Ziarul Călětoriilor, 1897 (Anul 1, nr. 1-15)
1897-11-05 / nr. 1
2 ZIARUL CALETORIILOR Descriune in insula Logon (FILIPINE) De când cu răscoalele din insulele Filipine, se vorbeşte foarte mult de acele pământuri frumoase, şi de aceea m’am hotărît şi eu sa scriu ceva din amintirile călătoriei ce am făcut pe acolo acum câţiva ani. Am debarcat chiar la Manila, care e situată la gura rîului Parig, lângă unul dintre cele mai frumoase golfuri ale insulei Lagon. Aveam de călăuză un om foarte delicat, care nu’mî impunea nici un plan de escursiune, ci mă urmărea ori încotro apucam. — Ascultă, îi zisei eu într’un moment, aș vrea să văd monumentele spaniole ale timpurilor istorice când Manila era celdintăi port din lume. — Monumente? zise omul cu mirare. Nu e nici un monument în Filipine; nici odată nu s’a construit și nu se vor construi monumente, din cauza neîncetatelor cutremure de pământ cari le ar distruge îndată, înjghebarăm atunci, dimpreună cu alte câteva persoane, o caravană şi pornirăm ca să vizităm celebrul vulcan Taal. Câţîva din noi am încălecat pe cal mici foarte vioi şi iuţi ca nişte capre. Câteva dame şi fete, neavănd cai, au încălecat pe boi. Cinci bivoli enormi veneau în urma caravanei încărcaţi cu merinde. O ! dacă am simţit bucurie mai mare de a trăi, apoi aceasta a fost atunci, pe acele cărări mărginite de tufe cu un miros îmbătător şi sub binefăcătoarele adieri ale văntului dimineţei, înaintam pe litoralul de mează-zi al golfului, ocolind zigzagurile pitoreşti ale coastei, lacurile pline de insule şi în cari pădurile se reflectează dimpreună cu munţii şi cu norii alburii. Pe drum întâlniam ţărani aborigieni, malaezi, metişi, chinezi, o amestecătură ca şi la o expoziţiune în care oameni din toate ţările îşi dăduseră întâlnire.— Colonia noastră, îmi zice conductorul în chip de esplicaţiune, nu este numai cea mai frumoasă ţară din lume, ci şi cea mai bogată. Pământul muntos pe care calci ascunde deposite mari de metale, mai cu seamă aur şi aramă. Până şi apele rîurilor duc cu ele bucăţi de aur. M’am mirat atunci că spaniolii, cu marea lor activitate, au lăsat în decădere această colonie atât de preţioasă. — Vai, zise iar conducătorul, noi avem aci un dușman mare şi neîmpăcat : activitatea vulcanică, mai cu semă la Lugon. Erupţiunile şi cutremurile de pământ dărîmă adese ori oraşele şi distrug recoltele. D-ta poţi prea bine să rîzi în nasul oamenilor învăţaţi cari pretind că vulcanii sunt nişte «supape de apărare». Noi n’avem aci de cât supape d’astea şi pământul nostru e într’o frământare continuă. Manila a fost distrusă de mai multe ori. Cel mai spăimântător cutremur a fost acela de la 1868. Acela din 1880 n’a fost așa periculos, pentru că se reconstruiseră case foarte joase, cu un singur etagiu, ale cărei lemnării erau încrucișate ca la colivii peste zidurile foarte groase ale rândului de jos. Deosebit de asta casele nu mai erau învălite, cum nu sunt nici azi, cu olane, ci cu tinichea uşoară. Cu toate astea în fiecare odaie se ţine şi azi câte o masă puternică, sub care se bagă toţi ai casei cândîncepe cutremurul, pentru a se feri de loviturile lemnăriilor şi ale tinichelelor. înaintam astfel veseli, căci explicaţiile conducătorului erau adeseori întrerupte de cântecele şi de cornurile tovarăşilor de drum. Timpul era spendid. Desigur acesta era un noroc pentru mine, căci atmosfera nu e totd’auna curată şi liniştită la Filipine. Tifonii (vîrtejurî colosale cari aduc norii pe pământ) pricinuesc adeseori tot aşa de mare rea ca şi frământările subterane. Acela de la 1882, cel mai teribil de când oamenii ţin minte, a ucis numai în Manila mai multe mii de persoane şi a ridicat corăbiile de la mal aruncându-le până la două chilometri pe uscat. înainte d’a sosi la Balagon, de unde trebuia să’ncepem a ne urca pe vulcanul Taal, am întâlnit mai multe familii, cari călătoriaui cu scândurile baracelor ce le serveau de locuinţă şi cu uneltele lor de menagiu. Am aflat atunci că locuitorii acestei insule, mai cu seamă pescarii, trăesc jumătate de an pe coasta de răsărit, iar cea-laltă jumătate pe coasta de apus a insulei, după cum vînitul numit Muson, care bate şase luni dintr’o parte şi şase luni din alta, duce ici sad dincolo fertilitatea pământului şi mulţimea peştilor. Pe coasta muntelui Taal intrarăm în pădurea cea mare cu arbori, ale căror trunchiuri seamănă cu nişte stâlpi uriaşi şi ale căror frunzişuri sunt ca nişte bolte de catedrale. Comparaţiunea este cu atât mai dreaptă, cu cât pretutindeni pe acele cărări pustii domneşte o tăcere impunătoare. Fiare patrupede nu există la Fitipine, afară de pisica sălbatică. Sunt însă acolo din nenorocire, o mulţime de şerpi dintre cei mai veninoşi, ca trigonocefalul, vipera, maja, etc. Am avut neplăcuta surpriză de a vedea câteva din aceste bestii oribile la trei paşi de mine. Aceşti şerpi îşi umflau deja gâturile şi se pregăteau să se repeadă asupra unuia din negrii escortei, când doul dintre eieşiră înainte şi’i omorîră cu ciomegele lor. (Vezi ilustraţia). Am văzut asemenea şi crocodili enorme, cari dormeau pe nisipul de pe malul rîurilor; unul din ei avea o lungime de mai bine de 10 metri. Cu greu îşi poate face cineva o idee de forţa acestor monştrii. Un francez care a locuit mult timp prin acele locuri, mi-a povestit istoria următoare : Intr’o zi dînsul prinsese una din aceste reptile mari. Cu mare trudă, deşi'I veniseră în ajutor 20 de indigeni, bestia abia putu fi tîrîtă până sub veranda unei case. Aci crocodilul fu legat sdravăn cu odgoane şi cu lanţuri, apoi europeanul se apucă să’l taie pentru ca să ia în urmă pe lea de pe fiecare bucată şi s’o aducă în Europa. In mijlocul operaţiune!, crocodilul făcu o sforţare neaşteptată, aşa de puternică, încât odgoanele şi lanţurile se rupseră şi negrii fură răsturnaţi. Apoi, mai înainte ca oamenii să’şî fi venit în fire din uimirea lor, reptila luă în gură un om şi fugi în rift. Omul a rămas dispărut pentru totd’auna. Unul din popasurile cele mai însemnate a avut loc într’un sat alaşilor, acei curioşi aborigieni din cari abia se mai află azi ca la vr’o 20 de mii. Aceşti negritos, cum le zic spaniolii, adică negrii mici, iubesc foarte mult libertatea şi se ascund în locurile cele mai sigure. Nimic nu e mai ciudat ca priveliştea acestor fiinţe cu capul mare, cu părul foarte creţ, cu membrele subţiri, umblând încoace şi încolo printre casele lor, construite din ramuri de copaci. Unele din ele sunt ridicate pe piloţi. Var! această rasă a rămas aşa îndărăt din causa suferinţilor, încât cu mare greutate am putut face pe unul din aceşti nenorociţi să numere până la 5. Am asistat acolo la două înmormântări ; una a avut loc chiar sub Casa răposatului, unde s’a săpat o groapă adâncă, cea-l’altă în scorbura unui copac. In general, oamenii aceştia sunt demni de interes ; dânşii au calităţi serioase, între cari şi spiritul de familie ; soţiile sunt foarte bine tratate, bătrânii şi infirmii sunt admirabil îngrijiţi. Nu cred că apăsătorii lor, chinezii şi malaezii, preţuesc cât dînşii în această privinţă. O parte din aceşti negri au fost creştinizaţi ; acestora li se zice, nu ştiu, de ce, «indieni». Nu se va găsi nicăeri o populaţiune căreia se placă mai mult pompele bisericeşti, în cari aceşti catolici ignoranţi, amestecă o mulţime de superstiţiuni. Nu se găseşte nici o colibă în care să nu fie un altar al sfintei Fecioare. Nu e nici un sătuleţ care să nu aibă