Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1923 (Anul 4, nr. 148-151)

1923-10-14 / nr. 149

SERIA III ANUL IV—No. 149 Adevărul 4 Lei Exemplarul în țara 8 Lei Ex. in străinătate L­iterar Duminică 14 Octombrie 1923 m­iniTstii­­ *1­*. BELDIMAR 1888-1881 £ OIV DATORI ^ CONST. MILLE 1887—1823 și Artistic FONDAT în 1893 de I. PETROVICI PROF. UNIVERSITAR Era institutor la școala de băeți No. 1, din târgul meu natal. Avea pe seamă clasa a IlI-a primară de peste trei­­zeci de ani, pe-atuncea nu se cunoștea rotația și o dată nu­mit la o clasă, îi rămânea proprietate de veci. Mai toți părinții elevilor îi fuseseră și dânșii elevi, pe vremuri tot la clasa a H-a și învățaseră întocami aceleași lucruri, după o metodă neschimbată. Nalt și voinic, cu o barbă albă pătrată, dar cu părul negru la sprincene și foarte puțin încărunțit pe cap, unde-I purta lins ca în palmă și strâns într’o codiță pe jumătate subt guler, popa Enache sau cum i se spunea în față, părintele Enache, avea pururea privirea aspră, ocara pe buze și pum­nul gata de plecare. Când striga unuia, scârnăvie! (apela­tivul său de predilecție), nefericitul își băga în mod reflex capul între umeri, pentru a nu primi chiar acolo lovitura. De altfel popa Enache nu-și varia prea mult sistema de bătaie, care consista în două procedee principale. Pe­ acei mai ușori ii apuca țeapăn de amândouă urechile și sgâlțâ­­indu-i, îi ridica în văzduh până la trei ori, deslănțuind che­­lălăeli desnădăjduite. Pe cei mai corpolenți îi apuca de „chi­că, se apleca până jos capul și pe spinarea îndoită se căra la pumni, până ce trupul se lăsa inert pe podele. A­­ceastă de a doua metodă se generalizase repede, fiindcă o foloseam și noi „monitorii”, ispitiți de pilda superbă a magistrului. I Nu știu dacă într’un an de zile l’am auzit explicând de trei-patru ori lecția viitoare. Obiceiul era: luați de aici și și până colo. Când se ivea câte-o chestie mai nouă (bună­oară fracțiile sau declinarea) atunci striga pe câte unul din repetenți. — Măi Ciocârlan, ia ieși la tablă... Iți mai aduci tu a­­minte de anul trecut... in afară de numerile întregi... ce mai avem în aritmetică?... sa scrie două treimi, cinci ze­cimi, patru optimi... așa... ce sunt astea? — Aistea sunt... fracții bulgare. — Ce bulgare nătărăule?... se chiamă vulgare... adică proaste. In ruptul capului părintele Enache nu voia să întrebuin­țeze termenul curent de fracții ordinare. Le-am zis deci și noi toată vremea vulgare, cei mai mulți găsind totuș că expresia lui Ciocârlan „bulgare” vine pe limbă mai ușor. A trebuit să trecem în clasa a 4-a unde era un profesor modern și inteligent, pentru ca, văzându-1 sguduit de hohote, să renunțăm pentru totdeauna la terminologia părintelui E­­nache... Asemenea la declinarea substantivelor, pe care nu ne-a explicat-o nici­odată și pe care încet-încet am ghicit-o singuri­­(fiecare din noi a fost in chestia aceasta un fel de Blaise Pascal care își uimise contemporanii descoperind singur teo­remele geometriei lui Euclid­, părintele Enache iși avea ter­menii săi personali. Nu se spunea la noi in clasă: cazul genetiv sau cazul nominativ, ci căderea genetivului, căderea nominativului și așa mai departe. Evident cuvântul era mai arhaic și mai autohton. Dar numai noi știm ce bizară îm­­presiune și ce nedumerire ne învăluise când auzeam de­­numindu-se un fenomen normal de gramatică, o „cădere” sau mai multe „căderi”! La ascultat de asemeni părintele nu asculta decât pe unul singur: pe monitorul obiectului respectiv. Instituția „monitoriatului” era de altminteri la dânsul pe larg orga­nizată. Fiecare materie își avea un monitor permanent, a­­les după cea dintâia impresiune, la începutul an­ului. Eu știu că aveam gramatica și poezia, altul geografia, altul aritmetica etc... După ce monitorul era ascultat, el își lua locul în bancă, își deschide catalogul său de care era atât de mândru, și pe dinaintea lui începeau să defileze în ordinea alfabetică toți colegii, debitând lecția, bine­înțeles in șoapte, așa ca să nu tulbure treaba celorlalți monitori, precum și tăcerea clasei pe care părintele Enache o pre­tindea desăvârșită. In timpul acesta Sfinția sa, suit pe ca­tedră, își ascuțea creionul, trecea ochelarii după urechi și deschidea evanghelia sa cotidiană, care nu era nici a lui Luca, nici a lui Matei, ci „Universul” lui Cazzavilan. De­și cerea gazeta din scoarță în scoarță, de la titlu până la anunciul „pomadei italiene”, totuș articolele le lua uneori pe sărite. Acesta era și rostul creionului, de teamă ca să nu citească de două ori aceleași lucruri, de cum sfârșea o coloană, o și tăia. Din când în când, pentru a domoli intensificarea glasurilor care rosteau lecția la monitori, pă­rintele iși ridica ochii și privind mânios spre cele trei-patru ghișeuri unde se cerceta învățătura școlarilor, striga răgușit și amenințător: „Hei, mai încet... n'auziți?... mai .‘Încet!” După ce monitorii își mântuiau operația (ei între dânșii nu se ascultau, ci își dădeau nota din oficiu, pe cale de­ com­pensație), se duceau cu însemnările lor la catedră: „Pă­rinte, am ascultat”. Părintele își deschidea catalogul, un vast cerșaf liniat cu îngrijire și scris cu o ireproșabilă cali­grafie, și trecea notele în dreptul fiecăruia. El punea notele în cifre, monitorul însă nu avea să spue despre fiecare de­cât­ știe sau nu știe. In cazul când era „nu știe“, părintele punea elevului în rubrica zilei și la materia corespunzătoare un punct, care se chema o „rămășiță”. Rămășițele trebuiau trecute înaintea monitorului altă dată, fiindcă nu se con­cepea să rămâie o singură lecție de nimeni neînvățată. Dacă din contră era „știe” atunci i se trecea nota pe care ar fi meritat-o și despre care monitorul nu avea de dat nici o relație, ci cifra la care se ridicase în decursul anului prin evoluție treptată. Aci trebue să dau căte­va explicări. La părintele Enache nota era un grad, pe care elevul îl câști­gase, pe care în genere nu-l putea pierde și la care se putea sui numai cu anume formalități severe și solemne. Bunăoară un școlar căpătase la începutul anului, când pă­rintele făcea personal odată controlul tuturora, nota opt, — ceia ce îmi pare că fusese chiar cazul meu. Două-trei luni de zile am fost ținut în nota aceasta, până când dânsul a­­preciind vechimea, îmi zise într’o zi: „Tu n’ai vrea să treci la nota nouă?. Ba da părinte. — Atunci să te prezinți la un examen de geografie. Era socotit ca examenul cel mai serios dintre toate. Întrucât trebuia să desemnezi pe tabelă harta României, și aicea se înfundau cei mai mulți. A dat Domnul să trec examenul acesta — care cuprindea lecțiile pe două-trei luni — și am fost proclamat cu ceremonie „avansat la nota nouă” pe care alte două luni am avut-o la toate materiile, inclusiv la acelea la care erau monitori alții, dar, netre­­când examenul meu de înaintare, căpătau note mai­ mici... Dar originalitatea de căpetenie a popii Enache și spaima cea mai mare­ a școlarilor erau rămășițele, aceste datorii întârziate, care, invechindu-se și inmulțindu-se, prigoneau ca o stafie periculoasă chiar pe acei care aveau ceva activ. Fiindcă părintele ne declarase ritos că cineva nu poate trece clasa, dacă nu și-a aranjat toate rămășițele. De fapt lucrul nu sterea chiar astfel, fiindcă existau elevi promovabili, cu tot buchețelul lor de rămășițe, și pe care, în realitate îi și promova. Dar tocmai aci comedia atingea culmi minunate: în caz când cineva până la sfârșitul anului nu și-ar fi com­plectat în întregime rămășițele, era vestit că dacă voiește să promoveze clasa, trebuie în luna lui iulie, în vacanța cea mare, să le treacă neapărat la părintele acasă. De fapt acestora li se ascundea că fuseseră promovați din vară și pentru a înlătura o barieră ce nu era decât închipuită, își luau, după zile de năduf, cărțile subțioară și se-ndreptau spre mahalaua părintelui Enache. Acum părintele își trăia adevărata lună de profesor activ. Fără giubea, cu mânecile suflecate, așternând catalogul pe masa din sufragerie, con­trolând cu minuțiozitate in dreptul fiecăruia, numărul punc­telor încă fieprefăcute în cifre, ca nu cumva să fie păcă­lit — vai de acela căruia muștele sezonului îi va fi adăugat în coloana lui puncte suplimentare! — deda cu voluptate la această operă, născută dintr’un instinct pedagogic, de valoarea suverană a căruia n’avea cea mai mică îndoială... Astăzi teribilul părinte Enache, scos la pensie curând după absolvirea mea, putrezește în cimitirul aceluiaș târg în care atâția ani de-a rândul, iarna asculta cu monitori, iar în cuptorul verii singur, atâtea și atâtea serii de șco­lari... Nu știu care a fost soarta sufletului său în ceruri, nici chiar dacă a avut vre-o una. Dar îmi închipuiese că dân­sul spre sfârșitul zilelor sale, în așteptarea raiului religiei creștine, trebue să se fi văzut ajutând pe Sfântul Petru lângă porțile paradisului la controlul noilor sosiți. Pus să răsfoiască filele unei condici uriașe, în care sunt trecute is­prăvile tuturor muritorilor, însărcinat să se verifice și e­­ventual să anuleze, după un examen, rămășițele... la morală. I. PETROVICI SBURATORUL „Vezi mamă, ce mă doar ei și pieptul mi se bate, Mulțimi de vinetele pe sân mi se ivesc; Un joc s’aprinde ’n mine, răcori mă iau la spate îmi ard buzele, mamă, obrajii mi se pălesc ! „Aici inima’mi spâcneștel... și sboară de la mine, îmi cere... nu-ș­ ce’mi cere, și nu știu ce i-aș da. Și cald și rece, uite că’mi furnică prin vine. In brațe­ri am nimica și par’că am ceva: „Că uite, mă vezi, mamă?, așa se­’ncrucișează. Și nici nu prind de veste când singură mă strâng. Și tremur de nesa fiu, și ochii’mi văpăiază, Innimi. Jintr’nici7 Inin­imi si nianin. măicuță. nlann. * V« MWOJV %*•»*•» —•*»»»* -- r- - —­­­­C- r -------1—r $----1/ Sa pune mâna mamă — pe frunte, ce sudoare l Obrajii­, unul arde, și altul mi-a răcit / Un nod colea m’apucă, ici coasta rău mă doare. In trup o piroseală de tot m’a stăpânit: „Or ce sa fie asta?... intreabă pe bunica. O ști or un leac ca doară... o fi vr’un Sburători Or aide Falde baba Comana ori Sorica. Or du-te la moș Popa, or mergi la vrăjitor. „Și unul să se roage, că poate mă deșleagă; Mătușele cu bobii fac multe și desfac; Și vrăjitorul ăla și apele încheagă; Aleargă la el, mamă, că doar mi-or da de leac. I­­.­­ . . ”2. „De cum se face ziuă, și scot marizat afară, I­ măi pe poiecuță la iarbă colea ’n crâng. Vezi, cât ti ziulica, și zi acum de vară, Un r­nr nasnns m’ nunnii și ni Ann măicuță n/Ann. ---— ------— T"'"’ r* I ---—•—r —r­­~­ cr~ „Brândușa paște iarbă la umbră, lângă mine, La râuleț s’adapă pe maluri pribegind. Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine, Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind. „Atunci inima’mi bate și sar ca din visare, Și par c’aștept... pe cine ? și pare c’a sosit, Acest fel toată viața mi-e lângă așteptare, Și nu sosește nimeni­­... Ce chin nesuferiți „In arșița căldurei când vântul ef adie, Când plopul a sa frunză o tremură ușor, Și ’n tot crângul o șoaptă s’aidică ș­i învie, Eu par­că mi-aud Scrisul pe sus cu vântu ’n sbor. „Și când îmi mișcă topul, cosița se ridică, Mă sperii, dar îmi place — prin vine în fior îmi fulgeră și’mi zice: „Deșteaptă-te Florică: „Sunt eu, vin să te mângâi...“ Dar e un vânt ușori „Or ce să pe asta? Intreabă pe bunica. O­ști vr’un leac ea doară... o­r vr'un Sburătort Or aide l’aide baba Comana, ori Sorica, Or du-te la moș Popa, or mergi la vrăjitor . * * •• # • • • • • • * » I­N­­f t­I • *. «• I. HELIADE RADULESCU

Next