Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1921 (Anul 2, nr. 19-21)
1921-04-03 / nr. 19
SERIA II.—ANUL, II.No. 1 Leu ¥ xamiilarui Adevărul FONDATORI, AL. V. BELUIMAN 1888—18b1 * BATOKI y CONST. MLLE 18g7_1920 Prim-redactor: EMIL D. FAGURE Be Ia Ibsen Ia Trotzki Un. Din cele mai vechi și mai vătămătoare confuziuni pe caal . le face mereu omenirea este că la revolta drept libertate, și dreptate, iar teoria elitei sociale drept o teorie reacționară. Ibsen, al cărui „Dușman al poporului“ ne dă prilej să ne oprim un moment asupra concepțiunilor despre majorități și minorități, reprezintă, desigur, în literatura și filosofia modernă una din energiile cele mai active ca influență asupra ideilor timpului său. Individualismul lui, atât de discutat, i-a atras imputările cele mai deosebite: oamenii ordinei au văzut într’însul un răsturnatei, teoreticianii democrației au văzut într’însul un reacționar. Și unii și alții au, în parte, dreptate. Acel ce a cugetat și a scris „Strigoii“, „Stâlpii societăței“ și „Casa de păpuși“ a săpat, prin însăși cugetarea sa, stâlpii familiei și ai alcătuirei sociale de azi. El este, deci, un răsturnător. Acel care, săpând temeliile familiei și ale societăței, emite însă teoria că majoritățile niciodată nu au dreptate, iar minoritățile întotdeauna au dreptate, acela este un reacționar. A fi un revoltat și un reacționar, în acelaș timp, e departe însă de a constitui o contradicție. Revolta este nemulțumirea împotriva unei stări sociale. Revoltat însă este și feo<latul care cere întoarcerea la iobăgie și socialistul care cere trecerea la socializare. De aceia reacționari și revoluționari se întâlnesc atât de des în critica asupra alcătuirei sociale de rare și unii și alții sunt egal de nemulțumiți. Dison trecea în pabii multora ca un dușman implacabil al întocmiri sociale de azi. Cu toate acestea, luând teoria sa din „Un dușman al poporului“ cu privire la majoritatea care are numai puterea cu ea și minoritatea care singură are dreptatea cu ea, descoperim într’însul acel individualism care este la însăși baza proprietăței și alcătuirei sociale de azi. La Ibsen constatăm acelaș puternic făcut pe individualism care a Spencer să ridice pe individ contra Statului de azi pe care’l acuza de a purta într'însul statul viitor, sau cum îl dânsul „sclavia lumea viitoare“ — adică socializarea prin „etatism“. Când Ibsen face teoria selecțiunei sociale, a dreptului la guvernare al Inteligenței, el nu are nimic reacționar în această idee, întrucât egalitatea dinnaintea dreptului la existență și la toate bunurile vieței nu implică absurditatea egalizării inteligenței umane, care întotdeauna va râvni mai sus și prin însăși legea aceasta naturală a ascensiunei spiritului va crea distanțe intelectuale. Maxima lui Ibsen „mulțimea nu-i decât materia primă din care trebue extras adevăratul popor44 departe de a duce la disprețul mulțimei duce la cea mai mare solicitudine și dragoste pentru mulțime care e arătată astfel a fi sursa, rezerva inepuisabilă a Inteligenței, din care trebue extras „adevăratul popor“, adică elita unei rasse, care reprezentând progresul și, civilizațiunea ei, devine fatalimente și conducătoarea rassei sale. Cum că demagogia, cu corupția și minciunna ei, înlătură adesea elita și o împiedică a face tot binele pe care-l poate face, aceasta e una din durerile Istoriei tuturor popoarelor. Dar aceasta nu îndreptățește elitele Inteligenței — singurele respectabile — de a porni împotriva maeselor, ci, din contra trebue să facă totul spre a le dezrobi de demagogii și a le ridica până la ele. In lupta sa contra „majorităților” 4, Ibsen a văzut numai obstacolul demagogiilor și al puterei acaparate de ele și lovind într’însele nu vedea că lovește și massele nevinovate, „materia primă” 4 din care trebue extrasă elita și fără de cultivarea căreia seacă izvorul însuși al elitelor care alcătuesc „adevăratul popor4”, adică suma virtuților și darurilor sale. Ibsen susținând, în apărarea bunelor sale intențiuni, că majoritatea are cu ea numai puterea, iar minoritatea numai dreptatea, a formulat un individualism care merge până la anarhism. Stirner în „Der Erzige un sein Eigenthum“ („Individul și proprietatea sa“) se pune pe acelaș teren, decât el nu concepe la individ noțiunea morală a dreptăței, ci aceea naturală a dreptului la viață. Dar Trotzki, când înlătură Duma și orice Adunare constituțională rezultată din „majorități“, și pune în locul lor dictatura minorităței — prin ce realizează el, aceasta? Prin „dreptatea“ pe care susține Ibsen că o are întotdeauna minoritatea, sau prin putere, care nu e adevărat că este un atribut exclusiv al majorităților? Minoritățile pot deține și ele puterea. Ba, adevărul este că mai ales minoritățile dețin puterea, fie în revoluțiune, fie în ordinea de stat. Majoritățile drepte și generoase, sau nedrepte și intolerante, rămân acea „materie primă“ care alcătuiește fondul permanent al civilizațiunilor. Revolta lui Ibsen, dictatura lui Trotzki sunt trecătoare. Popoarele rămân: filozofiile și guvernările se schimbă. Emil D. Fagure Ispita stelelor Adie tânguios cavalul O doină pe colină: Suspină văile cu dealul, Și codrii verzi suspină. Când stelele-și aprind văpaia Privirilor de astre- Amurgu-și fâlfâie bătaia Aripelor albastre... Mă poartă darul în tăcere Spre voi, eterne stele: Albaștri ochi de privighere, Luceferi vieții mele! Din noaptea de singurătate, Urzind pe vase doml, Spre depărtările instelate Mă ispitește zboruri... Ion Buzdugan Baniluică 3 Áartiie I S2i Literar și Artistic Un biet pribeag de-și vine’n corturi oaspe, Dă-i pâine, sare și-un cuvânt de bine, Dă-i apă jarul rănilor s’aline, Dar nu clintească buza ta să ntrebe, Spre care țintă? și de unde vine? De ce, ’n zadar, — pornitului în lume, Aminte tu să-i mai aduci de locul De unde gol l-a izgonit norocul? Când apa ta îi răcorește rana, De ce cuvântul tău să-i crească focul? Șin gândul stins la ce să-i chemi tu groaza Necunoscutei, mult temutei ținte? El poartă pașii sângerați nainte , Pustiu e’n urmă-i — ce să spere’n zare ? E greu să speri — când îți aduci aminte! Deci pâine dă și apă și un zâmbet Rătăcitorului gonit de soartă Și nu’ntreba zadarnic frunza moartă De ramura de unde-a rupt-o vântul, Și nici de ținta înspre care-o poartă ! A. Toma Vițelul de aur Pe povârniș stâncos se cobora grăbit, Alunecând, spre șesul prins în ceață, Asemeni unui bolovan surpat din munte. Fâșii de foc creșteau din a lui frunte, iar brațele-i, aduse — strâns — pe piept, Lipsau de trupu-i tablele de piatră... Ce stea de bucurie strălucia Pe largul cer al sufletului său! Uitat era tot sbuciumul, Uitată Și teama ce’l cutremurase ’n fața Lui». Acum venia, fugia, sbura Și-ardea de dor Ca peste trudnicul popor Ce se târa sălbatic și murdar, în tină Să naițe lespedea sfințită Ca un stindard ce flutură lumină! * > ...Dar norul lung sub el s’a destrămat». Câmpia se ridică de sub ceață — Și-o larmă ascuțită și semeață, Un strigăt de clocotitoare viață Străpunge auzul lui mirat, Străpunge tot văzduhu ’nflorat... Nebuna și amețitoarea horă! Înveseliți de-aprinsa auroră întinsă ca un roș decor de sărbătoare, Bărbați greoi și sprintene fecioare, Femei cu plete sburătoare, Bătrâni ieșiți din minți Aleargă, Se 'nvârtesc, Se 'nvârtejesc, Cu sărituri înfrigurate și brutale, Cu încleștări fierbinți, Cu urlete prelungi de animale Se-aruncă, Se opresc, înebuniți De zeul material și lucitor, De Zeul „lor“, De peste danțul orbitor, Asurzitor, Peste cascada notelor barbare De surle și de trâmbiți vibrătoare, — Sub ploaia de săgeți solare — își 'nalță gâtu 'nțepenit, Pe când, Cu un zâmbet nepătruns și nesfârșit Privește blând, Cu ochi stupizi și mari, Vrând parcă să 'nțeleagă — în zadar — Ce 'nseamnă sub merinda auroră Nebuna și amețitoarea horă!,.. ...Dar colo, sus, bătrânul sa oprit... Un hohot lung, blestemător, răsună — Și două lespezi albe cad pripit, Căci colo, sus, bătrânul le-a svârlit Să se sfărâme 'n funduri de genună!... 1921 Virgiliu Moscovici Adâncimea cerului e privirea lui Dumnezeu SULLY PRUDNOMME Pictorii streini „Prometeu liberat" de Max Klinger Eminescu și Caragiali Felul lor de a concepe viața de IOAN SLAVICI Satirele lui Eminescu ,și comediile lui Caragiali ori și cât de deosebite ar fi ele atât în fond, cât și în formă, purced chiar aceeași obârșie și anume din gândul nestrămutat, că viața, de care în lumea aceasta putem să avem parte, nu e vrednică să ne înjosim ascunzându-ne de dragul ei gândurile ori poate chiar epuind ceea ce în adevăr nu gândim. Dacă ei, înzestrați amândoi cu mari daruri firești, n’ar fi recunoscut fiecare îndeosebi adevărul acesta, trebuia neapărat să se pătrundă de el stând de vorbă în redacțiunea ziarului "Timpul", unde luaseră asupra lor sarcina de a-și da seamă despre cele ce se petrec în viața comună și de a spune adevărul asupra faptelor săvârște de contimporanii lor mai cu trecere. S’a întâmplat, că pe ici—pe colo— câte un om sfătos și-a dat pe față părerea de rău, că Eminescu a fost nevoit să-și câștige pânza de toate zilele scriind articole pentru organul de publicitate al așa zișilor boieri ruginiți. Ori și cărui om cu judecată îi este însă destul să citească câteva pagini din scrisa lui Eminescu pen spre viața familiară și susținea, că cel ce nu e în familia sa, nu poate să fie nici în viața publică ori cum se cade, în vreme ce Eminescu stătea în privința aceasta la îndoială; ei lucrau însă cu același zel în vederea reacțiunii. Nu numai la vârsta, în care se aflau ei atunci, că și’n timpul maturității oamenii ca dânșii își închipuiesc, că e ceva de capul lor și că pot să contibue la îndrumarea societății potrivit cu vederile lor. Abia târziu, în zilele bătrâneților, se ivește simțământul, că fie în bine, fie în rău lumea își caută de drum și cel ce nu vrea să meargă cu ea rămâne mai mult ori mai puțin stingher la o parte. Ceea ce-i apropia sufletește era atât potrivirea în gânduri Și în simțăminte, cât și credința în izbândă, și a fost un timp, când ei erau oarecum nedespărțiți și mereu doritori de a se lumina unul prin altul, îndeosebi Caragiali, născut în ceas bun, ar fi fost în toate împrejurările un om însemnat; el n’ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n’ar fi trăit o parte din viața sa împreună tru ca să fie pe deplin încredințat,cu Eminescu, care pentru dânsul era că cel ce le-a scris e un îndârjit lui p- 'o nesecată comoară de știință și de tătar împrotiva așa zișilor democrați , îndemnuri binecuvântate, din timpul său; și că el nu susținea j Ca să-și facă parte din compara vederile conservatoare pentru că făceasta,, el îl spândărea pe Eminescucea parte din redacțiunea ziarului „Timpul”, ci intrase în redacțiunea aceea pentru că era pătruns de convingeri conservatoare. Tot atât de puțin putea să aibă slăbiciuni democratice creatorul coconului Leonida, al lui Rică Venturianu, al lui Cațavencu, al lui Fanfuridi, al lui jupân Titircă și al cetățeanului turmentat, care nu știe ce să facă cu votul său. ■ Amândoi erau oameni chiar prin firea lor sortiți a stărui, ca în societatea omenească conducerea s'o aibă cei mai cumsecade, cei mai bine pregătiți, cei în toate privințele mai vrednici, și ei nu socoteau mașsele mari, ale poporului pregătite spre a-i alege dintre cei mulți pe aceștia. Lucrând deci în redacțiunea ziarului „Timpul”, ei au fost cuprinși de simțământul pentru dânșii dureros, că societatea, în mijlocul căreia i se petrece viața, e alcătuită în mare parte din oameni, care nu sunt cum trebue să fie, și că nici în viața publică, nici în cea privată desfășurarea nu merge spre Închegare, ci spre destrămare, că lucrurile au să meargă din rău în mai rău, dacă nu se va produce cât mai curând o reacțiune spre însănătoșire. Caragiale era, ce-i drept, cu gândul îndreptat mai mult, puindu-se în pizmă cu el. Voia a bunăoară, să se dumirească asupra filosofiei lui Kant, ale cărui scrieri nu era în stare să le citească. „Măi, îi zicea lui Eminescu: — drept să-ți spun, mie Kant al tău , mi se pare un mare moftangiu”. Eminescu, indignat că el îndrăznește să vorbească despre Kant, pe care nu-l cunoaște, se înteția e>i vorbea ceasuri întregi despre filosofia lui Kant și despre rostul ideilor lui în istoria filosofiei. Caragiale, ca să-l fie mereu cald, era totdeauna nedumirit și pornit spre contraziceri. „Bine, omule, — îi zicea câteodată Eminescu,— dar mai deunăzi era; de altă părere”. ..Știi că ai haz!? — îi răspundea Caragiali. — Cum am mai putea să discutăm, dacă am fi amândoi de aceeași părere ?” Eminescu se supăra, dar unna cu râvnă îndoită, și în felul acesta trecea știința de carte de la Eminescu la Caragiali și se apropiau din cei în ce mai mult unul de altul. In același timp li se dedeau însă pe față și deosebirile de vederi și de temperament. Era, înainte de toate, una, din care purcedeau multe altele. Amândoi erau de părerea, că e chestiune de demnitate omenească să spui adevărul și se înjosește cel ce-și ascunde gândurie ori spune ceea ce în adevăr nu gândește. Caragialel, care era cu gândul îndreptat spre viața familiară, trăgea din adevărul acesta conclusiunea, că i se cuvine ori și cărui om dreptul de a-și da în toate împrejurările pe față gândurie. ..Nu le striga Eminescu, — nu dreptul, ci datoria. De drept te folosești când ți’ dă mA.un ritiv o socoteală, iar dotria ai să ți-o faci fie chiar și înfruntând cele mai mari primejdii”. ,3a bine că nu le întâmpina Carigiali__Dacă e s’o fac, o fac pentru mulțumirea mea. Smintit ar trebui să fiu pentru ca s’o fac și când pe urma faptei mele mi-ași expune familia la mari neajunsuri și a-și avea mai multe suferințe decât mulțumiri”. „Aidadee!—zicea Eminescu—Demnitatea prin bărbăție și prin lepădare de sine se susține, și mulțumirea e cu atât mai viuă și mai covârșitoare, cu cât mai multe și mai mari sunt greutățile, pe care le învingi, și prmejduiie, pe care le înfrunți, ca să-ți faci datoria. „Iată o mulțumire, de care mă lipsesc ! — îl încredința Caragiali Mai bucuros mă înjosesc spunând adevărul numai când imi dă mâna ei numai în forma, care-mi vine la socoteală. Pentru lepădarea de sine nu găsesc nici un îndemn în lumea noastră. Pornită odată pe calea aceasta, discuțiunea se urma zi și noapte și ducea din ce în ce mai departe. Stăruiau amândoi ln gândul, că vinovați de reaua stare, în care se află societatea română, sunt mai presus de toate urmașii boierilor, care atâta timp au stat în fruntea poporului român. Cei mai mulți dintre dânșii, fiind lipsiți de pietate față cu părinții și bunii lor, nu și-au dat silința să se pregătească ei înșiși și să-și pregătească copiii spre a-și păstra averile moștenite și pozițiunea tradițională în viața comună. Ei au suferit deci să se ridice în rând al dânșii slugile lor, fie „grecotei cu nas subțire”, fie „bulgăroi cu ceafa groasă”, fie arnăuți, sârbi, ruși, armeni ori fel de fel de alți venetici, care duc societatea română spre „americanizare”, căci pentru dânșii România nu e centrul vieții culturale române, ci o simplă „expresiune geografică”. (Continuare in pag. 11-a). Falimentul genului epic D. I. Teodorescu, în articolul său" producțiile artistice ale epocei a- Falimentul genului epic din Alecestor zguduiri găsim aceiași frivelul literar, ridică o chestiune o valitate și superficialitate, foarte interesantă, care merită: Să luăm ultimele mari catastrocum foarte bine spune d-sa, să formeze subiectul unui concurs și credem că nu va rămâne fără numeroase răspunsuri. Intr’adevăr, marele război n’a provocat nici o mișcare literară care să aibă obârșie și obiect acest război. Dimpotrivă, toate producțiile literare cari au urmat marea catastrofe poartă pecetea operelor ușoare, frivole, lirismul predomină în toate scrierile cari au urmat războiului. Constatarea aceasta a d-lui I. Teodorescu au trebuit s-o facă și contemporană altor mari catastrofe care au zguduit omenirea. Nici Marea Revoluție franceză, nici epopea napoleoniană, nici războiul franco-german din 1871, n’au fost urmate de o productivitate literară care să aibă ca obârșie și obiect aceste mari zguduiri sociale. După cum și societatea a reacționat la aceste catastrofe prin o viață ușuratecă, de frânată chiar, aga și îs "J ’ "" * *' * fe la care am asistat singuri, revoluția rusă din 1905, revoluția actuală din Rusia și vom vedea că în societatea contemporană acestor frământări, se desvoltă o destrăbălare de moravuri și o viață atât de superficială încât ea contrastează adânc cu viața din ajun. In lumea artelor apare o literatură ușuratecă, pornografică, care culminează prin romanul lui Arțibașev, Sanin, aceasta în ceia ce privește epoca după 1905, iar în prezent, bolșevizmul a permis dezvoltarea celor mai negre instincte, iar în artă a permis să se dezvolte cubismul, futurismul, marinetismul și alte izme. Nici o operă de valoare, nici o poemă epică pentru aceste vremuri de mari transformări! Același lucru trebuie să-l constatăm cu d. Teodorescu și în ceia ce privește războiul european, nici el n’a inspirat nici o operă de adâncă putere literară. Dar aceasta nu înseamnă că genul epic a dispărut, pentru că el nu se manifestă odată cu marile epopei trecute, pentru că faptele ne dovedesc că zguduirile acestea nu vor fi uitate cu vremea și că pentru ele va veni cântărețul și povestitorul lor. Așa, catastrofa prin care a trecut Rusia în 1812, după invazia lui Napoleon, găsește cincizeci de ani în urmă pe Tolstoi, care va scrie cel mai mare poem epic al timpurilor napoleone ane: romanul său Război și Pace. Războiul nenorocit al Franței din 1871 găsește abia după treizeci și ceva de ani un descritor în Zola și frații Margueritte, iar marea revoluție franceză tentează și astăzi pe maeștrii francezi: vezi Les dieux ont soif a lui Anatole France. Deci genul epic nu dispare, dar el nu corespunde cu momentul când a avut loc epopea, el răsare după un anumit timp, ca și cum ar aștepta ca să urmeze o reculegere, o așezare, după izbucnirea și frământările catastrofei întâmplate. Deci întrebarea ar fi nu atât dacă genul epic dispare sau nu, dar mai mult, pentru ce este necesară această epocă de stagnare înainte ca epicul să apară în operele scrii S’ar putea răamndi la această întrebare cu o constatare care est,e dreptă din domeniul literar, dar care nu este pentru aceasta, mai puțin interesantă. Constatarea aceasta reese din o teorie psihologică curentă în lucrările moderne despre boalele nervoase. Profesorul Babinski, care este autorul teoriei, crede că toate zguduirile mari, , toate loviturile adânci morale pe scari le primesc oamenii, nu produc în momentul însăși când sunt primite acele manifestări sufletești corespunzătoare, nu produc reacția necesară, ci numai, mai târziu, când catastrofa a trecut, se manifestă cutare sau altă manifestare sau reacțiune nervoasă. Durerile adevărate sunt mute! Profesorul Babinski a adunat un material enorm în favoarea teoriei sale. Așa a putut constata, că la Morga din Paris, unde zilnic vin zeci de nenorociți ca să recunoască în morții găsiți pe părinții, frații, copiii lor, se întâlnesc rar cazurile, când acei cari au recunoscut pe aproapele lor, se dedau la scene de exasperare, la acte de desnădejde. In fața durerei adevărate omul e mut, el nu găsește mijlocul de a reacționa. Mai târziu, după o zi, o săptămână, o lună și mai târziu chiar, oamenii aceștia cari au primă durerea cu calm, au manifestări, de nervozitate, fenomene de isterie. Războiul universal a dat profesorului Babinski dovezi și mai mari despre acest adevăr. Așa, niciodată la posturile medicale din avant-posturi, unde soldații răniți veneau direct de pe front, medicii n’au întâlnit cazuri de manifestări nervoase, deși soldații se înapoiau, după cum spun, dea dreptul de pe front și după ce au stat ore întregi petrecute sub ploaia de mitraliere și în cea mai îngrozitoare atmosferă de pericol. In schimb în spitalele din dosul frontului se întâlneau foarte multe cazuri de manifestări nervoase la aceiași soldați cari suportaseră ușor primul contact cu suferința și groaza. Prin urmare, după părerea profesorului Babinski o durere morală, o catastrofă sufletească are nevoe ca să producă o reacție nervoasă de un anumit pericol de încuibare, de dorire, după cum are nevoie orice alt agent patologic, pentru ca să producă fenomenele bolnăvicioase. *X* *X* Nu voesc să compar manifestările nervoase produse după loviturile morale cu producția literară a scriitorilor, dar dacă se ia în vedere sensibilitatea și receptivitatea extrem de fină și uneori chiar bolnăvicioasă a artiștilor, am putea spune că și catastrofele sociale, zguduirile adânci morale pe cari le suportă societatea, au o influență identică asupra psihicului artiștilor, ca și asupra nervoșilor în general. Și după cum ultimii au nevoie de o perioadă de încuibare pentru ca să producă manifestările lor nervoase, așa și artiștii — sensitiv prin excelență — au nevoie de o perioadă de încuibațiune, în care timp, haosul produs de o mare zguduire socială să-l determine a produce operele lor cari se vor referi la această zguduire. Luând în vedere, că în trecut am întâlnit aceste fenomene și anume că marile cântări și opere epice au fost scrise în urmă, cu mult în urmă de a fi avut loc evenimentul epic, credem că și epopea pe care am trăit-o noi, războiul, va găsi cu timpul pe cântărețul ei. Poema epică a războiului va fi scrisă, genul epic nu va dispare și, ca și în trecut, el,va urma genului liric care însoțește întotdeauna marile schimbări și zguduiri. Această contrazicere chiar între evenimentele grele și dureroase cari ne înconjoară și frivolitatea spiritului care ne animă, este probabil una din acele calități, ale genului omenesc pentru ca el să se poată adapta condițiilor vieții, căci ce ar fi făcut omenirea dacă în zilele de durere s’ar fi dedat descsperărei și n’ar fi posedat calitatea aceasta de a surâde și de a petrece în mijlocul nenorocirilor? Dansul în timpul Ciumei nu este numai o figură poetică, dar un adevăr omenesc. Același lucru și în literatură: ce ar fi făcut omenirea dacă în momentul marilor catastrofe marii și micii poeți în loc să ne îndepărteze gândurile grele și dureroase cu versuri ușoare, ne-ar fi dat poemele epice în cari am fi retrăit durerea vieții trăite ? Prin urmare, genul epic apare după ce epopea a trecut în domeniul istoric; genul epic nu a dispărut, dar în fața marilor tulburări sociale și morale, el rămâne în umbră, lăsând genului mai libertin, mai frivol, genului liric să liniștească și să ușureze sufletul omenesc îngreuiat de suferințele reale îndurate. Articolul d-lui Teodorescu ridică deci o întreagă serie de reflexiuni și cred că va provoca și alte constatări decât acestea pe cari îndrăznesc să le fac. Db. 1. Dascian tutorilor.