Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, noiembrie 1913 – decembrie 1914 (Anul 14, nr. 1-60)

1914-07-22 / nr. 37

[­78 ZIARUL ŞTIINŢELOR POPULARE ŞI AL CĂLĂTORIILOR Tracţiunea electrică La tracţiune, electricitatea a găsit două mari aplicaţii : la tramvaye şi la trenurile electrice. Despre tramvaye am vorbit în un număr trecut; ne rămâne deci a studia căile fe­rate electrice propriu zise. Lupta între abur și electricitate e de­parte de a fi terminată ; dacă energia e­­lectrică s’a impus încetul cu încetul în multe domenii rezervate înainte aburului, a rămas totuși un teren în care aburul este încă a­tot­puternic : căile ferate. Nu vorbim de cele câte­va linii electrice existente, nici de trenurile inter-urbane (metropolitane) ; acestea nu’s de­cât ex­cepţii. Şi o întrebare logică ni se impune ime­diat : de ce electricitatea mult mai uşoară de mânuit ca aburul, nu înlocueşte greoa­iele locomotive cu vapoare ? Răspunsul e simplu : economia ; şi a­­ceasta primează totul. In primul rând ar trebui modificat com­plet traseul şi materialul rulant. O atare schimbare însă ar costa zecimi de miliarde. Şi azî în plină epocă de înarmări militare, nu s’ar găsi stat care să facă atari sacrifi­cii. Rezervele de huilă sunt încă imense, petrol­e din abundenţă, locomotivele au pe lung timp în asigurată hrana lor. Dar mai e şi un alt considerent, tot economic. Dacă luminatul electric este ades mai eftin ca cel prin petrol chiar, dacă tracţiu­nea electrică prin oraşe este mai economică ca una cu aburi, lucrul se schimbă când e vorba a duce greutăţi mari la distanţe lungi. Locomotiva obişnuită prezintă imensul avantaj de a constitui un organism inde­pendent, de sine stătător. Cărbuni şi apă se află pretutindeni, ea nu trebue să deprindă de un mare centru care s-o alimenteze. Şi dacă e adevărat că mai multe focare con­sumă mai multă energie decât unul singur central, tot atât de just e şi faptul că a­­ceastă economie e iluzorie atunci când e­­nergie nu e dată de apă. Şi apă nu e pretu­tindeni. Dar pentru a pricepe şi mai bine aceste considerente, să schiţăm în mari trăsături amenaj­amen­tul unei lungi linii electrice. Terasament mai solid, un fir Troleu ori o a 3-a şină, de la început deci o cheltueală mai mare. Curentul nu poate fi decât alternant, distanţa fiind mare, el va fi de înaltă ten­siune. Alternatoare puternice vor produce deci o energie, sub 110—440 volţi şi mii de Amperes. Acest curent va fi condus în tran­sformatori statici unde e de ridicat la 0.000—100.000 volte. Dar această transfor­mare implică o perdere de cel puţin 5—6%. Acest curent va fi trimis prin conductori aerieni paraleli cu linia. Aceasta va fi îm­părţită în secţiuni, fiecare de 10—15 km. ori şi mai mult. Pent­ru fiecare secţiune şi la centrul ei va fi câte un transformator care va fi legat în derivaţie cu circuitul de mare voltaj. Aceşti, transformatori cari implică şi ei o perdere de 5—6%, scoboară curentul la 750 volţi spre ex. Acest curent e sasat apoi pe linia ferată. Motoarele loco­motivelor vor prezintă şi ele o perdere de 15—20%. Iată deci o perdere de cel puţin 25%, plus instalaţiile extrem de costisitoare. Şi acum, dacă la uzina centrală nu va fi o cascadă de apă, curentul va fi produs prin vapori şi atunci, care e economia faţă de trac­ţiunea cu aburi? Vom avea o celtueală în plus imensa! Tracţiune din acumulatori? E imposibilă azi. E adevărat, pentru scopuri speciale Trac­ţiunea electrică prezintă avantaje. Pe linia Berlin-Zossen s’au obţinut viteze de peste 250 pe oră, aer în America 2 mari centre sunt legate electric. Şi chiar dacă, pentru a satisface cerin­ţei mereu crescând de viteze tot mai mari, multe state ar adopta pentru unele linii mai importante tracţiunea electrică, totuşi trenurile de marfă vor fi remarcate tot de maşini cu aburi. Aceasta până când ultima bucăţică de cărbune va fi scoasă, până ce ultima sondă va fi pompat păcura. L- Schm­ettau VIAŢA PE SUPRAFAŢA CORPURILOR CEREŞTI Să ne aducem acum aminte, că, o singură nebuloasă planetară, de pildă cea numită n-rul 97 din catalogul lui Messier, situată aproape de steaua vita din Ursa mare, are un diametru de vre­o 160 secunde de arc. Are deci o suprafaţă de o sută de mii de ori mai mare de­cât toate stelele la un loc, chiar şi cele văzute cu lunetele. Numărul aestora a fost socotit de lordul Kelvin la un miliard. Alte nebuloase, cele neregu­late, sunt şi mai mari, cum de pildă marea nebuloasă din Orion. De­şi foarte puţin dense, nebuloasele­­acestea pot să oprească lumina stelelor slabe. Cea mai mare parte din nebuloase însă trebuie să fie prea puţin luminoase, aşa că nu putem să le vedem. Toate aceste nebuloase atât de numeroase sunt locuri unde a atras praful cosmic ce rătăceşte în spaţiu. Praful pătrunde în ele şi e oprit, concentrându-se în părţile cen­trale ale nebuloaselor, cari prin gravita­­ţiune devin planetare. Suntem îndrituiţi deci să scoatem con­cluzia­ că universul cel vast trebuie să fie plin de corpuri cereşti, aproape tot aşa cum e vecinătatea sistemului nostru solar. Ce rezultă de aci? Rezultă că orice rază emisă de soare, în orice parte ar fi ea în­dreptată, va întâlni un corp ceresc oare­care, aşa că raza nu e pierdută. Tot aşa tre­buie să fie şi cu lumina răspândită în spa­ţiu de celelalte stele-sore. În unele privinţe, globul nostru ar putea fi asemuit cu o maşină cu vapori. Se ştie, că aceasta, pentru a face muncă folosi­toare, trebuie să primească de la un isvor oarecare, adică de la un focar, cu ajutorul căldurei, căldura necesară. Dar la rândul ei, trebuie să dăruiască acea căldură unui corp cu temperatura mai joasă, adică con­densatorului. Piciul acesta de încălzire şi răcire este cu totul necesar pentru a se pu­tea produce travaliu. Tot aşa e şi cu pământul. Nici un tra­­valiu folositor nu se poate produce şi prin urmare nici o viaţă, dacă el nu îndeplineşte funcţiunea unui organ mijlocitor pentru primirea căldurei solare şi pentru risipirea ei spre un­­mediu mai rece, spre spaţiul ceresc unde circulă corpuri mai reci. După cum vom vedea în curând, tempe­ratura suprafeţei globului nostru, depinde până la un punct de natura atmosferei ce-l învăluie şi mai ales de transparenţa ei cu privire la razele calorifice. Dacă Pământul nu ar avea atmosferă, sau dacă aceasta ar fi cu totul transparen­tă, s-ar putea calcula foarte lesne tempera­tura mijlocie a suprafeţei Pământului. O lege formulată de Stefan, leagă între ele radiarea şi temperatura unui corp radiant. Christiansen a făcut calculul plecând de la faptul, că un corp întunecat, cu suprafaţa de un centimetru, aflat la o depărtare de soare egală cu depărtarea mijlocie a Pă­mântului, primeşte pe fiecare minut două calorii şi jumătate. A determinat pe a­­ceastă bază, căldura mijlocie, care trebuie să existe pe suprafaţa planetelor din sis­temul solar. Tabloul următor resumă aceste rezultate; am crezut că e interesant să mai adăugăm şi alte date numerice; depărtarea fiecărei planete de soare e dată în raze ale orbitei pământeşti, rază care e evaluată azi la 149,5 milioane ktm. Dintre lunete, Mercur presintă particu­laritatea de a presenta soarelui totdeauna aceiaşi faţă. De aceia se găseşte în tabloul de mai sus cifra 332 grade în paranteză, care reprezintă temperatura mijlocie a ace­lei feţe. Punctul cel mai cald trebuie să atingă o temperatură ce nu e departe de — 273 grade, adică zero absolut. Am făcut acelaşi calcul pentru Lună, — a cărei rotaţiune în jurul axei sale — 27 zile — este aşa de înceată, în­cât, tempe­ratura feţei luminate se ridică cu mult. Ea trebue să fie aproape la fel cu aceia pe care ar avea-o, dacă ar presenta soarelui totdeauna aceiaşi faţă *). Temperatura 1) Vezi numerile trecute. 1) Măsuri recente, datorite mai multor învăţaţi, indică, că radiarea solară are o intensitate mai mică de 16 la 100 ca cea indicată în acest tablou. Temperaturile ra­portate la zero absolut — 273° C ar trebui deci micșorată cu 4 la 100. Astfel, aceia a Pământului s-ar micșora cu 0,04-1-6,5 grade, adică cu vre-o 11 grade din cifra acestui tablou. 1) Traducerea franceză, făcută de_ d-1 T. Seyrig are multe greşeli, aşa aci, fraza franceză e următoarea: „Elle doit etre voisine de celle qu’elle aurait si la mêm­e face était invari­ablement nonsée au soleil“, adică tocmai pe dos de cum trebuie să fie, căci în traducerea germană spune clar d­l L. Bamberger: ....wie wenn er immer die­selbe Seite der Sonne zuwendete“. La pag. 49, ediţia franceză, se vorbeşte despre nebuloasa n-rul 5 din catalogul lui Herschel, situată lângă steaua B (1) din Ursa mare. In realitate e nebuloasa n-rul 97 Messier şi lângă steaua vita. V. A. Evoluţiunea lumilor­ FENOMENELE VULCANICE SI CUTREMURELE DE PAMANT — __________ de Svante Aichenins 1­­«3 «3 O­. - 3 * C/7 "O ® G -C/1­­d rt O ih Mercur 0 390 0224 0 341 17ft0 3330 564 V­enus 0 720 815 0 95565“ 0 936 Pământul 4 1 1 6° 51 Lunar 0 1228*0 2736» 5 1060 604 Mar­e 1 5201077 0 53 — 37° 0 729 Jupiter 5 20817 7 11 13 — 147"0 230 Saturn 9 55951 9 35­­ 180»0116 Uranus 19 2214 6 3 35 — 207°0 388 Neptun 30 12 17 2 3 43 — 221»0 429 Soarele— 332750109 1 6200*1 0 256

Next