Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1928 (Anul 9, nr. 413-416)
1928-11-04 / nr. 413
ANUL IX. - NO. 413 FONDATORICAL. V. BELDIMAN 1808-1897 CONST. MILLE 1897-1920 Duminica 4 Noembrie 19287 LEI EXEMPLARUL IN ȚAR* Literar ==și Artistic FONDAT IN 1893 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Toamnă pe șes Prin păpușoi cu frunze frânte, începe vântul serii să descânte. Albastre tufe de scaeți, pe câmpul mut Par rotogoale firave de fum In urma unui tren ce-ar fi trecut Cândva, demult, pe-alăturea de drum. Se împânzește abia o ’nfiorare Prin liniștea molatecă și moartă, Ș’un fir de cânepă, subțire, Stă singurel pe miriștea deșartă Și face semne nu știu cui, în zare, Doi brazi, sădiți de cine știe cine In mijlocul câmpiei de șiac, — Doi brazi ce vor fi fost odinioară înaltă strajă la o poartă de conac, — Bătrâni și resemnați, încep să moară bătând adânc în depărtări străine, Să vadă cine vine... Dar depărtările nesigure și sure Se ’nchid în cercuri largi pe zare, Și nici o linioară nu tresare, Contur de deal, ori creștet de pădure. In fund, pe-un drum subțire ca un fir, Bătut în stâlpi de telegraf ca ’n ținte, Se depărtează ’n liniștea cuminte Un melc, — ori poate-un car cu coviltir. Trezit din somn de foșnetul domol Abia urzit prin buruieni târzii, Un pui de iepure a svâcnit de frică . Urechile-i atente se ridică Și, drepte peste câmpul gol, dar două frunze gemene și vii. Prin pânza rară a norilor nomazi, Apusul violet trimite Lumină de tablouri învechite, iar vântul vânăt scutură din brazi întunecimi — și ace ruginite. OTILIA CAZIM1R 99 întâiul capitol Schiță Pan Ioniță Drăcea, eșind, își întâlni prietenul, care tocmai venea să-l vadă, pe scară. — Get cu tine Titus? — Bine! Veneam să te văd. — Eșim împreună. Tocmai treube să-mi caut casă, și vom căuta amândoi — Te muți? — Proprietarul meu e silit de niște afaceri să plece peste câteva zile și, firește, trebue să mă mut și eu, întâmplarea îmi cade de minune. Simțeam mare nevoe să schimb locuința. Am în minte un roman care nu se împacă de fel cu locuința mea de până acum. Titus Bogdan răspunse cu o privire întrebătoare și nedumirită. Entusiasmul prietenului său îi făcea plăcere. Era surprins însă că nu-i spusese încă nimic despre proectul lui. Pan Drăcea ghici tâlcul privirei lui Bogdan și, trecându-și brațul pe sub al prietenului său, pentru a coborî scara, în stradă, adăogă: — Ei bine, da. Proprietarul pleacă de sfântul Gheorghe. Eu sunt bucuros să plec câteva zile mai nainte. — Nu e vorba de asta, ci de roman. Nu mi-ai spus nimic despre el. — Adevărul este că nici eu nu știu mai mult. Am văzut ori, în treacăt, o femee. Trecea, destul de încet, cu o mașină. Avea părul roșiu ca lemnul lustruit de accaton, și fața pală ca ceara în fagure. Nu-mi dau bine seama dacă era înaltă sau nu, dacă era slabă sau dacă era grasă. Mi se pare însă că ar putea să capete, ca un lichid prețios, forma vasului în a cărui fantezie de linie ar urma să se răspândească. Cineva din spatele meu, adresându-se tovarășului lui, spuse: „Asta e Una Laris!” E tot ce știu despre ea. Vreau să-i scriu însă povestea. — Am auzit și eu de numele ei... — List! răspunse Pan Drăcea cu degetul pe buze. Nu-mi spune încă nimic. S’ar putea să-mi tulburi vraja numelui ei, și pe aceia a părului ei, cu vre un amănunt sortit să rupă euritmia desfășurărei ei în mintea mea, și atunci s’a dus pe copcă romanul. — Apoi nici eu nu știu mai mult decât că are un păr foarte ciudat, și că o chiamă cum o chiamă. E văduva bogată a unui... — Nu vrei să taci odată? se răsti prietenește, Drăcea. — Am făcut răspunse cu zâmbet de sceptică ironie Titus Bogdan. Cum o să scrii însă romanul unei femei fără să știi nimic despre ea? — Aici, răspunse Drăcea arătându-și fruntea, e clopotul scufundat al vieței ei adevărate. Numele îmi deșteaptă, mai mult până la covârșire decât îmi trebue, imagini, idei și sentimente. O Atlantidă surprinzătoare și fecundă se ridică, obscur, dar cu toată viața ei trecută, din adâncul de apă imaterială al minței mele. Povestea orașului If. Marinarii bretoni îl zăresc și astăzi, în fundul oceanului, cu străluciri de sidef; palatul bătrânului rege Gradion se luminează, noaptea, ca și pe vremuri, muzica orgiilor de odinioară se ridică până la suprafața apei, iar pe țărmuri, undeva, printre stânci, în lumina lunei, trece, pieptănându-și părul de aur, și astăzi, scelerată, prințesa Dahut. Memoria, în unele împrejurări, găsește nebănuite și inexplicabile corespondențe de viață latentă cu un trecut, știu eu, sau, nu știu, poate, un prezent sau un viitor fecundant. Să nu o datimi însă prea mult atunci din încercările ei obscure și tentaculare de contact cu sine însuși, și cu neînțelesul ei aparent, căci strici totul. — Ceia ce spui e foarte frumos. Să vedem însă dacă nu e prea hazardat, pentru a și izbuti la ceva. — Cu neputință altfel. Nu vezi? Și schiță cu mâna un gest avântat, de discobol, în sus. — Ce să văd? — Steaua Una Laris îmi lucește, deasupra, tutelară. O port poate și pe frunte. — Ba pe dracu! Acum, chiar ești nebun! răspunse râzând Titus Bogdan. Pan Ioniță Drăcea râse și el. Tăcu însă repede și rămase gânditor. Era oare într’adevăr atât de ciudat simțământul lui? Gândurile i se risipiră dintr’odată, ca niște funigei, toamna, în furtună. Se agăță la întâmplare cu privirile de filmele magazinelor, de stâlpii de telegraf, de trecători, de rochiile femeilor, fără să-și dea seamă de mișcarea care-l muta de la un obiect de privire la altul. Toate se perindau pe dinaintea lui ca niște ființe latente și imateriale, în haosul primordial, își căutau, după norme imperceptibile, copacul în care să devină fruct, pământul din care să se ridice sh Tia,forma din care să se deștepte frumusețe, și liniștea prin care să se filtreze gând. Bogdan începu să șuere ușor o melodie. Era un fel de pean monoton și tărăgănat. Trecu prin urechile lui Drăcea ca un curent polarizator. Firele gândurilor lui se strânseră dintr’odată, se răsuciră parcă într’o fringhie la capătul căreia, albă și cu părul de accatou, roșiu, mergea, târându-1 după ea. Ana Laris. Fu surprins de acest salt în sine însuși, și spuse repede: — Ai bună memorie, dragă. Titus nu răspunse decât cu o privire de întrebare. — Lueratul trebue să fi fost chemarea originală a vieței. Atomii se încorporau la trecerea lui, se adunau și realizau, în forme ritmice și conștiente, izbânda individualităților asupra materiei. Iți închipui tu șuerul acela fără început și fără sfârșit cu care Dumnezeu va fi scos lumea din haos și clipa din timp? Melodia ta mi-a adunat dintr’odată gândurile și mi-a realizat la capătul lor imaginea risipită până atunci a Unei Lams. Aveam impresia că o pierdusem din vedere, și gândurile mele o căutau cu neliniște inconștientă pe unde puteau. Eu însumi contenisem parcă de a mai exista. Și deodată a venit de undeva o chemare. A fost șueratul tău. Una Laris a trecut pe dinaintea mea, și eu, ca să o pot întâmpina, m’am regăsit dintr’odată întreg. Atunci n’am să mai fluer! răspunse cam morocănos Titus Bogdan. — Ai dreptate! Nu te voi mai plictisi cu Ana mea Laris. Imi dau seama că am abuzat. Gândește-te însă că, poate, eu însumi nu fac decât să-mi pun mintea și sufletul, fără să-mi dau seama, la presiunea unei senzații de care am nevoe, îmi dau, eu, totuși, inconștient, seama că există, undeva, în mine, această senzație, și o caut și eu cum pot. E un fel de gamă sufletească pe care o fac pe planul sensibilităței mele înainte de a începe cântecul. Titus Bogdan observă atunci că se depărtaseră prea mult de centrul orașului, și că înfățișarea împrejurimilor tindea acum spre peisagiu agrest. Mahalaua apărea astfel: odihnitoare, din adâncul curților mari, se desemna în casele mici și vechi, sau albea în praful ulițelor strâmbe și doar pe jumătate pavate, începea, în acelaș timp, să și însereze, cu înserarea repede și simțitor de răcoroasă a întâilor zile de primăvară. Drăcea observă și el linia de periferie pe care se afla, și se opri brusc. — O să ne trezim afară din oraș, dacă mai mergem. — Firește că da. Tu m’ai adus însă până aici. — De ce nu mi-ai atras însă luarea aminte? Eu eram preocupat de altceva. Tocmai pentru asta te-am și lăsat eu în pace! Aveam impresia că-ți așezi în tiparul cuvintelor întâiul capitol al romanului tău, și nu vroiam să te contrariez. Drăcea se uită surprins la Bogdan, și, după câteva clipe de pregetare, adăogă cu vocea șovăelnică. — Știu eu ? Poate că ai dreptate! N. DAVIDESCU Trei Metropole Berlin. — Roma. — Paris Actio, Berlin! Ultima zi. Diseară plecarea, încă odată Unter den Linden!... Dela Brandenburger Tor până la monumentul lui Frederic cel Mare sunt exact o mie de metri. Lărgimea, pe tot parcursul, exact șaizeci și trei de metri. După Baedeker!... Foarte important, cum ar spune prietenul nostru, ciceronele. Dintre toate orașele Germaniei cel mai lipsit de inimă e Berlinul. Superlativul acesta poate să fie râvnit înadins. Berlinului îi place să fie cel mai în toate. Iți face impresia unui parvenit care mereu caută să te epateze, fără discreție, fără măsură, fără eleganță. Regii Prusiei și apoi împărații Germaniei l-au umplut cu castele și palate și monumente, care de care mai colosale, mai bogate, mai impozante. Cutare palat are cea mai vastă sală de recepție din lume, cutare castel e căptușit numai cu marmora cutare... Stilul cutare, renovat de atâtea ori... A vrut și vrea să fie mereu modern și se renovează mereu după ultima modă. Trebue să fie pas cu progresul, și ține. E deci metropola cea mai modernă. Statisticile germane și manualele de călătorie remarcă cu orgoliu că azi Berlinul, după Londra și New-York, are cel mai mare număr de locuitori dintre toate orașele lumii, azi când și-a anexat și foburgurile. In Berlin apoi e suprimată tracțiunea animală cu desăvârșire. Numai mașini și iar mașini, trenuri cu aburi și electrice, metropolitane, omnibuse, tramvaie... Zilnic atâtea milioane de oameni întrebuințează diversele mijloace de locomoțiune modernă. Ca în America!... Industrie, comerț, fabrici, spitale, laboratoare, arte... Și toate cresc vertiginos ! Ca mâine vor intraplanele în serviciul circulației interurbane. Ca mâine vor apare zgârie-nourii, ediții modernizate, firește. Ca mâine metropola își va dubla iar întinderea și numărul locuitorilor, anexând alte foburguri și orășele care de pe-acuma sunt în raza ei... Și, într’adevăr a reușit să fie cel mai modern oraș Berlinul. Dar modernismul acesta nu ispitește. Mecanizarea ucigătoare de nervi poate fi favorabilă industriei și comerțului, nu poate însă cuceri sufletul omului. Admiri toată ziua, până-ți isprăvești afacerile, și pe urmă pleci în vre-un loc mai puțin modern, unde să poți sta de vorbă cu tine însuți și cu alții. Dealtminteri toată istoria Berlinului în acest semn s’a desvoltat. Spre deosebire de celelalte orașe germane, care și-au făcut un punct de onoare din cultivarea artelor și a sufletelor, din conservarea vestigiilor trecutului, Berlinul n’a cunoscut decât transformări și transformări. Pe mica insulă, unde se află acuma castelul regal și catedrala cea mare și Galeria Națională, a fost odinioară mica localitate vendă Alt-Koelln, în fața căreia s’au stabilit mai târziu prusacii cu Alt-Berlin. Cele două așezări s’au tot certat și împăcat până ce un markgraf oarecare a venit de le-a dărâmat aproape din temelii și a clădit pe ramele lor un oraș nou. Pe urmă așa s’a întâmplat mereu : fiecare stăpân nou ce venea, dărâma ce-au făcut înaintașii și făcea ceva mai frumos, adică mai nou. De vre-o două sute de ani încoace firește nu se mai dărâmă tot, dar se renovează într’una, ceea ce e cam acelaș lucru. Cu acest sistem Berlinul devine veșnic nou, veșnic modern... Am sfârșit afacerile, am admirat. Plecăm: Adio, Berlin ! — Da, șefule !... Te rog, șefule !... Să trăești, șefule !... Cum să nu te simți mai bine aici decât în țările unde oamenii se luptă mereu cu probleme. Aici barenii nu există probleme. Aici încurcăturile se rezolvă simplu : — Să trăești, șefule ! ------TT-— de UVIU REBREANU Să trăești, șefule! iar trenuri, iar localități istorice, iar oameni tăcuți — patruzeci și opt de ore. In Berlin zgomotul infernal îl produceau mașinile ; oamenii înșiși erau calmi, serioși, parcă în fiecare se sbuciuma o problemă. Și veselia lor era fără exuberanță, aproape silită. Simțeai că veselia nu e elementul lor. Apoi, într’o dimineață, trenul oprește mai îndelung. De abia ne-am trezit din somn, din visurile zilelor deînlineze. Unde suntem ? Ies pe coridor. Geamurile sunt aburite. Afară se vede ca prin ceață. O ușă însă e deschisă larg spre răcoarea zorilor. Pe ușa aceasta, împreună cu aerul înviorător, pătrunde deodată un glas venit de pe peron : — Să trăești, șefule ! Și îndată începe gălăgia, vioiciunea, veselia... Am sosit. Intr’o clipire simt cum mi se înviorează inima, cum mă înconjoară de pretutindeni atmosfera nouă. Poate că e oarecare țigănie în exuberanța noastră, poate că e multă inconștiență în nepăsarea noastră, dar e atâta viață adevărată, atâta încredere firească ! Șterg repede geamul. Cerul e albastru și dulce. Gura, abia deșteptată din noapte, albă, parcă zâmbește. Oamenii pe peron, chiar puțin somnoroși, sunt mai vioi decât cei de la miazănoapte. Până și soldații cu arma pe umăr, păzitorii trenului în așteptarea diverselor controale, oricât vor să păstreze gravitatea disciplinei militare, au o înfățișare prietenoasă, caldă. Și, prin ușa deschisă, în vreme ce vameșii și polițiștii se apropie de vagoanele aude mereu, când ironic, când amical când mg|tgri ~ J Tâlharul Soarele își împinge sângele luminilor în tot cuprinsul, ca o inimă neobosită, ritmând pulsul serelor. O vale se întinde ca într’un vis. Valea se încheie cu un munte jupuit, mucegăit de păduri roșcate și întregit cu cojile unor lespezi mari de mineral auriu. Jos casa albă, cu coperișul de tablă vopsit roșu închegat, are bolovani împotriva ridicătoarelor vifore. In casă, răcoarea pământului răspândește mireasmă adâncă. Un bărbat și o femee vorbesc în întunerecul casei. Toată lumina e afară. Dar în pădurea roșcovană crengile au început să tremure fără pricină, și să suspine fără adiere. — De unde veneai ? — zice femeia. — Dacă nu știi ce-ți pasă ! (glasul lui). Furtuna a izbucnit. Frunze se rostogolesc și aleargă în neștire. Vârteje se răsucesc și se ascund. Voci depărtate se deșteaptă, și se sting ca o părere. Un bucium. Vântul turtește un nor de stânci, ceilalți se apropie de fum galben. Bărbatul se ceartă cu femeia, Urue muntele. El pleacă o clipă ascuns de casă. Acum începe și ropotul calului Crergile stejarilor taie sunător vântul. Valea s’a deschis ca un iad, și pe căldarea ei, aburii, in care călărețul alunecă. Țipete de fiare suc și se înăbușesc. Roți de vânt poartă praful în nori. Norii au căzut, negri au închis cerul. Șueratul răcește întunericul. Iarba suspină. Trăznetul cutremură cerul spart în crăpături... se vede argint... S’a întunecat de tot. Reveneala pământului cuprinde văzduhul ca dintr’un mormânt desfundat. Speriată femeia privește. Muntele s’a împurpurat și a căzut în neguri. Lighioane mișună în cazanul de subt munte. Ploaia urzește, nici nu se aude. Nesfârșite umbre aleargă, smuncite din lanțurile firii. Apoi trunchiuri se frâng și se îndepărtează de-a berbeleacul în noapte. Ochii când nu mai au a privi, plâng — cerul ca prin sită lacrimă. Dar un nechiezat și iar ropotul de copite. Diavolul vine câteodată călare — gândi ea, și se clatină. Ușa se deschide. Ea sare înaintea bărbatului : — Mi-a fost frică fără tine ! El : — N’am să uit, calul gonea cu nările umflate de putoarea cremenei fulgerate. Sus grindina suna ca sticla. Ea : — Cu tine mi-e frică ! El își ștergea în părul ei despletit securea : „Acum e noapte liniștită, întunericul e stăpân“. Două focuri priveau de subt fruntea muntelui, care în negru își scurgea pletele codrilor și valea era o gură căscată, și casa un singur dinte. In zăvoiul piticului înoptase de mult. Mă plimbam cu tine, dragoste, prin zăvoiul piticului. In mesteacăni frunzele păreau stoluri de suflete odihnind. Prin ierburi valuri se aplecau subt pasul nevăzutelor. Puțin în urmă, ca un ciot de salcie noduroasă, s’a oprit păzitorul zăvoiului. Stârpit, bătrân, șchiopăta să culeagă licurici, într’o pungă. Un cocor tocase în neguri sau altă pasăre, în timp ce luna se înălțase plină. Deodată deasupra nuielelor de alun, și într’o lumină de vrajă, mi-ai arătat pe blidul de aur al lunei, într’o aureolă, veverița neagră. Parcă săpat în abanos viu, vietatea ciudată — clătinând vârful alunului, — ridica cele două mânuțe spre bot. Din când în când, umbră neașteptată, coada stufoasă izbea în frunză, căutând sprijin și ștergând luna. Dar veverița harnică nu făcea alt decât să lustruiască polenul cu mătura ei sprintenă. De aceia luna devenea tot mai albă și pulberea metalului ceresc acoperea întreaga jivină, tăvălită în clarul fermecat. Stropi scânteietori curseseră pe frunze și picurau. Piticul cu o sburătură de praștie a ucis-o. Am auzit-o amândoi căzând ușor între ramuri, și pe urmă de tot a atins pământul. Maluri se rupeau departe cu năruiri de tunet înăbușit. Mai mergând, am început să-ți povestesc cum piticul a avut dreptate ucigând plăpânda divină ; că veverița era o vrăjitoare dibace ; că ea răpise piticului alune minunate ; că în fiecare alună era cel puțin un palat... Când am trecut pe lângă bordeiul pădurarului, călcând vatra unor coconi stinși, ai întrebat și licuricii ? Licuricii sunt și ei în poveste ? Nu ai auzit niciodată că licuricii sunt ochii rătăcitori ai unor făpturi dispărute ? Nu ai înțeles că ei schinteiază din noapte cum în plină zi de pe aripile unor fluturi, se înseninează ochii mari ce odinioară au mai fost privirile unei iubiri ? Din ceruri o stea, ca o vietate lucitoare căzuse. Chipul pe care ori cine îl poate vedea în lună, dacă se uită cu luare aminte, râdea plângând. - ADRIAN MANIU