, care rupe cu trecutul prin înlăturarea problemei datoriilor și realizează momentan echilibrul prin comprimarea prețurilor de cost și, poate favorizarea balanței externe. Măsura trebue în orice caz respinsă, dacă nu e menită să readucă libertatea cel puțin relativă a vieții economice și se întovărășește, cumulând cele două metode, cum a făcut Roosevelt, cu o politică intervenționistă de economie dirijată. Soluția drastică trebue luată ca un ultim act de intervenționism care să pună capăt prea marelui amestecul Statelor în viața economică. Altfel nu e decât o verigă nouă care se adaugă lanțului greșelilor. Mircea Durma Dispre fromă Ia sfârșit problema muncii românești a ajuns să ocupe și desbaterile parlamentului. După ani de zile de când ea zace în toate păturile societății românești, rămânând cuibărită la un loc cu atâtea necazuri și deziluzii, s'a găsit un om politic care s-o puie în plin. Camerei. Meritul este desigur al d-lui Octavian Goga de a fi putut antrena o discuție atât de amplă asupra acestei chestiuni care ține de mult sub presiune, prin disprețul ce i s’a arătat continuu, nervii întregei populații românești. Că va fi sau nu în stare parlamentul s’o rezolve, asta este altceva. Că or fărămița-te oamenii noștri politici după cum variatele lor interese le dictează, aceasta iarăși nu trebue să ne preocupe deocamdată. Mult a fost până când această problemă a răzbit în arena noastră publică. Ea rămâne de acum încolo înfiptă în drumul tuturor guvernelor răsturnând orice altă preocupare, zădărnicind orice altă acțiune. Munca românească va deveni refrenul oricărei opoziții. Fiindcă orice dezamăgit, asemenea d-lui Octavian Goga, va căuta s-o îmbrățișeze ca să găsească în adâncul sufletului românesc forțe noi de luptă și elemente sigure de glorie. Decât, disprețul acesta pentru munca românească nu trebue înfățișat ca o consecință a acțiunii străinilor în țara noastră. Nu străinii cu alte cuvinte trebue să fie făcuți răspunzători că munca românescă nu are valoare și nici preț în propria ei țară. Mai degrabă am aduce felicitări miilor de străini care au știut atât de bine să profite de întreaga noastră desorganizare ca să-și găsească la noi posibilitățile de traiu pe care nu le aflau aiurea. Cifrele pe care le-a asvârlit în Cameră de Goga — culese în bună parte din elocventa broșură a d-lui Alexandru Topliceanu „Străinii în viața noastră economică’’ — ar trebui să ne facă să pricepem că vina nu este decât a noastră, dacă munca românească este disprețuită, în timp ce străinii știu să tragă atât profit din propriul nostru pământ. Țigănia, asta în care nu sfârșim să ne bălăcim este adevărata cauză pentru care atâta tineret românesc rămâne cerșetor în propria sa țară. Nu ne iam gândit ani dearândul decât să ne spurcăm unul pe altul. Nu ne-a preocupat decât să stoarcem și ultimul ban al cetățeanului. Nu am avut altfel decat să găsim mijlocul mai nimerit pentru a falsifica sistematic voința românilor. In momentul în care problema românească apare atât de vie și se pune atât de acut guvernul numește un ministru special care să descopere sistemul cel mai eficace de a ține în chingi revolta cetățeanului. Cum voiți în aceste condiții să nu triumfe acțiunea străinilor pe solul nostru ? Cum voiți să nu rămân românismul disprețuit acasă la el ? Cum voiți să se deslege problema tineretului care este una și acelaș cu problema românismului însăși ? Ni s’au dat cifre. Ni s’au dat exemple. Nu ne vom opri decât la unul singur; la căile ferate sunt 225 ingineri superiori străini dintr’un total de 450. Dacă, pentru superioritatea elementului străin în întreprinderile particulare vina statului poate să fie discutată, am vrea să vedem ce scuze se pot aduce acestui forfat al străinilor în instituțiile publice ? Munca românească nu este o problemă care să poată fi rezolvată izolat. Ea pune în discuție organizarea întreagă a societății românești însăși. Gravitatea ei nu este decât o consecință a dezagregării vieții românești. Soluția ei nu stă decât în reformarea adâncă, politică, financiară și economică, a țărei noastre. Dar cine se încumetă s’o dea ? C. A. Donescu munții neștî