Adevěrul, octombrie 1888 (Anul 1, nr. 41-66)

1888-10-26 / nr. 62

reacţionare ale unui Stătescu şi nici cu setea nepotolită de putere ale unor ghe­şeftari fără conştiinţă; de aceia credem că republicanii, cari au­ crezut că colec­tivitatea a fost un partid liberal, desi­­lu­si­on­aţi acuma, când merticul cu gră­unţe a încăput pe alte mâini, vor răs­punde Voinţei, precum i se cuvine, la te­menelele ce le face Tronului. ---------------­ Regele anti-dinast Reproducem fără comentarii un articol apărut sub titlul de mai sus în „Telegraful“ de erî, re­­zervându-ne a reveni asupra lui. Or fi în ţară oameni cari, din convin­gere, sunt nestrămutaţi anti-dinaşti, dar mai nestrămutat din toţi, cel mai anti­­dinast e fără îndoială Regele Carol. Nu că nu­ place să fie şeful unui stat ca al nostru, nu că ar vrea să scape de sarcina coroanei. Ci tocmai pen­tru că ţine prea la interesul său personal. Regele Carol încuragiază conspiraţiu­­nile îndreptate în contra sa, dând pute­rea ca premiu acelora ce ştiu să se a­­rate mai anti-dinasti - aceasta e conclu­­siunea la care ajunge cine­va analizând purtarea Regelui. In adevăr, ce a făcut pe Rege să se desfacă de guvernul liberal şi să cheme la putere pe conservatori ? Motive constituţionale n’au existat. Guvernul liberal avea de atâţia ani majoritatea în parlament şi ultimele a­­legeri făcute sub dânsul, cu puţin îna­inte de a se retrage, ’- au reinoit acea­stă majoritate. Regele n’avea deci nici un motiv con­stituţional să concedieze cabinetul. Cu toate astea, l’a concediat. Pe de altă parte, conservatorii nu ob­ţinuseră la alegeri de­cât un număr forte restrâns de locuri în Cameră, iar­ şeful junimiştilor, D. P. Carp, se alesese cu concursul partidului liberal Dacă chiar trebuia să se formeze un nou guvern, neapărat că numai conservatorii şi juni­miştii nu puteau fi chemaţi la putere Cu toate aceste, Regele a adus pe con­servatori la cârmă. Ce-a putut să hotărască pe M. S. să lucreze ast­fel ? Lucrul ar fi cu desăvârşire imposibil de lămurit, dacă nu s’ar şti cu siguranţă că conservatorii conspirau contra Regelui şi împinseseră lucrul până acolo în cât procedaseră la alegerea candidatului la Tron, dintre pretendenţii ce avem. Par­tidul- liberal con­ser­vator - -era hotărât­­să facă o lovitură , sau cel puţin se arăta aşa. Acesta e singurul motiv pentru care Regele a cerut demisiunea guvernului liberal şi a adus la putere pe conservatori. Se temea că perde Tronul şi, ca să potolească pe cei cari îl nelinişteau, le-a aruncat bugetul şi stăpânirea. Şi fără îndoială că s’a asigurat din partea aceasta , conservatorii, din aprigi anti-dinasti, au­ ajuns cele mai plecate slugi ale Palatului ; şi slugi credincioase vor rămânea, cât timp vor fi ţinuţi în pâine. Dar, sacrificând ast­fel ţara, scăpat-a Carol I de primejdie? Evident că nu. Căci nemulţumiţii, ve­­zând că conspiraţiunea contra dinastiei e cel mai sigur şi mai lesnicios mijloc pentru a ajunge la putere, vor conspira poate la rândul lor. Şi ast­fel, spiritul de conspiraţiune şi de anti-dinasticism se va înrădăcina şi se va întinde din ce în ce mai mult, până când, o dată ş’o dată, împrejurările pot face ca ameninţarea să se realizeze, ca dinastia să fie răsturnata. Să fie clar bine ştiut că, dacă există în ţara noastră o şcoală anti-dinastică, fundatorul şi marele dascăl al ei e în­suşi Regele Carol. Asemenea trebue să se ştie că regimul nostru constituţional se reduce la teama de a fi răsturnat. ­—0®©~ CRONICĂ UNUI FOST VIZIR Un fost vizir se plânge Că lumea-i de nimica Că nu T votează astăzi Nici chiar pe la Florica. * * * Că nime nu T ascultă, La glasu-î nu se pleacă Că ’l las’ să ruginească Ca sabia în teacă. * * * De ce să-î cadă însă La suflet aşa rea Când însuşi reuşit-a In idealul său ? ■* * * Pe când era la cârmă Prin nori primblându-şi caii Vrea lumea să voteze Mereu cu poliţaii. * * * * Voia ca tot guvernul­ ^ Din urnă să resară Ca numai sateliţii Să fie aleşi de ţară. * * Când vede azi deci voturi Tot guvernamentale Să ’şi zică: de-ale tale, Voios, dintr’ale tale. De la noi. ----------------------------------------­ Rezultatul blotagic coleg. NI de Senat Prahova Roman N. Fleva................................107 ales P. I. Aurelian .... 149 ales Dr. M. Burada .... 47 ales Andrei Vizanti .... 41 ____________________________________. Românii din Istria Bieţii Români din Istria ştiă şi ei, că sunt fraţi cu Italienii; ei învaţă mai uşor limba italiană ca cea slavă, căci seamănă tare cu a lor; şi mai ştie, că în Istria italienii sunt purtătorii cultu­rei şi că aceştia de asemenea recunosc în ei un neam, care — nu ştie cum­­ e mai mult italian ca croat sau slovac, uscoc sau vre-o altă corcitură, un tip simpatic, gesturi delicate, vorbă dulce. Caracter energic şi franc, în purtarea externă mirat, viciu, la minte inteligent, isteţ—­cum am zice noi şi prompt, a­­mical, vorbăreţ şi glumeţ , dar înainte de toate onest. Şi italianul pune mare preţ pe aceste calităţi: cine le posede este amicul lui. Şi într’adevăr din par­tea italienilor, care sunt exclusivii lo­cuitori ai oraşelor şi exclusivii purtă­tori ai culturei în Istria, Românaşii no­ştri sunt respectaţi ca rasa cea mai har­nică, onestă şi de frunte de pe câmpiile Istr­iei. Dar mai ştiu Românii din Istria şi despre luptele politice ce s’au iscat de mai mulţi ani între Slavi şi Italieni pentru hegemonia limbei. Precum sunt oraşele Istriei întru tot italiene, aşa sunt câmpiile ei toate slave, zic Slavii , şi voesc să impună limba lor întrege î p­ro­­vincii rurale atât în şcoală, cât şi în biserică. Această pretenţiune prea egoistică a celor 6 deputaţi slavi provocă în sesiu­nea dietei din Parenzo din anul trecut indignaţiune generală între majoritatea deputaţilor italieni. Şi­­ efectul adresei Românilor către dietă - atunci pentru întâia dată se auzi pronunţat în dieta din Parenzo numele de Român. „ E i Ru­meni, die non hanno nessuna“ („Şi Româ­nii, care nl au nici una, va să zică: şcoala“) reflectă cine­va Croatului Spin­­cioi dintre bănci. Ştiind acestea, Românii din Istria, au strîns între sine solidaritate şi s’au pro­nunţat ca naţionalitate proprie. Ca atare, convinşi, că dreptatea e cu ei, din sim­patie şi tot­o­dată şi oportunism daă mâna cu italienii, căci de la ei sperează salvare. Ce impresiune plăcută a făcut redeş­teptarea aceasta a Românilor în toată Istria italiană, cu cât au devenit ei şi mai stimaţi şi mai iubiţi de cum au fost este fiul unui om foarte bogat care este ceva pe la Tuileries, este prost ca o gâscă, aproape un ceas întreg ne-a făcut să mirosim o batistă a împărătesei, pe care a găsit-o pe un fotoliu, la Saint- Cloud ., Pe cei-l’alţî tu­­ cunoşti... Nu ştiă în câte avem astăzi, dar ştiă că toţi aceşti oameni au buzunarele pline cu aur... Dacă ai voi să ’ţî dai osteneala, s’ar putea face mult astă seară. — Să­­ jumulim ! — Da. Astă-seară nu vine de cât trei sau patru persoane, aceia care vin în toate zilele. — Micul Mousson, o să vie ? — Ana nu lipseşte în nici o noapte, şi tu ştii bine că ea nu ar veni fără Adolf, jurnalistul. — Vorbiţi mai tare­ mai tare! strigă vicomtele d’Aumard, nu auzim nimic. — Tocmai asta vrem şi noi. — Atunci dar, sunteţi nişte nătărăi.. Conversaţiile particulare sunt interzise­, dacă sunteţi proşti tăceţi şi ascultaţi dacă sunteţi deştepţi, vorbiţi tare, ca să auză toţi şi să profite de lecţii. — Dacă crezi că conversaţia ta este amuzantă, te înşeli! zise Lelia. — Pe ziua de azi sunt vesel... — S’a băut bine aci... nobilul meu amic Mont-Perret probează lucrul ăsta... Aşi vrea să iau aer... parfumul acestor dame mi se urcă la cap. Aşi voi să iau o amestecătură de azot şi oxigen fără până acum, aceasta s’a adeverit acum după un an, cu ocaziunea pertractării petiţiunii lor către dietă, pentru insti­tuirea unei şcoli române în Susneviţa. In c­e bisericeşti Românii istrienî sunt deja prada în mâinile preoţilor croaţi; până la timpuri mai favoritoare ei nu doresc alt­ceva de­cât şcoală, şi anume şcoală românească. In intervalu de un an, de la sesiunea dietei istriene din 1887 până la cea din anul acesta. Românii de aci au făcut ce au făcut şi în luna lui August a. c au predat d-luî Dr. Antoniu Scampicchio, advocat în Albona şi deputat dietal un memorial subsemnat de 47 de oameni cu familie, cu rugarea, ca să-l prezenteze dietei încă în sesiunea anului curent. Din mâinile d-luî Scampicchio memo­rialul a trecut la comisiunea şcolastică, care s-a studiat şi la 3 Octomvrie a. c. ,şi-a făcut relaţiunea în dieta din Pa­renzo. Forţa ziarului „ADEVErul" CĂSĂTORIA OCNAŞULUI DE ALEXIS BOUVIER PARTEA ÎNTÂIA Piraţii Senei Capitolul V Acasă la o puiculiţă. In anul 1869 22 ===== — Scumpe baroane, cum sunt şi eu beat ca şi prietenul meu, plin, cum zice Baptistina, nu mă mai încerc să -l de­ştept. Nobilul meu prieten, grămada asta beată, pe care o vezi aci, capul ăsta palid cu obrajii atîrnîndu-î, cu fruntea verde, cu ochii cercuiţi de negru, şi a cărora privire stinsă o astup pleopele ochilor în acest moment, cu gura şi bu­zele vinete, cu mustaţa înmuiată în vin... Grămada asta zic, este prietenul meu­, coborîtor din nobili de Chalus, da Ver­laine ; strămoşul lui era lângă Regele Philipp VI la bătaia de la Cas­el, lup­­tîndu-se primi pentru Rege o lovitură de sabie la frunte... o frunte de aramă, și sabia flamandă se sfărîmă; și după ordinul lui Philipp, pentru aducerea aminte a acelei zile, el luă deviza: „Inimă blândă, corp tare“.. Strămoşii lui aveau, un prieten la cascele lor. Regele o numeau: marii gentilomi!... Baroane, micuţul pe care­­ţi-l prezint, este cel din urmă vlăstar al acestei fa­milii de giganţi; tatăl meu nu a fost senator, pentru că a luat de nevastă pe guvernanta sa, cu care a dat la lumină pe prietenul meu, comtele de Mont-Per­­ret... Acum cunoștiința e făcută... î mi e sete­, nu te pui să te întreci cu el... șezi la masă și să bem. — Poneiul! strigă o damă. — Atunci avem prea multe luminări, zise micul vicomte apucând lingura pen­tru a face să se aprinză poneiul pe care două bone îl puseseră pe masă. Femeile atinseră luminările și sala nu mai fuse luminată de­cât de lucirile al­băstrii ale alcoolului aprins. Corul în­cepu să țipe. Baronul întrebă încet pe Lelia: — Cine sunt ăștia? — Tu nu -i cunoști? — Cunosc numai pe trei.... dar fe­meile ? — Am să ți le prezint eu... o să vezi ce ai putea face ăștia astă-seară. Te ascult. Lelia începu : — Dobitocul pe care o vezi, contele de Mont-Perret, ne-a fost adus astă­­seară de către micul d’Aumard, este o comoară. Și a luat acum majoratul. Adela Gallois îl duce de nas : cel­l’alt este un Corsican, se numește Biscaro. (Va urma.) D­IN AFARA RĂSPUNSUL LA DISCURSUL TRONULUI A PRINŢULUI FERDINAND Reprezintanţii poporului bulgar, convo­caţi în a doua sesiune ordinară, sunt fe­riciţi că pot să prezinte Alteţei Voastre Regale simţimintele de adânc devotament şi de iubire de care poporul este însufle­ţit câtre suveranul său. Reprezentaţiunea naţională a ascultat cu bucurie cuvintele Alteţei Voastre Regale, zicând că graţie păcii generale precum şi mulţumirea, liniş­te­ şi ordinea cari domnesc în ţară, dreap­ta cauză a Bulgariei se consolidează din zi în zi, şi că speră că guvernul, sub înalta înţeleaptă Voastră direcţiune va des­făşura toate sforţările sale pentru a asi­gura Bulgariei un viitor strălucit şi fericit. Deschiderea liniei Zaribrod-Vakarel um­ple inimele poporului bulgar, cu o dreap­tă mândrie; el a arătat că ştie să ocro­tească drepturile sale şi să respecteze o­­bligaţiunile sale, şi că posedă darurile şi calităţile necesare pentru a-şi îndeplini singur afacerile sale, şi de a îngriji de bunul altora şi de progresul său ; ^ practica pe care poporul bulgar a dobândit-o prin construirea acestei linii, îl va servi ase­menea în viitor în timpul execuţării unor asemenea întreprinderi cari relevează bu­nul train general al ţărei. Călătoriile ce Alteţa Voastră le a făcut în ţară au dat poporului putinţa de­­ a exprima simţimintele sale de adâncă iu­bire şi devotament, către persoana ace­luia care ne-a consacrat viaţa serviciului patriei şi care ţine drapelul independenţei şi al libertăţii Bulgariei. Poporul îşi va aduce aminte de marile sacrificii ce face pentru ocrotirea libertăţii şi drepturilor sale, şi va fi tot­dea­una gata să proteagă şi să apere pe suveranul şi călăuza sa. Cuvintele Alteţei Voastre Regale, pen­parfumurî!... Mi-e gura zaharisită de ponciu... Aşi vrea să fumez niţel... mă furnică prin degete, am trebuinţă să umblu cu mâna prin aur... să amestec cărţile... Un lansquenet, d-lor, voiţi ?... — Ce de pe acuma?... se vede că te­ai plictisit lângă noi, zise Adela Gal­lois. — Să mă plictisesc... nul... dar mă prăpădesc de râs — Nu ești politicos... sunt femei aci! — Femei, eu nu le văd! — Spui impertinențe... pentru a face spirit. — Spirit... se știe ce e asta p’aci!... Cine vinde, cumpăr cu bani gata. — Asta ar fi întâia oară că tu ai plăti ceva. Conte de Mont-Perret, chemă vi­contele d’Aymard, auzi tu cum ne tra­tează ea ? Pentru că bețivul nu răspundea nimic, micul vicomte o lovi cu degetul pe frunte. — Ce nu e nimeni acasă ?... întrebă el. Toată lumea a eșit? Ei, ia ascultă vrei alcali? O să se înceapă jocul­, jo­cul ! La aceste vorbe pe care i le strigă în urechi, capul palid se mișcă; ochiul stins se deschise și avu o strălucire de o secundă, pe urmă limba bîlbâi ceva... - «MMI.

Next