Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1926 (Anul 7, nr. 304-308)
1926-10-03 / nr. 304
ANUL VII. No. 304 6 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA ITleF EXEMPLARUL IN STRĂINTATE Duminici, 3 Octombrie 19?? Recitind pe Paul Louis Courier Mulți s’au deprins cu credința că pamfletul este un gen inferior. Orice scriere, în care violența — indiferent de calitate — se lăfăește în plin, este etichetată pamflet. De aceea, oameni care scriu trivial, trec drept pamfletari. Puțini își dau seama că între grosolănie și indignare este o deosebire imensă și că între înjurătura, lipsită de orice umbră de stil, și apostrofa stilizată nu se poate face nici o legătură. decât Mai puțini însă, știu că pamfletul nu implică numai violenta — nici chiar violenta stilizată. Că se poate scrie, în forma cea mai elegantă, cel mai ucigător pamflet. Că ironia înlocuește, ades, invectiva. Pentru aceasta, Paul Louis Courier acest spirit prin excelentă clasică trebue cât mai ades recitit. Rareori, în curgerea veacurilor s’a realizat o operă atât de echilibrată, atât de măsurată, atât de șlefuită, atât de desăvârșită — și care, totuși, în superba ei perfecțiune să fie, în acelaș timp, o operă fecundă, o operă vie. Perfectul exclude viața. Operele impecabile sunt mai totdeauna, rigide. Pulsarea vehementă a vieții rupe echilibrul formelor. Tragediile lui Corneille sau Racine nu pot închide, în superbele lor contururi, valul de viată care se frământă in piesele, lipsite de tehnică și de cizelare ale lui Gorki, Andreev sau Strindberg. Poemele lui Heredia sau Leconte de Lisle, în recea lor frumusețe, nu au căldura versurilor, mai puțin șlefuite de sigur, ale lui Musset de pildă. Viața adevărată, viața trăită și simțită nu se lasă turnată în tiparele desăvârșirii. Refractară unei prea minuțioase stilizări, rebelă față de tendințele scriitorilor de a o literariza cu rafinament, răsvrătindu-se împotriva oricărei opinii superioare, — esența de viață, care este subiectul unei opere, irumpe vulcanic și se revarsă în torente informe; romanele lui Zola, Balzac, Dostoevski, Tolstoi, teatrul lui Strindberg, Ibsen, etc. Viața nu se rabdă alambicată în tendințele estetizante ale literaturilor. Paul Louis Courier este unul dintre puținii, dintre foarte rarii artiști care au izbutit să toarne — în tipare desăvârșite — viața însăși, în ceea ce are ea mai pătimaș și mai rebel, în politică. Paul Louis a fost, fără îndoială, unul din marii mânuitori ai verbului, pe care i-a avut Franța. Cu formidabila lui cultură — era unul dintre cei mai adânci cunoscători ai literaturilor antice și a dat la lumină splendide traduceri din elină — Paul Louis ar fi putut scrie opere mult mai vaste, dacă ar fi părăsit literatura politică. Dar Paul Louis era un temperament combativ. El putea spune, ceea ce scria zilele trecute Alain , „ambiția proprie scriitorului lipsindu-mi totdeauna, probabil niciodată n’aș fi scris un rând, dacă nu găsiam câteva ziare politice”.... Căci și lui Paul Louis, ca și lui Alain i s’a dat acelaș sfat: „Nu face politică; păstrează-ți timpul și puterile pentru operele spiritului, care ți se potrivesc mai de grabă”. Acelaș sfat i s-a dat și lui Rochefort la începutul carierii lui, atunci când ataca cu vehemență regnul despotic și imbecil al lui Napoleon III. I se spunea cu hipocrizie și lui, și lui Hugo . — Ce păcat că oameni atât de superiori, se ocupă de politică ! Rochefort a răspuns odată enervat: — Se pare că politica este rezervată exclusiv cretinilor ! Ceea ce de altfel nu este prea măgulitor pentru politicianii care ne conduc... Nici Paul Louis nu era convins că politica e apanagiul proștilor. De aceea, a scris acele superbe pamflete politice. Paul Louis Courier a fost unul din marii vrășmași ai despotismului. Reacționarismul sălbatec, care — după prăbușirea lui Napoleon — a fost introdus în Franța odată cu Restaurația a întâlnit în acest fost ostaș al lui Napoleon, desgustat de războaiele napoleoniene, un adversar implacabil. De la 1816 și până la 1824, Paul Louis — cu un condei fin, în ale cărui zigzaguri se întrevede influența spiritului atic — a atacat ceea ce atunci, ca și azi, se chiamă „autoritate”. „Autoritatea, Domnilor — spunea Paul Louis, în primul său pamflet politic — iată marea vorbă în Franța. Aiurea se zice legea. Aici, autoritatea... E drept că această autoritate nu este aceea a Conciliilor, nici a Părinților Bisericei, și mai puțin încă a jurisconsulților. Este însă, autoritatea jandarmilor”, împotriva statului polițienesc — creație fatală a regimurilor despotice, — Paul Louis se ridică cu o impunătoare vehemență. Retras departe de micile cancanuri ale Capitalei, viețuind la țară, în podgorii, între oameni și dobroace, Courier avea acea largă perspectivă, asupra vrții politice, necesară oricărei judecăți definitive. Trăind alături de țărani — aceia care în toate timpurile au căzut cei dintâiu, pradă regimurilor tiranice — Paul Louis le ia apărarea cu însuflețire și cu artă. Se operau atunci, arestări numeroase. Pretutindeni, se descopereau comploturi inexistente și oameni simpli, erau declarați primejdioși ordinei publice, întemnițați fără judecată și schingiuiți, împotriva acestor procedee. Paul Louis se ridică și, din protestul său cetățenesc, face artă. Când ducele de Bordeaux abia se născuse, ministerul de interne deschise o subscripție : fiecare comună trebuia să dea o sumă însemnată și, cu banii strânși, să se cumpere castelul Chambord menit să fie dăruit micului duce. Era unul din acele acte de platitudine, pe care guvernul îl făcea față de Curte și, pentru săvârșirea cărora comunele — sărăcite de războaiele napoleoniene și de dările împovărătoare, pe care le hotărîse regimul Restaurației, — trebuiau să facă noui și grele jertfe. Paul Louis scrise cu acest prilej, acel Simplu discurs, adresat consiliului comunal din Veretz, satul in care locuia și el. De fapt, discursul nu era așa de simplu și nu se adresa numai notabililor din Veretz, ci Franței întregi. El le spunea țăranilor că, în mizeria în care se zbătea atunci Franța nu este ceasul acestor daruri costisitoare ; că domeniul Chambord ar putea fi foarte de folos „cui l-ar munci”; că regii sunt bogați nu prin darurile pe care le primesc de la cetățeni, ci prin iubirea cu care-i înconjură cetățenii și că, pentru a fi iubiți, regii nu trebue să le ceară cetățenilor sacrificii bănești. Și, cum Chambord era situat la șase leghe de Veretz, Paul Louis le spunea țăranilor lui : „Curtea... nu sunt de față nici femei nici copii. Ascultați . Curtea este un loc cinstit, dacă vreți, și totuși, un loc foarte ciudat. Despre Curțile de astăzi știu foarte puține lucruri , dar cunosc — și cine nu cunoaște — Curtea marelui Ludovic XIV, modelul tuturor, Curtea prin excelență, despre care ne-au rămas atâtea memorii, încât astăzi se știe tot ce s’a petrecut acolo, zi cu zi. Este ceva minunat , de pildă, felul lor de-a trăi cu femeile... Nu prea știu cum să vă spun asta. Se luau, se părăsiau sau, potrivinduse, se aranjau între ei”... Și, după ce dă câteva amănunte plastice asupra Curții lui Ludovic XIV, amănunte culese din memoriile acelei vremii, — Paul Louis le spune țăranilor : „O astfel de viață, prieteni, vi se pare cu neputință de crezut. Voi nu vă închipuiți că o familie, un cămin să dăinuiască în asemenea neorânduială și mai puțin încă, nu vă închipuiți să fi existat vreodată un loc pe pământ unde toți oamenii să se poarte așa. Dar ce vreți ? acestea sunt fapte, și părerea mea e că judecați rău. Casele voastre ar pieri, ziceți voi, dacă lucrurile s’ar petrece așa. Voi trăiți din muncă, din economie , dar la Curte se trăește din favoruri. In căminurile voastre, munca bărbatului aduce toate bunătățile acasă, unde femeea hotărăște, orânduește, pune la locul lui fiecare lucru. In gospodăria dela Curte, dimpotrivă, femeea se străduește afară din casă. Ea face bunele afaceri. Ii trebue legături, cunoștințe, amici, mulți amici. Să știți că nu este în Franța o singură familie nobilă, dar nobilă prin rasă și prin vechea ei obârșie, care să nu-și datoreze averea femeilor ; înțelegeți ? Femeile au făcut casele mari”... ...Și urmează câteva pagini de-o superioară artă, în care violența de logică se închide în cea mai ritmică frază. E pamfletul Curților absolutiste, care — străine de frământările poporului și de marile curente ale vremurilor — au trăit și au pierit în desfrânare și în inconștiență. Pentru acest pamflet, Paul Louis a fost osândit la trei sute de franci amendă și două luni de pușcărie. Inutilosândirea pamfletarului n’a împiedicat revoluția, precum sub Napoleon III prigonirea lui Rochefort n’a întârziat republica, a * și Paul Louis, neînfrânt de această osândire, își continuă lupta. In 1822, adresează Camerei de Deputați o petiție, prin care-i cere să dea voe țăranilor din Azal să joace, ca și mai înainte, pe piața publică, Duminica, zi de târg — căci prefectul local — suprimase această libertate... Simplu pretext, pentru genialul pamfletar, ca să diserteze asupra libertății și să atace tirania : „Poporul e cuminte, orice ar spune Notele secrete. Noi muncim prea mult ca să avem timp să ne gândim la rele ; și dacă este drept acest cuvânt din bătrâni că orice viciu naște din lenevie, noi suntem scutiți de vicii”... Și, în sfârșit, în 1824, Paul Louis scrie acea strălucită bucată, care se chiamă Pamfletul pamfletelor. Este reabilitarea pamfletului, în marele înțeles al cuvântului. Paul Louis Courier rămâne, cu drept cuvânt, unul din marii pamfletari din linia Voltaire-Anatole France. TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE De vre o jumătate de veac diverși intelectuali apuseni, însemnați sau mărunței, cultivă, în ocazii și cu procedări diverse, ideia aristocratică. Această ideie s-a vulgarizat în deosebi sub forma disprețului sumar și radical pentru massă. Atitudinea aceasta, prezentată uneori în costum doctrinar mai adesea însă ca simplă izbucnire de temperament, s-a răspândit prin inevitabilă imitație atât cât se pot răspândi astăzi așa numitele idei. Aristocratizmul vulgarizat este un efect ciudat și comic pe care fatal trebuiau să-l producă iuțeala și ușurința de propagare a formulelor ideologice în societatea actuală. Astfel acei cari pretind să formeze „elită“ sunt acum legiune; ne aflăm într'o strașnică îmbulzeală de aristocrați... Și nu e de loc un simptom neglijabil, deși e suburban și pare frivol, faptul că în toată Europa s-au înmulțit la mahala oțelurile, cafenelele, cinematografele și alte instituții de comfort și voluptăți publice care poartă în firma lor cuvântul elită. Fără îndoială situația e paradoxală și distractivă. * * * Arta secolului trecut a exploatat urâtul uman, pe cel intelectual ca și pe cel fizic, cu o stăruință semnificativă. In sufletul multor literați și artiști ai vremii noastre se găsește o îndârjită mizantropie pe bază estetică: intelectualul de astăzi se arată foarte iritat de urîciunea și prostia consacrată a omului de mijloc. Și inferioritatea radicală a mulțimii oamenilor este astăzi o axiomă cu deosebire scumpă a literaților și diletanților. In așa numiții „esteti“ se încarnează cu specifică paradă un dispreț nervos pentru majoritatea speciei. Esteții și „cunoscătorii de artă“ sunt un soiu de speriați care a apărut în societatea europeană pe la mijlocul secolului trecut, s’a înmulțit și s’a răspândit cu suspectă repeziciune. Sumar și concret, s’ar putea data nașterea acestui tip de diletanți agresivi de pe atunci de când frații Goncourt au apărut burgheziei închiaburite ca model eclatant de colecționari. De atunci, până îndepărtatul apus la îndărătnicii și naivii americani, ca și până la neastâmpărații balcanici, s’au înmulțit cu irezistiblă iuțeală „cunoscătorii“ și adunătorii pasionați de tablouri, covoare, porțelanuri, sticlărie, mobile, stofe și cărți vechi, și aceasta s’a întâmplat cu manifestații atât de indiscrete, încât observatorul trebuia să se întrebe mirat, când și cum s’a putut cloci această debordantă și autoritară competentă artistică în massa burghezească ? In această lume nouă de diletanți și cunoscători, agitată de fanatică frenezie pentru Frumos, s’a plăzmuit o concepție de viață aristocratică, prin care lumea aceia își asigură tămîierea de sine indispensabilă tuturor celor cultural deplasați. Astfel cunoscătorul de artă e obișnuit, în materie socială și politică, un teribil și radical aristocrat, invocă patetic sclavia și cruzimea ca instrumente sublime pentru realizarea Frumosului, și pomenește neobosit și stereotipic de Atena lui Pericles sau de cetățile italiene din vremea Renașterii, pentru ca de la înălțimea acestor strălucite viziuni să-și verse scârba asupra vremilor de azi, în care efectele nivelării democratice îi ofensează la fiecare pas superdelicateza estetică. * * * Să nu confundăm pe esteții speriați și zgomotoși specifici vremii noastre cu protectorii artei de altădată. Acei de altă dată erau, în societate și în stat, situați mai presus de orice stare și meserie, mai presus de orice alte valori de cultură. Erau stăpâni de la sine și deplini, deci nu puteau fi speriați de achiziția vreunei competențe sau tehnice speciale, și nu cădeau prin urmare în ispită să-și orneze ostentativ persoana cu vreo capacitate alta decât acea de a comanda, iar această capacitate ei o aveau și o practicau oarecum pe nesimțite, ca de la sine înțeleasă. Ei porunceau artistului cum porunceau oricui, cu deosebirea specială că pe artist îl lăsau adeseori în pace să lucreze cum îl tăia capul, fiindcă îndeobște activitatea artistului se considera anodină. Insă diletantul actual și cunoscătorul de artă tiranic e, foarte des, un mic sau mediocru burghez îmbogățit sau o odraslă foarte apropiată a unui om de această condiție. El nu-i născut stăpân din faptul organizației sociale. Structura culturii de astăzi nu așează pe nimeni mai presus de orice meserie sau de orice competență specială și încă mai puțin, mai presus de orice participare efectivă la producerea valorilor de cultură. Cunoscătorul și colecționarul de artă este astăzi un imitator anacronic, și deci comic sau odios, al unei situații perimate. Prestigiul tradițional al artei amețește vanitatea sa de speriat; el știe că arta a fost odată lucru de curte și că trăia din milostenia domnilor. Ceiace era odată faptă necesară, impusă de constituția societății, era diletantul de astăzi atitudine și poză în care se refugiază nesiguranța interioară a —•••in social. Deșărtăciunea dinăuntru a parazitului proaspăt nu o sprijină nici măcar, din afară, societatea, cu toate posibilitățile ei plutocratice, fiindcă în această societate raporturile sunt în principiu esențial astfel, încât nici o categorie de producție sau funcțiune socială nu mai e constitutiv supusă vreunei absolute și unice domnii. * * * In îndreptarea lui spre trecut, care lui îi pare o absolută eleganță, diletantul operează cu răsuflata prostie pedagogică că arta și cultura veche sunt fără vorbă superioare celor nouă. E hotărît că Eschil e mai mare decât Ibsen, Herodot decât Mommsen, Madame de Lafayette decât Tolstoi, Scarlatti decât Wagner, primitivii italieni decât Degas... In astfel de grosolane și simpliste evaluări se încheie adeseori înțelepciunea estetică a cunoscătorului de artă care ne plictisește la toate răspântiile. Și neapărat, arta trecutului era de aceia cu atât mai bună fiindcă pe atunci stăpâneau lumea unii, ca alde dânsul, — gândește diletantul, cu satisfacție mai mult ori mai puțin reținută. In fond, diletantul de acest soiu e un nepriceput și un ignorant, incapabil de judecată liberă. Nu-i taie capul că valorile de cultură, că trebuințele, gusturile și tehnicele sunt relative și nu are nici atâta fantezie ca să-și imagineze ce se va întâmpla când arta nouă va ajunge veche. El nu-și închipuie, și nici nu știe măcar de unde să învețe, că fiecare vreme are propria ei chemare istorică, și e orbit de străvechi și banale naivități filozofice care pretind să stabilească ierarhii de valori cu pretenție de eternitate. Literații și artiștii alunecă lesne în copilăroasa credință că valorile produse de dânșii stau mai presus de oricare altele, că, in definitiv, lumea trebue să trăiască de hatîrul artei și al literaturii. Iar amatorii și diletanții adoptă prostește aceste copilării. Viața totală, infinit complexă, nu încape în astfel de formule, și ea fatal își bate joc de ierarhizări naiv unilaterale. Iar viața actuală e, cu deosebire, atât de vastă și diferențiată, încât acel dogmatism diletantic apare acum cuprins într’un ridicul de o strălucire fără pereche.# . * * Intre mișcările de apărare și adaptare ale clasei burgheze în criza prin care trece ea astăzi, unele sunt inteligente și utile altele însă de simplă nervozitate. Printre aceste din urmă se află doctrina aristocratică, așa cum o reprezintă în comic cu deosebire pitoresc, diletantă care de la război încoace caută să-i dea extindere și forme de pretențioasă consequență. Paradoxele unui Nietzsche sau ale unui Renan, sistematizmul simplist și rigid al lui Taine au desigur farmecul și prestigiul talentului celor care le-au gândit și le-au expus. Dar marfa veche pe care din materialul acelor maiștri o scot mărunțișarii literari este adesea insuportabilă, e inutilă sau chiar compromițătoare pentru clasa în folosul căreia se pretinde a fi debitată. Din grimasa mofturoasă a esteților se scot, cu frivolitatea grosolană proprie diletanților, pretinse argumente de filozofie politică și socială. Așa se face că, „finul cunoscător de artă“ și adunător de dumnezeu știe ce camelotă și antiquități calpe se crede, numai prin această calitate a lui care-l desparte de ,vulg“, chemat și „comande“, visează visuri de tiran în stil machiavelic, și vede într-un viitor apropiat, mulțimea sclavilor prosternându-se pe vecie la picioarele elitei, în ale cărei prime rânduri el se închipuește strălucind cu chip mândru dd senior din vechi portrete. Iar genealogii bine combinate vin ușor în sprijinul unor astfel de visări ale micului burghez amețit de belșug și speriat de prea mult bine. Insă mașinăria capitalistă, care face posibilă viața culturii actuale până în cele mai adânci amănunte cu estetă ei cu tot, nu știe nimic de asemenea visări. Constituția și funcționarea acestei mașinării nu depinde de planurile esteților, și nu vrea să selecționeze materialul uban după rafinamentul cravatei, după capacitatea mai mult sau mai puțin autentică de a deosebi porțelanurile sau covoarele, și nici măcar după visurile de supraoament inspirate din biografii patetice. Disprețul nereflectat pentru massă exploatat în retorice formule de semicultura și puțin diferențiata gândire a unor întârziați ai romantizmului, nu poate și nu vrea să-l ia ca normă conducătoare societatea actuală. Această societate simte instinctiv, ca o trebuință vitală a ei, necesitatea colaborării cât mai intense a tuturor. In spiritul acestei societăți se lămurește tot mai mult ideia că aptitudinile omenești, în profunda lor varietate, sunt aruncate și împerechiate de natură independent de artificiala clasare a indivizilor în ierarhia socială, că prin urmare ele trebuiesc căutate și prețuite acolo unde sunt, independent de mofivuri genealogice sau orice alte puerilități ale esteților. Potrivit complexității extreme a producției, societatea capitalistă e lacomă de cele mai mărunte nuanțe ale aptitudinilor individuale. Inevitabil această societate umblă să descopere aceste aptitudini; pentru aceasta ea trebuie să lumineze massa, care e păstrătoarea misterioasă a tuturor posibilităților de valoare umană, și astfel să trezească neapărat inițiativa și răspunderea indivizilor. Și în această conștiință fermă și clară a colaborării universale, care meserie sau funcțiune socială mai poate disprețui și trata en canaille pe o altă, fără să cadă, cel puțin în principiu, sub acuzarea de primitivă imbecilitate ? Societatea care nu știe cum să îmulțească și să îmibunătățească mai bine școlile industriale pentru a asigura perfecționarea lucrătorilor, și prin urmare luminarea lor, nu poate ține seamă serios și efectiv de pompoasa nepricepere istorică a esteților. Printre cele mai imposibile prostii răspândite de literați strălucește ideia că, în trecut cândva, viața istorică întreagă s-a subordonat unor intenții estetice. Dar istoria, cea serioasă, nu închipuită de diletanți, știe că ierarhia II ■ nn.ri.Ill III num.il . ■ [UNK] [UNK] [UNK] -«Tipări» Continuare în pag. SI-a * * * O^iDtribŐL aristocratîcâ -----------------de PAUL ZARIFOPOL Paul Louis Courier