Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-07-08 / nr. 345

F 'S i 8 IULIE 1934 VREMEA Cronica literară . Literatura română există S’ar părea că titlul acestui arti­col este o pură tautologie. Nu este vorba de afirmarea materială a li­teraturii noastre, ci de încercarea de a indica acele valori creatoare ale scrisului național, care pot să revendice o viziune originală și un grad de universalitate. Negatorii creațiilor spiritului autohton sunt pe cât de izolați, pe atât de violenți. Cel dintâi, d. R. Fundoianu ne anexa generos lite­raturii franceze, ca pe o mică și parazitară colonie. D. N. Davi­­descu, mai îngăduitor, a afirmat nașterea literaturii române odată cu simbolismul. Ultimul venit, d. Eugen Ionescu, aproape nu mai vede nimic; nu o simplă colonie franceză ar fi cultura noastră, ci o pastișe a modelelor divers europe­ne. Iar ca o mângâiere ne dă o întâlnire tocmai în anul 2200, pen­tru a face un inventar al creației spiritului românesc. Termenul de grație este prea lung, spre a-și oferi însuși d. Io­nescu satisfacția primă de a re­colta roadele pe care nu le vede astăzi. Și­ apoi cine să ne garan­teze, că în acest fatidic­an nu se vor agita alți Ionești, tot atât de intransigenți, să ne spulbere exis­tența ? Literatura română modernă nici n’a împlinit veacul, dacă vom considera ca primă operă realiza­tă pe un plan mai înalt nuvela lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanu. Totul ne prezentăm în fața posterității cu Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Sa­­doveanu, Hogaș și Arghezi. Nu ne referim decât la acești crea­tori, spre a justifica viabilitatea li­teraturii naționale, în exponenții ei cei mai caracteristici. Când d. Fundoianu ne-a negat specificitatea, considerându-ne o anexă a literaturii franceze, în pa­nica momentului, d. E. Lovinescu a ridicat cea dintâi pavăză în con­tra negatorului. Pe terenul psiho­logiei etnice, ajunsă la expresie estetică, d-sa găsise și o notă­ re­zumativă a sensibilității națio­nale : duioșia. Punctul de vedere ni se pare însă prea restrictiv: duioșia poate fi o notă specifică, într’o comple­xitate de rezonanțe sufletești, ea nu cuprinde nici pe Hogaș, nici pe Sadoveanu, nici pe Caragiale, mai ales. Dacă în Creangă și Emines­cu, duioșia își găsește potențări artistice mai evidente, în celelalte valori excepționale autohtone se degradează sau nu există. Punând accentul pe expresivi­tatea specifică a limbii, problema afirmării originalității naționale este mai clară. Dar nu într’o sin­gură notă a simțirii etnice trebue căutată creația noastră literară. Punctul de vedere cel mai edifi­cator ni se pare a fi o scară de valori interne ajunse la expresie estetică, prin limbă. Ce este specificul național nu știm, suntem duioși sau vehe­menți, suntem raționaliști sau in­tuitivi, avem un sentiment tragic sau unul apolonic al existenței — iată tot atâtea controverse care ne pot dezorienta. Intr’o literatură tânără, ca a noastră, a teoretiza un specific național este prema­tur. Dealtminteri, chiar într’o lite­ratură multi-seculară, ca cea franceză, specificul etnic este con­fuz. Este mai specific francez Voltaire sau Ghauteaubriand, este Racine sau Rabelais, este Pascal sau Anatole France, este Rimbaud sau Valéry, este Balzac sau Ben­jamin Constant? Foarte greu de răspuns și mai ales foarte eronat a generaliza. Harta morală a u­­nei națiuni este, ca și cea fizică, o totalitate de aspecte, un relief complex. Dacă etnicul este un determi­nant subconștient, o dată, neutră din punct de vedere al potențelor lui estetice, etnicul ajuns la expre­sie artistică este de o varietate cromatică uneori plină de contra­dicții. Atunci, cea mai sigură cale, spre a afirma originalitatea litera­turii naționale, gradul ei de uni­versalitate, în care se topesc nuan­țele specificului, ni se pare tot sta­bilirea unei scări de valori interi­oare. Duios este d. Brătescu-Voine­­ști, duios e Gârleanu, duios este Iosif, duios este uneori Delavran­­cea, dar valorile lor creatoare pot fi oare egale cu acelea ale lui E­­minescu, Creangă, Caragiale, Coș­buc, Sadoveanu, Arghezi și Ho­gaș? Iată unde ni se pare vicios procedeul de a afirma suma rela­tivă a valorilor noastre literare, prin reducerea la un singur numi­tor de sensibilitate etnică. Artistul este un creator de uni­vers subiectiv, că în ficțiunea lui se vor regăsi unele note etnice este neîndoelnic; că ea poate fi parțial specifică, este probabil, dar nu in aceste regăsiri, în spiritualitatea pură, a unor permanente etno­­biologice trebue să vedem și ade­văratele valori creatoare. In lirica lui Eminescu se poate identifica simțul naturii, venit din subteranele milenare ale creației anonime, se pot întrezări unele reacțiuni specific românești ale sensibilității. Dar valorile lui creatoare le simțim în acele mituri personale, care-i conferă origina­litatea viziunii. Eminescu a creiat un mit paradiziac al iubirii, o con­­fraternitate între natură și intuiția lui erotică, de o sugestivitate spe­cifică, raportată la sensibilitatea lui individuală; în sociologia lui poetică, Eminescu a creat mitul unui românism idilic, rural, eroic și legendar. Iar în proecțiile fan­tastice ale creației lui, ca în Săr­manul Dionis, Luceafărul sau Că­lin, a creat mitul unui univers de o idealitate metafizică și de un na­turism mistic, de o ardoare care-i aparține. Prin duioșie, notă secun­dară în complexul creațiunii lui, implicată uneori, Eminescu nu poate fi valorificat. Creangă însuș, cu un instinct mai puțin transcendent, dar cu un nimbc tot atât de impalpabil, în su­gestivitatea lui, a creat, în Amin­tiri, un univers fabulos al vieții țărănești, înainte de atingerea ei cu civilizația și înainte ca să fi fost modificată de condițiile ei gene­rale. Am încercat cândva, într’un ar­ticol de sinteză, să scoatem în e­­vidență specificitatea universului artistic a lui Creangă. Atmosfera de epopee, de legendar geologic a amintirilor lui, iată valorile inter­ne care asigură semnificația a­­cestor „țăranii“, cum le numia modest el însuș. Inefabilul parfum de univers magic al copilăriei lui, îl fixează în apropiata vecinătate a lui Eminescu, pe scara valorilor creatoare. D. Sadoveanu este un creator de univers liric, de o specifică fre­nezie vitală , erotismul și eroicul dionisiac ce svâcnesc în largile sale evocări poetice, sensul de mister al acestor forțe instinctive de care sunt animați, eroii săi pri­mitivi, deși fără o mare varietate, nu-l consacră deasemeni ca pe un profund creator de valori ? Uni­versul ficțiunii sadoveniste este de o specificitate temperamentală inalterabilă. Viziunea baladelor lui Coșbuc, singurul nostru mare baladist, cu integrarea în basm a unui fond et­nografic, nu este ea o valoare in­ternă tot atât de originală, afir­mând specificitatea ei creatoare ? In grotescul lui Hogaș, în jocul forțelor elementare, în prosterna­rea lui de duh al munților și al sti­hiilor, în fața măreției înfricoșă­toare a naturii, palpită un suflet de aer homeric. Ne limităm a schița câteva va­lori interioare numai scoase din opera câtorva scriitori naționali. N’am uitat nici pe d. Arghezi, a cărei viziune apocaliptică din Poarta neagră, străbătând par­că din cărțile sfinte până la sine, îl fixează ca pe cel mai autentic creator de valori sufletești, din scrisul contemporan. Nu culti­văm, în critica noastră, sistemul hiperbolelor, căutând a neimbulzi scriitorii naționali, în panteonul li­teraturii universale, cu acea im­prudență și înveselitoare persis­tență, cum au făcut-o unii; nu cre­dem în naivele simetrii ale criticei universitare, care echivalează va­lorile naționale cu cele europene, cu gravitatea didactică prin care echivalează diplomele din străi­nătate. Dar când ochii miopi ai contemporanilor nu văd că exis­tăm, când paradoxele unora ne a­­nexează, fără nuanțe, literaturii franceze, și când cel mai recent negator al culturii și literaturii au­tohtone ne fixează un „rendez­vous“ la anul 2200, a afirma e­­xistența unor valori creatoare de primă importanță, în fața posteri­tății, este a demonstra esențiala comicărie a tuturor negatorilor, mai vechi și mai noi, din critica de frondă. Intre negații obtuze și exageră­ri hilarianice, spiritul creator națio­nal n’are de ce să-și ascundă rea­lizările certe. E binevenit a le scoate în lumină, oridecât ori­câte un deștept încearcă să prostească pe cei care se cred suficient de aripați, ca să distingă între farsă și panică provocată cu petarde de carnaval. Pompiliu CONSTANTINESCU Un­ volum de cercetări literare Sub îngrijirea d-lui prof. N. Cartojan de la Facultatea de Li­tere din București, a apărut de curând un frumos volum cuprin­zând studii, editări și bibliografii relative la istoria literaturii ro­mânești vechi (Cercetări Litera­re, IX + 176 pag. 8 ° gr., Impri­meria Națională, Lei 100). Acti­vitatea personală a d-lui N. Car­tojan este binecunoscută prin studiile sale temeinice asupra „A­­lexandriei“, „Legendelor Troa­­dei“, colecției „Fiori di virtu“ și mai ales prin sinteza asupra „Căr­ților populare în literatura româ­nească“ (volumul I, Epoca In­fluenței Sud-Slave, apărut în 1929; (volumul II, Epoca grecea­scă, sub tipar în Editura Funda­țiilor Regale). După deceniile glo­rioase în care Hasdeu și Gaster se ocupaseră de literatura populară românească — stabilindu-se origi­nile, influențele, izvoarele — stu­diile asupra acestui subiect s­au rărit. Deabia de vreo cincispreze­ce ani au început să apară din nou contribuțiuni serioase cari, dacă nu transformă complect viziunea literaturii populare precizată de Hasdeu și Gaster, aduc totuși multe și importante puneri punct, complectări, revizuiri. Ală­ta­turi de Leca Morariu, Bogrea, N. Drăganu — contribuțiile d-lui N. Cartojan se disting prin precizia și claritatea lor. Din nefericire, bibliotecile de cari dispun toți acești harnici sa­vanți sunt insuficiente. Și dacă o lucrare relativă la trecutul nostru istoric se poate duce la bun sfâr­șit cu materialul aflător la Biblio­teca Academiei — în nici un caz o lucrare asupra literaturii noas­tre vechi populare nu-și găsește împlinirea dacă nu se face apel la biblioteci serioase. Pentru că lite­ratura românească populară, ca și întreaga viață spirituală a poporu­lui nostru din Evul Mediu încoa­ce , se explică nu numai prin izvoarele slave sau bizantine, cu care au fost în contact imediat, ci mai ales prin acele curente de via­ță spirituală care își au obârșia în Asia Mică și chiar mai depar­te, în Iran și India. Să ne explicăm, în treacăt nu­mai, căci asupra acestui subiect vom reveni pe larg cu prilejul a­­pariției celui de al doilea volum din „Cărțile populare“ al d-lui profesor N. Cartojan. O bună parte din literatura scrisă a țări­lor creștine se datorește sectelor, ereziilor sau chiar propagandei creștine misionare. Lucrul acesta nu s’a întâmplat numai în Balca­ni. Misionarii creștini — de obi­­cei eretici —­ au creiat pretutin­deni începuturi de literatură na­țională. Nestorienii creiază lite­ratura arabă pre-islamică, dă o strălucire neîntâlnită literaturii siriene (răsăritene), pătrund cu scrierile lor până în China. Mono­phisitismul creiază o literatură națională armenească, siriană (occidentală) și egipteană. Mani­­h­eismul creiază literatura multor popoare din Asia Centrală, și prin derivatele sale bogomilice dă o puternică vigoare literaturilor balcanice. Lucrurile acestea sunt prea bine cunoscute. Ceea ce se cu­noaște mai puțin, este conținutul acestor literaturi misionare și e­­retice. Cu alte cuvinte, ignorăm sensul, valoarea, originea tuturor apocrifelor creștine și a cărților eretice care creiază primele înce­puturi literare balcanice și româ­nești. (Când spun „ignorăm“, mă refer la situația savanților ro­mâni, cari sunt condamnați să lu­creze în biblioteci sărace, lipsite de literatura critică și comparată necesară). Și atunci analizele care se fac asupra literaturii populare românești sunt fatal restrânse, li­mitate, pentru că nu pot fi compa­rate decât cu materialele slave și bizantine. Ori, cum spuneam mai sus, conținutul acestor cărți apo­crife și al acestor legende nu poa­te fi judecat de­cât la lumina ori­­ginelor lor orientale. Nu se înțe­lege nimic din bogomilism, de pil­dă, fără studii serioase asupra manih­eismului. Dar manih­eis­­mul nu este o simplă erezie creș­tină. Este o sinteză iraniană, care se cere desfăcută în elementele ei originare. Elemente care nu se gă­sesc numai în textele avestice, pe­­hlevi și persane — ci mai ales în studii iconografice. Și tocmai aceste studii iconografice lipsesc cu desăvârșire din pregătirea sa­vanților români. Ca să nu pome­nim de pregătirea orientalistică și cea istoric-religioasă, care e ex­trem de redusă. Urmarea este că tot ce s’a scris la noi despre bogomilism și lite­ratura bogomilică este tributar monografiilor streine­­ și încă! Lipsește de pildă : A study of Manih­eism in Bulgaria with spe­cial reference to the Bogomils a lui A. N. Sharenkoff, New-York, 1927. Les bogomiles et les héré­­sies chez­res Yougoslaves, a lui St. Gheorghieff, Lausanne, 1920, ca să nu mai pomenim de studiile lui Anitchkoff și polemica Ani­­tchkoff — Myra Lot Borodine în România. Capitolul respectiv din „Cărțile populare“ al d-lui prof. Cartojan este cu desăvârșire tri­butar autorităților streine, dar și acelea necomplecte). Dar nu aceasta voiam să accen­­tuiez — ci neputința de a înțelege bogomilismul fără prealabile stu­dii iraniene și, în general, orienta­­listice. Nu este locul aici să arăt filiația ideilor și ritualelor din I­­ran la sectarii balcanici. O voi face, pe larg, în altă parte. Mă mulțumesc, însă, să dau un singur exemplu — luat din folclor — des­pre viața prodigioasă pe care o poate avea o concepție cosmogo­nică sau o simplă legendă. La pagina 38—39 din „Cărțile populare din literatura românea­scă", d. prof. N. Cartojan, rezu­mând pe Dăhnhard, constată că anumite legende cosmogonice din Europa Răsăriteană își au o du­blă origine : 1) „motivul oceanic — urzirea pământului deasupra mării primare, fără margine; 2) motivul dualist: crearea lumii prin două puteri antagoniste — una reprezentând binele; cea­laltă, invidioasă, „reprezentând răul“. Motivul oceanic, adaugă autorul, este de origine indiană, din India a emigrat în Iran, și de aici a fost cunoscut sectelor ere­tice creștine. Până aici, lucrurile sunt exac­te. Numai că, motivul acesta „in­dian“ nu este indian >— ci austro­­asiatic. Cosmologia indiană este o cosmologie ariană, deci de struc­tură continentală, nu maritimă. Este adevărat că în cărțile sfinte indiene se întâlnește acest concept al facerii lumii din ocean, însă motivul a fost împrumutat de la populația locală anterioară inva­ziei ariene, populație care a atins un mare grad de civilizație, și care nu este întotdeauna de rasă dra­­vidiană, ci de una polinesiană și oceanică. Studiile lui Przyluski, în special, au dovedit și în linguisti­­că și în folclor originea maritimă a unei părți din mitologia india­nă. (Vezi, d. p„ Jean Przyb­ski, „La Princesse à l’odeur de pois­­son et la Nagî dans Les traditions de l’Asie Orientale“, în Etudes A­­siatiques, vol II, pag. 265 — 284, 1926; J. Ph. Vogel, „Serpent­­worship in ancient and modern India", Acta Orientalia, vol. II, 1924, p. 279—312; Sylvain Levi, „Pré-aryen et pre-dravidien“ în Journal Asiatique“, 1923, vol. II, p. 1 —57 ; Jean Przybuski, „Ben­gali Numeration and Non-Aryan substratum“ în volumul Pre-ary­­an and pre-dravidian in India, Calcutta University Press, 1929, p. 23—32; id. „La numeration vi­­gésimale dans Tiide“ în Rocznik Oryentalistyczny, vol. IV, 1926 p. 230—237; id. „Prologue­ cadre des Mille et une Nuits et le the­me de svayamvara“ în Journal A­­siatique, 1924, p. 101 —137; ma­terial asupra simbolismului palei­stigmat oceanic, în volumul lui G. Oppert, On the original inha­bitants of India, Madras 1898, p 425—426, p. 274 sq., etc., volun care a trecut neobservat lu Przyluski și celorlalți). Dar originea ne-indiană a mitu­lui cosmogonic pe care îl găsim în folclorul românesc și cel bal­canic, este dovedită și de studii etnografice moderne asupra stra­turilor de civilizație și rasă din India, studii care sunt cu desăvâr­șire necunoscute în România, care ne silesc să rămânem cu ce­l puțin 20 de ani în urma descope­iri­lor științifice. Cercetările lui ames Hornell (The Origin and the Ethnological Significance of the Indian Boat designs, in :,Me­­noirs of the Bengal Asiatic So­­ciety“, Calcutta, 1920, vol. VIII) ind a dovedi o puternică influen­­ă polinesiană asupra populației pre-dravidiene de pe coasta de sud a Indiei. De asemenea profeso­rul Dasgupta (A fea types of In­­dian sedentary games, în „Journal of Asiatic Society of Bengal“, vol. XXII, 1926, p. 143—148, 211 — 213) a adunat izbitoare analogii ntre anumite jocuri din India și Sumatra. Pe de altă parte, dacă e­­timologia propusă de prof. Przyl­ Liski pentru cuvintele sanskrite lingă, langala, langala este justă și dacă ele derivă din forma mela­­nesiană laic — atunci simbolul în­tregului shaivism (simbolul erotic, Ungarn) trebuie pus în legătură cu religiile micronesiene (Mem. Loc de Linguistique, vol XXII, ip. 205 și urmare). Ce rezultă din toate aceste lu­cruri, pe care le-am amintit rela­tiv la originea unui singur element esențial al mitului cosmogonic în­tâlnit în literatura noastră popula­ră și în folclorul nostru? Rezultă că legătura peninsulei balcanice cu Răsăritul — și cu Răsăritul cel mai depărtat — s’a menținut vre­un număr însemnat de ani. Fire­­imediate, comerciale sau politice­ște, nu e vorba numai de legături — ci de legături substanțiale, de structură. Trebuie să se înțeleagă odată pentru totdeauna că țara noastră a crescut spiritualicește din lumină răsăriteană, și nu din luminile gnostice ale Asiei Mici, nu din sincretismul elitelor alex­andrine — ci din cele câteva in­tuiții capitale asupra Lumii și Vie­ții, intuiții create adânc în î­ntune­­ricul vremilor, creiate folcloric, a­­dică fantastic, de o întreagă colec­tivitate. Ce ne interesează pe noi, pentru precizarea liniilor mari ale cultu­rii românești populare, nu sunt simplele emigrări ale unui motiv folcloric sau ale altui motiv. Pen­­tru că, prezența unui motiv folclo­ric într-o țară nu înseamnă și pre­zența spiritualității acelui motiv. In Scandinavia, de exemplu, se pot trasa motive budiste (Moltke Moe, Samlede Skrifter, vol. I, Oslo 1925, p. 189—219), fără ca cineva să pretindă și prezența spiritualității budiste. Este vorba de alte influențe, de influențe care exprimă însăși substanța concepției despre lume și despre existență. Miturile cosmogonice trădează structura mentală a u­­nui popor. Și trădează încă ceva . Vechimea spiritualității acelui po­por. Căci există o istorie a mitu­rilor, după cum există una a oa­menilor și a societăților. Așa­dar, faptul că poporul românesc cu­noaște și asimilează un mit cos­mologic care nu este biblic dove­dește anumite afinități, corespondențe spirituale anumite de cea mai mare însemnătate pentru is­toria culturii noastre. Un mit nu se impune întotdeauna : se alege. Și un mit poartă cu el o anumită viziune, organică, asupra între­­gei lumi. Așa­dar, faptul că se a­­lege un mit cosmogonic anumit nu trebuie explicat numai prin cercetarea izvoarelor imediate (e­­m­igrări, motive, înrudiri, etc.) ci și prin structura mentală pre-im­­plicată în această alegere. De aceia am crezut interesant de a stărui (deși insuficient) asu­pra substanței mitului cosmogo­nic popular românesc. S’a văzut, sper, că anumite studii prelimina­re, de orientalistică și istoria re­ligiilor, sunt indispensabile ori­cui care vrea să atace o proble­mă de folclor sau de literatură populară românească veche. Ori, asemenea studii nu se pot face cu bibliotecile de care dispunem în România. Și atunci se întâmplă un lucru, penibil dar general în știința românească. Se recurge la compendii și manuale streine, și se pune materialul românesc po­pular în legătură cu materialul o­­riental așa cum e găsit în manua­le. Dar manualele sunt insuficien­te. Și ochii autorilor streini nu văd întotdeauna perfect. Mai e n­evoie și de altceva în afară de erudiție pur filologică. Deaceia, de câte ori e nevoie de comparație cu materialele o­­rientale, veți vedea citate în lu­crările savanților români aceleași și aceleași monografii franceze sau germane, și foarte rareori studii speciale, risipite prin revis­te și colecții greu de găsit. De a­ceia, orice încercare de studiu comparativ este fatal limitată ceia ce a putut ceti savantul ro­m­­mân în bibliotecile noastre de aici. Cred că este timpul să se procedeze la creiarea de bibliote­ci tehnice, orientalistice și de is­toria religiunilor, căci altmnteri tot materialul de creiație populară de care dispunem nu va putea fi înțeles. România, oricare ar fi si­tuația și veleitățile ei politice de astăzi, a fost o țară alimentată de gândirea și fantezia orientală. Și dacă voim să înțelegem sensul tu­turor apocrifelor care abundă în literatura populară și să înțelegem conținutul schemelor folclorice românești — nu trebuie să ne o­­prim la Orientul apropiat, ci să urmărim nașterea unui concept­­forță până în Austro-Asia. ...Cine a avut răbdarea să ne citească până aici a ghicit rostul acestei lungi introduceri la recen­zia volumului „Cercetări Litera­re“ publicat de elevii d-lui prof. Cartojan. In numărul viitor vom încerca să dezbatem câteva pro­bleme întâlnite acolo. MIRCEA ELIADE GE SĂ DĂM COPIILOR NOȘTRI SĂ CITEASCĂ IN VACANȚĂ ? Curajul și eroismul sunt cele două însușiri de căpetenie ale­ omu­lui. Admirăm ,pe aceia care dau dovadă de ele și în visurile noastre ne vedem­ și noi eroi, oameni îndrăzneți cari înfruntă primejdiile și por­nesc cu sabia dreptății prin lume ca să pedepsească răul și să răsplă­tească binele. Gândurile acestea mi-au fost sugerate zilele trecute, căzându-mi în mână o colecție de cărțulii îngrijit tipărite, cu titlul : „Aventurile echi­pajului Dox“. Mărturisesc că, deși trecut de vârsta adolescenței, nu m­’am putut reține să citesc aceste broșuri, în cari e vorba de un că­pitan de marină și fiul său în vârstă de 18 ani, cari, având un sub­marin utilat cu cele mai noui instalații tehnice, pornesc să colinde prin lume, numai cu gândul să descopere lucruri no­i, să aline sufe­rințele semenilor lor, dând pildă de curaj, și abnegație. Viața acestor eroi în cel mai nobil înțeles al cuvântului ne umple de admirație nestăpânită, ne face să vedem lum­ea în culori frumoase, ne arată cumi sunt adevăratele satisfacții ale existenții : răspândirea bi­nelui pretutindeni, credința în valorile morale, cari stau mai presus de trecătoarele bunuri pământești. In vremea noastră frământată de patimi, când grija pentru edu­cația tineretului ne preocupă în mod persistent, o lectură potrivită e singurul remediu pentru cultivarea minții și a sufletului. Ce să băm­ copiilor noștri să citească ? se întreabă desigur orice părinte. Răspun­sul e simplu : cărți în cari sunt glorificate însușirile nobile, cari ne fac să ne considerăm frați unii pe alții, cari ne vorbesc, în chip popular, de marile descoperiri științifice, ne învață geografie, fără hărți migă­loase, istoria fără date greu de reținut și fizica fără formule în­câlcite „Aventurile echipajului Dox“ umplu un gol adânc simțit în țara noastră. Ele trebuiesc citite de­ părinți și de copii, căci dacă pentru cei dintâi sunt numai un mijloc de a-și petrece timpul liber, pentru ceilalți constituie un auxiliar neprețuit în educație și pilda să o luăm de la primul cetățean al țării, al cărui fiu, Măria Sa Marele Voevod Mihai e un cititor regulat al colecției săptămânale de care a fost vorba în rândurile de mai sus. I Dr. OMEGA

Next