Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-07-08 / nr. 345
F 'S i 8 IULIE 1934 VREMEA Cronica literară . Literatura română există S’ar părea că titlul acestui articol este o pură tautologie. Nu este vorba de afirmarea materială a literaturii noastre, ci de încercarea de a indica acele valori creatoare ale scrisului național, care pot să revendice o viziune originală și un grad de universalitate. Negatorii creațiilor spiritului autohton sunt pe cât de izolați, pe atât de violenți. Cel dintâi, d. R. Fundoianu ne anexa generos literaturii franceze, ca pe o mică și parazitară colonie. D. N. Davidescu, mai îngăduitor, a afirmat nașterea literaturii române odată cu simbolismul. Ultimul venit, d. Eugen Ionescu, aproape nu mai vede nimic; nu o simplă colonie franceză ar fi cultura noastră, ci o pastișe a modelelor divers europene. Iar ca o mângâiere ne dă o întâlnire tocmai în anul 2200, pentru a face un inventar al creației spiritului românesc. Termenul de grație este prea lung, spre a-și oferi însuși d. Ionescu satisfacția primă de a recolta roadele pe care nu le vede astăzi. Și apoi cine să ne garanteze, că în acest fatidican nu se vor agita alți Ionești, tot atât de intransigenți, să ne spulbere existența ? Literatura română modernă nici n’a împlinit veacul, dacă vom considera ca primă operă realizată pe un plan mai înalt nuvela lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanu. Totul ne prezentăm în fața posterității cu Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Sadoveanu, Hogaș și Arghezi. Nu ne referim decât la acești creatori, spre a justifica viabilitatea literaturii naționale, în exponenții ei cei mai caracteristici. Când d. Fundoianu ne-a negat specificitatea, considerându-ne o anexă a literaturii franceze, în panica momentului, d. E. Lovinescu a ridicat cea dintâi pavăză în contra negatorului. Pe terenul psihologiei etnice, ajunsă la expresie estetică, d-sa găsise și o notă rezumativă a sensibilității naționale : duioșia. Punctul de vedere ni se pare însă prea restrictiv: duioșia poate fi o notă specifică, într’o complexitate de rezonanțe sufletești, ea nu cuprinde nici pe Hogaș, nici pe Sadoveanu, nici pe Caragiale, mai ales. Dacă în Creangă și Eminescu, duioșia își găsește potențări artistice mai evidente, în celelalte valori excepționale autohtone se degradează sau nu există. Punând accentul pe expresivitatea specifică a limbii, problema afirmării originalității naționale este mai clară. Dar nu într’o singură notă a simțirii etnice trebue căutată creația noastră literară. Punctul de vedere cel mai edificator ni se pare a fi o scară de valori interne ajunse la expresie estetică, prin limbă. Ce este specificul național nu știm, suntem duioși sau vehemenți, suntem raționaliști sau intuitivi, avem un sentiment tragic sau unul apolonic al existenței — iată tot atâtea controverse care ne pot dezorienta. Intr’o literatură tânără, ca a noastră, a teoretiza un specific național este prematur. Dealtminteri, chiar într’o literatură multi-seculară, ca cea franceză, specificul etnic este confuz. Este mai specific francez Voltaire sau Ghauteaubriand, este Racine sau Rabelais, este Pascal sau Anatole France, este Rimbaud sau Valéry, este Balzac sau Benjamin Constant? Foarte greu de răspuns și mai ales foarte eronat a generaliza. Harta morală a unei națiuni este, ca și cea fizică, o totalitate de aspecte, un relief complex. Dacă etnicul este un determinant subconștient, o dată, neutră din punct de vedere al potențelor lui estetice, etnicul ajuns la expresie artistică este de o varietate cromatică uneori plină de contradicții. Atunci, cea mai sigură cale, spre a afirma originalitatea literaturii naționale, gradul ei de universalitate, în care se topesc nuanțele specificului, ni se pare tot stabilirea unei scări de valori interioare. Duios este d. Brătescu-Voinești, duios e Gârleanu, duios este Iosif, duios este uneori Delavrancea, dar valorile lor creatoare pot fi oare egale cu acelea ale lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Sadoveanu, Arghezi și Hogaș? Iată unde ni se pare vicios procedeul de a afirma suma relativă a valorilor noastre literare, prin reducerea la un singur numitor de sensibilitate etnică. Artistul este un creator de univers subiectiv, că în ficțiunea lui se vor regăsi unele note etnice este neîndoelnic; că ea poate fi parțial specifică, este probabil, dar nu in aceste regăsiri, în spiritualitatea pură, a unor permanente etnobiologice trebue să vedem și adevăratele valori creatoare. In lirica lui Eminescu se poate identifica simțul naturii, venit din subteranele milenare ale creației anonime, se pot întrezări unele reacțiuni specific românești ale sensibilității. Dar valorile lui creatoare le simțim în acele mituri personale, care-i conferă originalitatea viziunii. Eminescu a creiat un mit paradiziac al iubirii, o confraternitate între natură și intuiția lui erotică, de o sugestivitate specifică, raportată la sensibilitatea lui individuală; în sociologia lui poetică, Eminescu a creat mitul unui românism idilic, rural, eroic și legendar. Iar în proecțiile fantastice ale creației lui, ca în Sărmanul Dionis, Luceafărul sau Călin, a creat mitul unui univers de o idealitate metafizică și de un naturism mistic, de o ardoare care-i aparține. Prin duioșie, notă secundară în complexul creațiunii lui, implicată uneori, Eminescu nu poate fi valorificat. Creangă însuș, cu un instinct mai puțin transcendent, dar cu un nimbc tot atât de impalpabil, în sugestivitatea lui, a creat, în Amintiri, un univers fabulos al vieții țărănești, înainte de atingerea ei cu civilizația și înainte ca să fi fost modificată de condițiile ei generale. Am încercat cândva, într’un articol de sinteză, să scoatem în evidență specificitatea universului artistic a lui Creangă. Atmosfera de epopee, de legendar geologic a amintirilor lui, iată valorile interne care asigură semnificația acestor „țăranii“, cum le numia modest el însuș. Inefabilul parfum de univers magic al copilăriei lui, îl fixează în apropiata vecinătate a lui Eminescu, pe scara valorilor creatoare. D. Sadoveanu este un creator de univers liric, de o specifică frenezie vitală , erotismul și eroicul dionisiac ce svâcnesc în largile sale evocări poetice, sensul de mister al acestor forțe instinctive de care sunt animați, eroii săi primitivi, deși fără o mare varietate, nu-l consacră deasemeni ca pe un profund creator de valori ? Universul ficțiunii sadoveniste este de o specificitate temperamentală inalterabilă. Viziunea baladelor lui Coșbuc, singurul nostru mare baladist, cu integrarea în basm a unui fond etnografic, nu este ea o valoare internă tot atât de originală, afirmând specificitatea ei creatoare ? In grotescul lui Hogaș, în jocul forțelor elementare, în prosternarea lui de duh al munților și al stihiilor, în fața măreției înfricoșătoare a naturii, palpită un suflet de aer homeric. Ne limităm a schița câteva valori interioare numai scoase din opera câtorva scriitori naționali. N’am uitat nici pe d. Arghezi, a cărei viziune apocaliptică din Poarta neagră, străbătând parcă din cărțile sfinte până la sine, îl fixează ca pe cel mai autentic creator de valori sufletești, din scrisul contemporan. Nu cultivăm, în critica noastră, sistemul hiperbolelor, căutând a neimbulzi scriitorii naționali, în panteonul literaturii universale, cu acea imprudență și înveselitoare persistență, cum au făcut-o unii; nu credem în naivele simetrii ale criticei universitare, care echivalează valorile naționale cu cele europene, cu gravitatea didactică prin care echivalează diplomele din străinătate. Dar când ochii miopi ai contemporanilor nu văd că existăm, când paradoxele unora ne anexează, fără nuanțe, literaturii franceze, și când cel mai recent negator al culturii și literaturii autohtone ne fixează un „rendezvous“ la anul 2200, a afirma existența unor valori creatoare de primă importanță, în fața posterității, este a demonstra esențiala comicărie a tuturor negatorilor, mai vechi și mai noi, din critica de frondă. Intre negații obtuze și exagerări hilarianice, spiritul creator național n’are de ce să-și ascundă realizările certe. E binevenit a le scoate în lumină, oridecât oricâte un deștept încearcă să prostească pe cei care se cred suficient de aripați, ca să distingă între farsă și panică provocată cu petarde de carnaval. Pompiliu CONSTANTINESCU Un volum de cercetări literare Sub îngrijirea d-lui prof. N. Cartojan de la Facultatea de Litere din București, a apărut de curând un frumos volum cuprinzând studii, editări și bibliografii relative la istoria literaturii românești vechi (Cercetări Literare, IX + 176 pag. 8 ° gr., Imprimeria Națională, Lei 100). Activitatea personală a d-lui N. Cartojan este binecunoscută prin studiile sale temeinice asupra „Alexandriei“, „Legendelor Troadei“, colecției „Fiori di virtu“ și mai ales prin sinteza asupra „Cărților populare în literatura românească“ (volumul I, Epoca Influenței Sud-Slave, apărut în 1929; (volumul II, Epoca grecească, sub tipar în Editura Fundațiilor Regale). După deceniile glorioase în care Hasdeu și Gaster se ocupaseră de literatura populară românească — stabilindu-se originile, influențele, izvoarele — studiile asupra acestui subiect sau rărit. Deabia de vreo cincisprezece ani au început să apară din nou contribuțiuni serioase cari, dacă nu transformă complect viziunea literaturii populare precizată de Hasdeu și Gaster, aduc totuși multe și importante puneri punct, complectări, revizuiri. Alătaturi de Leca Morariu, Bogrea, N. Drăganu — contribuțiile d-lui N. Cartojan se disting prin precizia și claritatea lor. Din nefericire, bibliotecile de cari dispun toți acești harnici savanți sunt insuficiente. Și dacă o lucrare relativă la trecutul nostru istoric se poate duce la bun sfârșit cu materialul aflător la Biblioteca Academiei — în nici un caz o lucrare asupra literaturii noastre vechi populare nu-și găsește împlinirea dacă nu se face apel la biblioteci serioase. Pentru că literatura românească populară, ca și întreaga viață spirituală a poporului nostru din Evul Mediu încoace , se explică nu numai prin izvoarele slave sau bizantine, cu care au fost în contact imediat, ci mai ales prin acele curente de viață spirituală care își au obârșia în Asia Mică și chiar mai departe, în Iran și India. Să ne explicăm, în treacăt numai, căci asupra acestui subiect vom reveni pe larg cu prilejul apariției celui de al doilea volum din „Cărțile populare“ al d-lui profesor N. Cartojan. O bună parte din literatura scrisă a țărilor creștine se datorește sectelor, ereziilor sau chiar propagandei creștine misionare. Lucrul acesta nu s’a întâmplat numai în Balcani. Misionarii creștini — de obicei eretici — au creiat pretutindeni începuturi de literatură națională. Nestorienii creiază literatura arabă pre-islamică, dă o strălucire neîntâlnită literaturii siriene (răsăritene), pătrund cu scrierile lor până în China. Monophisitismul creiază o literatură națională armenească, siriană (occidentală) și egipteană. Maniheismul creiază literatura multor popoare din Asia Centrală, și prin derivatele sale bogomilice dă o puternică vigoare literaturilor balcanice. Lucrurile acestea sunt prea bine cunoscute. Ceea ce se cunoaște mai puțin, este conținutul acestor literaturi misionare și eretice. Cu alte cuvinte, ignorăm sensul, valoarea, originea tuturor apocrifelor creștine și a cărților eretice care creiază primele începuturi literare balcanice și românești. (Când spun „ignorăm“, mă refer la situația savanților români, cari sunt condamnați să lucreze în biblioteci sărace, lipsite de literatura critică și comparată necesară). Și atunci analizele care se fac asupra literaturii populare românești sunt fatal restrânse, limitate, pentru că nu pot fi comparate decât cu materialele slave și bizantine. Ori, cum spuneam mai sus, conținutul acestor cărți apocrife și al acestor legende nu poate fi judecat decât la lumina originelor lor orientale. Nu se înțelege nimic din bogomilism, de pildă, fără studii serioase asupra maniheismului. Dar maniheismul nu este o simplă erezie creștină. Este o sinteză iraniană, care se cere desfăcută în elementele ei originare. Elemente care nu se găsesc numai în textele avestice, pehlevi și persane — ci mai ales în studii iconografice. Și tocmai aceste studii iconografice lipsesc cu desăvârșire din pregătirea savanților români. Ca să nu pomenim de pregătirea orientalistică și cea istoric-religioasă, care e extrem de redusă. Urmarea este că tot ce s’a scris la noi despre bogomilism și literatura bogomilică este tributar monografiilor streine și încă! Lipsește de pildă : A study of Maniheism in Bulgaria with special reference to the Bogomils a lui A. N. Sharenkoff, New-York, 1927. Les bogomiles et les hérésies chezres Yougoslaves, a lui St. Gheorghieff, Lausanne, 1920, ca să nu mai pomenim de studiile lui Anitchkoff și polemica Anitchkoff — Myra Lot Borodine în România. Capitolul respectiv din „Cărțile populare“ al d-lui prof. Cartojan este cu desăvârșire tributar autorităților streine, dar și acelea necomplecte). Dar nu aceasta voiam să accentuiez — ci neputința de a înțelege bogomilismul fără prealabile studii iraniene și, în general, orientalistice. Nu este locul aici să arăt filiația ideilor și ritualelor din Iran la sectarii balcanici. O voi face, pe larg, în altă parte. Mă mulțumesc, însă, să dau un singur exemplu — luat din folclor — despre viața prodigioasă pe care o poate avea o concepție cosmogonică sau o simplă legendă. La pagina 38—39 din „Cărțile populare din literatura românească", d. prof. N. Cartojan, rezumând pe Dăhnhard, constată că anumite legende cosmogonice din Europa Răsăriteană își au o dublă origine : 1) „motivul oceanic — urzirea pământului deasupra mării primare, fără margine; 2) motivul dualist: crearea lumii prin două puteri antagoniste — una reprezentând binele; cealaltă, invidioasă, „reprezentând răul“. Motivul oceanic, adaugă autorul, este de origine indiană, din India a emigrat în Iran, și de aici a fost cunoscut sectelor eretice creștine. Până aici, lucrurile sunt exacte. Numai că, motivul acesta „indian“ nu este indian >— ci austroasiatic. Cosmologia indiană este o cosmologie ariană, deci de structură continentală, nu maritimă. Este adevărat că în cărțile sfinte indiene se întâlnește acest concept al facerii lumii din ocean, însă motivul a fost împrumutat de la populația locală anterioară invaziei ariene, populație care a atins un mare grad de civilizație, și care nu este întotdeauna de rasă dravidiană, ci de una polinesiană și oceanică. Studiile lui Przyluski, în special, au dovedit și în linguistică și în folclor originea maritimă a unei părți din mitologia indiană. (Vezi, d. p„ Jean Przybski, „La Princesse à l’odeur de poisson et la Nagî dans Les traditions de l’Asie Orientale“, în Etudes Asiatiques, vol II, pag. 265 — 284, 1926; J. Ph. Vogel, „Serpentworship in ancient and modern India", Acta Orientalia, vol. II, 1924, p. 279—312; Sylvain Levi, „Pré-aryen et pre-dravidien“ în Journal Asiatique“, 1923, vol. II, p. 1 —57 ; Jean Przybuski, „Bengali Numeration and Non-Aryan substratum“ în volumul Pre-aryan and pre-dravidian in India, Calcutta University Press, 1929, p. 23—32; id. „La numeration vigésimale dans Tiide“ în Rocznik Oryentalistyczny, vol. IV, 1926 p. 230—237; id. „Prologue cadre des Mille et une Nuits et le theme de svayamvara“ în Journal Asiatique, 1924, p. 101 —137; material asupra simbolismului paleistigmat oceanic, în volumul lui G. Oppert, On the original inhabitants of India, Madras 1898, p 425—426, p. 274 sq., etc., volun care a trecut neobservat lu Przyluski și celorlalți). Dar originea ne-indiană a mitului cosmogonic pe care îl găsim în folclorul românesc și cel balcanic, este dovedită și de studii etnografice moderne asupra straturilor de civilizație și rasă din India, studii care sunt cu desăvârșire necunoscute în România, care ne silesc să rămânem cu cel puțin 20 de ani în urma descopeirilor științifice. Cercetările lui ames Hornell (The Origin and the Ethnological Significance of the Indian Boat designs, in :,Menoirs of the Bengal Asiatic Society“, Calcutta, 1920, vol. VIII) ind a dovedi o puternică influenă polinesiană asupra populației pre-dravidiene de pe coasta de sud a Indiei. De asemenea profesorul Dasgupta (A fea types of Indian sedentary games, în „Journal of Asiatic Society of Bengal“, vol. XXII, 1926, p. 143—148, 211 — 213) a adunat izbitoare analogii ntre anumite jocuri din India și Sumatra. Pe de altă parte, dacă etimologia propusă de prof. Przyl Liski pentru cuvintele sanskrite lingă, langala, langala este justă și dacă ele derivă din forma melanesiană laic — atunci simbolul întregului shaivism (simbolul erotic, Ungarn) trebuie pus în legătură cu religiile micronesiene (Mem. Loc de Linguistique, vol XXII, ip. 205 și urmare). Ce rezultă din toate aceste lucruri, pe care le-am amintit relativ la originea unui singur element esențial al mitului cosmogonic întâlnit în literatura noastră populară și în folclorul nostru? Rezultă că legătura peninsulei balcanice cu Răsăritul — și cu Răsăritul cel mai depărtat — s’a menținut vreun număr însemnat de ani. Fireimediate, comerciale sau politicește, nu e vorba numai de legături — ci de legături substanțiale, de structură. Trebuie să se înțeleagă odată pentru totdeauna că țara noastră a crescut spiritualicește din lumină răsăriteană, și nu din luminile gnostice ale Asiei Mici, nu din sincretismul elitelor alexandrine — ci din cele câteva intuiții capitale asupra Lumii și Vieții, intuiții create adânc în întunericul vremilor, creiate folcloric, adică fantastic, de o întreagă colectivitate. Ce ne interesează pe noi, pentru precizarea liniilor mari ale culturii românești populare, nu sunt simplele emigrări ale unui motiv folcloric sau ale altui motiv. Pentru că, prezența unui motiv folcloric într-o țară nu înseamnă și prezența spiritualității acelui motiv. In Scandinavia, de exemplu, se pot trasa motive budiste (Moltke Moe, Samlede Skrifter, vol. I, Oslo 1925, p. 189—219), fără ca cineva să pretindă și prezența spiritualității budiste. Este vorba de alte influențe, de influențe care exprimă însăși substanța concepției despre lume și despre existență. Miturile cosmogonice trădează structura mentală a unui popor. Și trădează încă ceva . Vechimea spiritualității acelui popor. Căci există o istorie a miturilor, după cum există una a oamenilor și a societăților. Așadar, faptul că poporul românesc cunoaște și asimilează un mit cosmologic care nu este biblic dovedește anumite afinități, corespondențe spirituale anumite de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturii noastre. Un mit nu se impune întotdeauna : se alege. Și un mit poartă cu el o anumită viziune, organică, asupra întregei lumi. Așadar, faptul că se alege un mit cosmogonic anumit nu trebuie explicat numai prin cercetarea izvoarelor imediate (emigrări, motive, înrudiri, etc.) ci și prin structura mentală pre-implicată în această alegere. De aceia am crezut interesant de a stărui (deși insuficient) asupra substanței mitului cosmogonic popular românesc. S’a văzut, sper, că anumite studii preliminare, de orientalistică și istoria religiilor, sunt indispensabile oricui care vrea să atace o problemă de folclor sau de literatură populară românească veche. Ori, asemenea studii nu se pot face cu bibliotecile de care dispunem în România. Și atunci se întâmplă un lucru, penibil dar general în știința românească. Se recurge la compendii și manuale streine, și se pune materialul românesc popular în legătură cu materialul oriental așa cum e găsit în manuale. Dar manualele sunt insuficiente. Și ochii autorilor streini nu văd întotdeauna perfect. Mai e nevoie și de altceva în afară de erudiție pur filologică. Deaceia, de câte ori e nevoie de comparație cu materialele orientale, veți vedea citate în lucrările savanților români aceleași și aceleași monografii franceze sau germane, și foarte rareori studii speciale, risipite prin reviste și colecții greu de găsit. De aceia, orice încercare de studiu comparativ este fatal limitată ceia ce a putut ceti savantul rommân în bibliotecile noastre de aici. Cred că este timpul să se procedeze la creiarea de biblioteci tehnice, orientalistice și de istoria religiunilor, căci altmnteri tot materialul de creiație populară de care dispunem nu va putea fi înțeles. România, oricare ar fi situația și veleitățile ei politice de astăzi, a fost o țară alimentată de gândirea și fantezia orientală. Și dacă voim să înțelegem sensul tuturor apocrifelor care abundă în literatura populară și să înțelegem conținutul schemelor folclorice românești — nu trebuie să ne oprim la Orientul apropiat, ci să urmărim nașterea unui conceptforță până în Austro-Asia. ...Cine a avut răbdarea să ne citească până aici a ghicit rostul acestei lungi introduceri la recenzia volumului „Cercetări Literare“ publicat de elevii d-lui prof. Cartojan. In numărul viitor vom încerca să dezbatem câteva probleme întâlnite acolo. MIRCEA ELIADE GE SĂ DĂM COPIILOR NOȘTRI SĂ CITEASCĂ IN VACANȚĂ ? Curajul și eroismul sunt cele două însușiri de căpetenie ale omului. Admirăm ,pe aceia care dau dovadă de ele și în visurile noastre ne vedem și noi eroi, oameni îndrăzneți cari înfruntă primejdiile și pornesc cu sabia dreptății prin lume ca să pedepsească răul și să răsplătească binele. Gândurile acestea mi-au fost sugerate zilele trecute, căzându-mi în mână o colecție de cărțulii îngrijit tipărite, cu titlul : „Aventurile echipajului Dox“. Mărturisesc că, deși trecut de vârsta adolescenței, nu m’am putut reține să citesc aceste broșuri, în cari e vorba de un căpitan de marină și fiul său în vârstă de 18 ani, cari, având un submarin utilat cu cele mai noui instalații tehnice, pornesc să colinde prin lume, numai cu gândul să descopere lucruri noi, să aline suferințele semenilor lor, dând pildă de curaj, și abnegație. Viața acestor eroi în cel mai nobil înțeles al cuvântului ne umple de admirație nestăpânită, ne face să vedem lumea în culori frumoase, ne arată cumi sunt adevăratele satisfacții ale existenții : răspândirea binelui pretutindeni, credința în valorile morale, cari stau mai presus de trecătoarele bunuri pământești. In vremea noastră frământată de patimi, când grija pentru educația tineretului ne preocupă în mod persistent, o lectură potrivită e singurul remediu pentru cultivarea minții și a sufletului. Ce să băm copiilor noștri să citească ? se întreabă desigur orice părinte. Răspunsul e simplu : cărți în cari sunt glorificate însușirile nobile, cari ne fac să ne considerăm frați unii pe alții, cari ne vorbesc, în chip popular, de marile descoperiri științifice, ne învață geografie, fără hărți migăloase, istoria fără date greu de reținut și fizica fără formule încâlcite „Aventurile echipajului Dox“ umplu un gol adânc simțit în țara noastră. Ele trebuiesc citite de părinți și de copii, căci dacă pentru cei dintâi sunt numai un mijloc de a-și petrece timpul liber, pentru ceilalți constituie un auxiliar neprețuit în educație și pilda să o luăm de la primul cetățean al țării, al cărui fiu, Măria Sa Marele Voevod Mihai e un cititor regulat al colecției săptămânale de care a fost vorba în rândurile de mai sus. I Dr. OMEGA