Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1923 (Anul 4, nr. 132-135)

1923-06-10 / nr. 133

SERIA III—ANUL IV NO. 133 FONDATOR I ■ / AL- w- SILOIMAN 1888-1837­­ CONST. MILLE 1897-1320 3 Lei Exemplarul In țară 6 Lei £ x- în străinătate Tu să fi ’nceput iubitul Tu cu pâinea și cuțitul Că-i făceam eu isprăvitul, Mori flămând, nepriceput G. Coșbuc. Duminică 10 Iunie 19?3 FOIMDAT în 1893 Din vraja tinereții 9*9 He I, Ciocârlan Pe­­ntinsul Șes al văii, în adierile ușoare, ce noteacă holdele­ aurii, mâni harnice de sete, fac spor de snopi în urma lor pe miriști... Undeva în preajmă, pe dealuri îm­brăcate în haina cea de erbiuri înflorite, flăcăi voinici, ab;a frângând mijloacele, se leagănă domol, trăgând pe braz de coasa... Și unii . Și al­­ Si din priviri ce-afundă’ în mers de lu­cru, se cară’ și se văd așa p­recum îi chiamă dorul... A­­șijderi își aud Și râs și glas, ce ei și’ncrucișează... Dar cum în plină zi de vară sub paza ochiului de soare, ei simt că dragostea tânjește, înaripează în glas de cân­tec și-și tălmăcesc în viers tot focul. Și’n largul de cuprinsuri, d­e unde n­c n’ai crede, se înfiripează glasuri ce răsună... Foiliță­ siminoc, Mândrulița mea... Doru-i pară ca de foc, Ce mă frige și mă arde , Și n’am cu cine-1 împarte, Că tu măndro ești, departe. • • * * < « i *!«««« ...De colo, până colo *n­cele zori, ecoul poartă cântecul 0 clipă și­ apoi se stinge încetul cu încetul. In vremea asta, din cealaltă parte­ a văii, sau chiar din șes mai de pe-aproape, cuprinsul se ’nfioară iarăși de un viers de cânt... neț... Aci plutind ușor ca un suspin, aci zburând mai îndrăz­i ® înfiripă în graiul fetelor ce țin să dea răs­puns :: Foilița grâului Bade blâdișor, Grâului și-a spicului Veste du bâdicului Că drăguțu, doru lui Chiar așa departe nu-i. Dar... se teme Că-i de vreme Și l’o prinde De l’o vinde Ochi pizmași, Și pătimași! Las’ să treacă soarele... Văile, ponoarele... Și’n sclipitul stelelor, Vie dragul fetelor!.. *• ••••••••* Pe dealuri, prin poenile cu erbucri ce’nchidi ochii, împrăș­tiind mirezme din belșug, cosașii stau așa încremeniți pe coptorâile ce sprijină ’n pământ... Ascultă și visează...! Când cel din urmă tremurat al viersului se stinge, dau chiar de răsună valea, apoi zvârlindu-și pălăriile în sus, perdesc furtună, iar cu coasa prin iarba cea uitată, doar o clipă1!... Cu toată grija lui de veghe, soarele se ’ndu­plecă și poteca lumilor ce-a străjuit o lungă zi, de vară, cu același gând al iscodirei, însă el coboară dincolo departe, spre cuprinsul altor meleaguri In depărtări, calea I s’așterne ’n roș aprins de pur­pură, iar din lumea ce o lasă, î n urmă, ațâți voinici și fete menesc să aibă cale bună!.. Hiritisesc pe craiu, dar nu se uită nűd pe ei... Privind spre cer, se roagă să coboare sara cu biă­nide și noroc, pentru tot ce pun la cal«... De prin tufiș, din umbre de căpuți de fân, cosași co­boară către șes... Prin preajma celor stoguri, ori zăbovind în mers, i-așteaptă fete și neveste. La ’ncrucișări de căi se bagă fir din sfatul ce fusese frânt o zi, râsul cel adupăstor de voe bună se 'nfiripă răsunând de pretutindeni — Șî cete zgomotoase se arată aci ’ntr’un luminiș ad în altul, până când într’un târziu se pierd în umbrele potecilor ce șerpuesc spre sat... Pe câmp, în urma lor se 'nȘi­țăl bogăția snopilor de grâu, iar în poeni pe dealuri, fânul proaspăt adunat, se 'nalță ’n stoguri tot mai dese... Nu departe împrejur, brazdele din ziua ceea, împrăș­tiind mirezme dulci, se ’ntind la șir dela­olaltă, de par’c’ar fi covoare­ alese... ’ . De undeva, din petece de grâu rămase încă­ în pi­­cioare, pitpalacii binecuvintează răcoarea ce se prevestește... de prin fânațuri necosite în sîsîit asurzitor au prins s’a­­rate semne de viață întregul neam al gazelor într’aripate, iar libelule iuți cu ochii mari și străvezul, săgeata întreg cuprinsul în zbor pe întrecute... Cristeii singuri doar de saltă ’n zbor greoiu de pradă crescând în pliscuri ce ’nfioară văile... Dar pe ’ndelete, și zvoana asta se pierde până moare... Pe furiș, se ’ntind atunci și umbrele ’nsezării, până când într’un târziu, îmbrățișează întreg cuprinsul. De sus din depărtările albastre și senine, privesc acum sfioșii ochi de luminițe...­ ,ar dedesubt, și văi și sate..., cuprinsul tot... adoarme!... Dar pacea b­ună­ a înserării, cu toată vraja ei de som­noroase, nu poate prinde în mreji ce le urzește decât pe cei ce încă nu cunosc ispita dorului... Acei cari l’au cărat cândva, pe cărări de crâng ori de livadă, prin lumea florilor de câmp sau de grădină, acel ce poate l’or fi îndemnat, nădejde ca să tragă..., așa prin­tr’un surâs ce-a prins de undeva, ori tălmăcitu-l’a în cân­tece cu foc..., aceia toți acum se simt chemați spre alte lumi de vise... Puzderia de scăpărări a bolților de sus îi amăgește, fu­­râ­ndu-le privirea spre lumi necunoscute... In șopotul de f­ranze, ce de pretutindeni se strecoară ca o­ taină în cuprins, ei nu aud decât îndemn să se ridice, din cuibul de­ adăpost și nu au­r decât îndemn s­ă­ se ridice, din cuibul de­ adăpost... Potecile ce șărpuesc pe subt boltiș de ramuri în grădini ori printre tablele de flori ademenesc atâția pași... ...Atunci, de undeva, de-aproape par’oă, răsună­ o poc­­nitură 'n frunză, urmată-apoi de viers ușor abia simțit: i Foiliță fone lată; Cobori mândro în livadă, Qă nu-i nimeni să ne vadă Decât luna și luceferii Urzitorii dragostei, Luna-i bună și nu spune " Taipa"noastră la cea lume... Nici drăguțele de stele Qă-s prietenele tăie... Purtat domol în boare de vânt, cântecul pășește ’n de­părtări,­­spre suflete ce simt atuncia cihnul așteptării. Gândurile se zbat o clipă între hotarul unde ’ncrucișează crezarea și ’ndoiala, iar apoi cu teamă și sfiala, cercetează tot în cântec ^temeiul de adevăr. ...Aud dorul cum mă chiamă Bade hăditor, Dar mă­ crede, rău mi-i tea C’ai să­ uiți tu cântecul Și mi-i frânge mijlocul Iar p­e ochi mi-i săruta De sprânceană mi-i mușca Și-o cunoaște semnele Flăcăii și fetele!.... Cântecul, ca orice cântec, când l’asculți l’auzi..., dar to­tuși înțelesul cine l’ar putea să-l prindă?.. ...Mintea, desvelește-atâtea bănueli ce crede ea c’ar sta să i se ascundă, ’n­totdeauna în dulcele vrăjit de viers. ...Dar inima se ’mpotrivește, bătând să spargă coșul. Prin năvala-i furtunatică de sânge, ea încearcă să înece orice glas protivnic... — .,E cidălitoare Și nedreaptă mintea ce stă atât de rece și de mândriă­ acolo, în tronul ei de sus... Ce spun și ’n demn s­ă se facă, e negrăit de dulce... O, doamne ce fiori, de cari nu se uită... când brațul dragului ți­ se petrece ’njur pe după mijloc!.. Dar șoaptele cu jurăminte de crezare, dar sărutatul ce mai mult ți-1 fură, atunci când tu te zbați și te ferești...?! Vezi... spue mintea cea cu ifose de mare înțeleaptă, ce poate ea înfățișa ca sfat și 'ndemn ce-ar sta să poată ’ntrece atâta fericire?...­­..Ia seamă, dragul meu. Și ascultare tu nu da, prea vor «tei mele soare!... De cân­d e lumea, ea așa a fost... lncre­zătoare peste fir«!... Și cine-ascultă numa ’ndemnul ei, ade­­sea-și plânge pasul cu amar!... — ..Dar hai, nu te lăsa, prostia pedrecă să-ți pună». Pășește cu îndrăzneală spre lumea cea cu atâți fiori de fe­ricire’’... strigă inima, ce tremură de teamă ca nu cumva de data asta să aibă trecere mai multă, dușmanca cea de minute!... Și cum, în orice vreme, mai lesnicios s’arată pasul ce duce spre ispită..., se înțelege, că cei ce stau și ascultă! cearta dintre cele două stăpâniri..., tot inima-și urmează..., Și-atunci, pe-aceleași văi și plaiuri, pe unde altădată i se întruchipase atâtea visuri fermecate, adesea ori răsună cânt ce nu mai samănă cu cel dintâi... Supt bolțile cu stele ce vrtăjesc și noapte, plutește vieri ce pare că plânge... E glasul cunoscut al încrezării ce se plânge tuturor: „Vai bădică rău făcui Mai cuminte de nu fui. Jurământul de-ți crezuri.. Jurământul tu T ai dat, Dar pe loc l-ai și uitat, Că obrajii mi-ai sărutat / De sprâncene m’ai mușc­ăt-or să vadă semnele Flăcăii și fetele!..” E cântecul dezamăgirii și al părerilor pe rău!... Prin el, atâtea suflete zdrobite, împrăștie mustrări ce se cuvin, nu numai babelui cu jurământul prea repede uitat, nu nu­mai irt­mei pustie acum, ci 'ntregei lumi cu vrăjile din vre­muri... In plâns duios de doină, le­ arată tuturor cât de haini și mincinoși au fost!... Dar prin sclipiri șirete, stelele de sus dau vina pe șopo­­titul momitor de frunze și izvoare...­ In murmur îngânat acestea spun că pricinașe sunt potecile cu erburi mătăsoase ce singure îndemn au dat spre umbre de ’ntuneric... La rândul lor, nici astea învinuirea n’o primesc, și ’ntreagă­­oricât de mare ar fi, o pun în sama tuturor acelora, ce ju­rământul n’au ținut... Voinicii?... Poate...; dar unde-or fi acum?.. Rămâne deci ca ’ntreaga ispășire s’o poarte singură ce n’a știlut s’asculte 'n vremi măcar un sfat din cele și min­tea i-a fost dat! Și-acum, de-i plâns pe ici și colo, 'n doine, în vremi­le ce vor să vină, pe plaiu, în orice parte n’ar sta să mai răsune­ aceleași cântece de vrajă și ispită?... De mintea stă de veghe ’n orice clipă, și viers de cânt îi dă dreptate, astâmpăr, va avea vreodată inima?...­ Ce-ar trebui săi crezi, de bună samă că arăta singură vieața: Ce a fost așa va fi cât lumea!.. IOAN CIOCÂRLAN — SCHIT. Tristețea poetului Pădure, mare, munți, câmpii, Privighetori și ciocârlii; Pe toate lacoma tristețe, în chibzuelele'i savante, Din laturile lor răzlețe Se-adună -n brațu 'i de Atlante. Tristețea, marea vrăjitoare, Nemulțumită, cârtitoare, Aruncă frântul disc al lunii, Fărmat, în valurile mării, Și din prăpastia genunii înalță lotușii visării, îngrijorată, ca o mumă. Denveșmântările de spumă ce-mbracă sâmburii vieții, Ursiți și ei să piară­ odată. Pe faldurile frumuseții își plânge lacrima curată. Și lacrămile ’i se ’ncrustează Ca­stelele ce priveghează: Pădurea gânduri maii frământă, Cercând in spațiu să s’asvârle; Eroic valul mării cântă, Cu sufletul a mii de gârle! Inoitoarea de imagini, Și corbi și baltă și paragini In stilu ’i dacă le îmbină, Le dă mister și ’nsuflețire; Căci fie­care cânt suspină Dorința ei de nemurire ! V. Demetrius

Next