Adevěrul, ianuarie 1889 (Anul 1, nr. 114-136)
1889-01-28 / nr. 135
EDIȚIA A DOUA. ANUL I. — No. 135. Numerar 10 bani. . ABONAMENTELE BUCURESCI Șl JUDETE Un an............................................ 30 lei Sese luni....................................... 15 . Trei luni .......................................... 8 . STREINATATE Un an.... 50 lei. — Sese luni,.. .25 lei. MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA. V. Alexandri. SÂMBĂTĂ 28 IANUARIE, 1889. Numeral 10 bani. .\AL.Nl›iUKlLi› › ,'v Se primescfia administrației! . Uji‡ ■ ' £'•* fi u v—^ j;)■ ·'S t; . «r r · Anunciurî, pagi^V.jS; 'ti,-30 Ix ’jfnia ■ RECLAME Reclame pagina III........ 2.1. , UN NUMER VECHI, 30 BANI. ADMINISTRAȚIA: str. Doamnei, No. 15M§ 1 Director politic .* ALEX. V. BELDIMAN. I REDACTIA: strada Doamnei, No. 15^2 FEMEEA ROMÂNA LIMBĂ OFICIOASĂ Interpelări fără rost ------------------------------------------Discursul D-lui C. Dobrescu --------------------------------------------CASATORIA OCNASULUI București 27 Ianuarie. FEMEEA ROMANA In zadar urmează guverne peste guverne, Camere peste Camere, sesiunile corpurilor legiuitoare sunt tot atât de puţin roditoare, regimul parlamentar rămâne tot atât de sterp. Gestiunile pur politice covârşesc tot atât cestiunile sociale. Graţie răscoalei ţărăneşti din primăvara trecută, parlamentul acesta se va îndeletnici în fine cu îmbunătăţirea soartei sătenilor, deşi sunt convins că interesele coalizate vor ciunti legile făgăduite şi le vor nimici cu totul, când va fi vorba de aplicarea lor; dar, afară de Gestiunea ţărănească în adevăr cea mai interesantă şi cea mai grabnică, mi se pare că sunt o mulţime de legi cari nu mai corespund nici la nevoile societăţei noastre nici la cerinţele ştiinţei moderne şi trebue neapărat sau abrogate sau prefăcute. Orbiţi de razele soarelui occidental, noi ne-am împrumutat de la Francezi mai toată legislaţiunea noastră civilă, fără a băga de seamă că Francia era o ţară veche şi, ca atare, avea tradiţiunile şi prejudecăţile ei de care legislatorul a trebuit să ţie socoteală şi cari nu existau nici decum la noi, ţară nouă, fără tradiţii bine stabilite în materie civilă. Cutez a zice că am comis o mare nesocotinţă pe care mii şi mii de români şi de românce o deplâng astăzi cu lacrămii de sânge, când, însuşindu-ne fără modificări serioase o condică streină, am consfinţit multe principii cu totul contrarii mersului civilizaţiunei şi al spiritului creştinismului. Vorbesc mai cu seamă de ceia ce priveşte condiţiunea legală a femeei, de această nouă organizare a robiei care pune o jumătate a omenire! sub călcâiul celeîlalte jumătăţi. Această cestiune a emanciparei femeei prezintă un interes obştesc; soluţiunea ei într’un sens liberal va aduce modificări imense şi binefăcătoare în moravurile societăţei noastre, dar până acuma, legislatorul a arătat nepăsarea cea mai culpabilă în această privinţă; ani de zile au trecut de când D-nul Tacie Ionescu a depus pe biuroul Adunărei un proiect de lege a cărui economie era, dacă nu ne amăgim, ca soţii să poată să se moştenească între ei, deopotrivă cu rudele cele mai apropiate. De atunci proiectul a rămas în cartoanele Adunărei şi n’a venit nici în discuţie. Ar fi bine să încetăm cu procedări de felul acesta, ar trebui ca Parlamentul să se hotărască a se îndeletnici o zi pe săptămână cu proectele de legi privitoare la modificarea codului civil şi mai ales la modificarea legislaţiuneî barbare şi monstruoase care apasă asupra părţei celei mai slabe a societăţei. Nu voim să desvoltăm astăzî, într’o trăsătură de condeiu, un întreg program de reforme menit a da femeei locul care i se cuvine în familie şi în societate, dar nu e cu putinţă să nu protestăm în contra stărei de lucruri actuale şi să nu indicăm, în puţine cuvinte, un număr oarecare de legi care ar putea să desrobească femeea română. Mai întâia, e un lucru sălbatic şi inuman ca femeea măritată să nu poată nici vinde, nici cumpăra, nici ipoteca fără autorizaţiunea soţului său, oricare ar fi el; aşadar ajunge ca o fată să fie dată unui bărbat prin întâmplare sau prin voinţa atotputernică a unor părinţi nepricepuţi, pentru a -i lega mâinele viaţa sa întreagă, şi a o supune la bunul plac, al unui jucător de cărţi, desfrânat, sail neghiob. Rusia, ţară nouă ca şi noi a avut gloria de a rupe de mult asemenea lanţuri cari încătuşai femeea; acolo femeea dispune de averea ei şi bărbatul n’are de cât înrâurirea firească care şi-o dă experienţa şi autoritatea sa morală. Asemenea e un ce monstruos ca femeia să nu poată fi epitroapa, chiar a avere a copiilor săi minori; această excluziune e mai cu seamă nedreaptă dacă te gândeşti la numărul tutorilor ce au mâncat averea pe care o administrai, pe când mai nici odată nu s-ar întâmpla ca o mamă să se atingă de bunurile copiilor săi; prezenţa femeilor ia capul unor epitropii şi în sânul sfaturilor de familie e indicată prin însuşi firea lucrurilor. E sălbatic şi inuman ca femeile, trup din trupul soţilor lor, să vie la moştenire în urma rudelor din gradul al douăsprezecelea; graţie acestei anomalii, nevestele cele mai sfiicioase care nu voesc să atragă atenţiunea bărbaţilor asupra unui punct atât de delicat ca acela al testamentului, pot fi osândite a rămâne pe drumuri, pe când veri depărtaţi, de multe ori necunoscuţi şi chiar duşmani îşi împart averea defunctului. E o nedreptate ca femeia independentă să nu poată spune cuvântul ei în administraţia comunelor şi a judeţului; daca politica cea mare îi este interzisă, cel puţin ea poate controla prin procuraţiune afacerile locale, gospodăria unui oraş sau a unui judeţ, mai ales cât timp va ţine sistemul cenzitar, e nefiresc, e nelogic ca vădurile şi fetele cari au cenzur, adică interese cari trebuesc să fie reprezentate, să nu aibă dreptul de a interveni, fie în mod indirect, în administraţiunea locală. Şi aici Rusia ne a dat pilda cea bună pe care ne-am grăbit a nu o urma. E o nedreptate strigătoare ca fetele amăgite să poarte numai ele sarcinele copiilor lor şi ca seducătorul să se poată plimba în linişte fără a veni câtuşi cu puţin în ajutorul fiinţei pe care a nenorocit-o şi al copilului al cărui tată este. Căutarea paternităţei se impune ca o neînlăturabilă necesitate, îngrădită fiind se înţelege, astfel încât să nu poată să se facă cu dânsa o armă de scandal şi de speculă. Iată, în puţine cuvinte, măsurile grabnice cari, daca nu sunt cerute de opinia publică, există cu toate acestea în spiritul societăţei noastre. Ştiii că toţi burtă-verde vor striga în gura mare: „dar cu asemenea legi daţi o lovitură de moarte familiei şi societăţei !“ Nu ne prea speriem de aceste proorociri fariziene; ne aducem aminte că s’au găsit într’o vreme cărturari şi filosofi pentru a justifica robia prin argumente puternice şi ştiinţifice; ne aducem asemenea aminte că, atunci când a fost vorba de a face din femee altceva decât o dobitoacă, iarăşi s’au găsit cărturari şi filosofi pentru a dovedi că societatea va pieri dacă femeea va eşi din gineceu şi din terenuri unde era înlănţuită. Chiar după izbânda creştinismului care ca fapt social a produs mai întâia emancipare a femeei, un conciliu a discutat zile de a rândul daca femeea are sail nu un suflet, adică dacă e o fiinţă umană sau un animal. Cu toate acestea, robia s’a desfiinţat, femeea a fost în parte emancipată şi societatea tot n’a perit. Din contră, d’atunci viaţa omenireî a fost mai plăcută şi civilizaţiunea s’a lăţit. Să nădăjduim şi noi, cei din generaţia nouă, că vom vedea lucind zioa în care, în loc de a imita constituţiunî nepotrivite, vom realiza progrese adevârate; să nădăjduim că vom auzi bătând ceasul în care femeea română liberă şi respectată va putea să îndeplinească în linişte ambele sale meniri tot atât de providenţiale : aceea de a înfrumuseţa şi de a împodobi viaţa noastră şi de a deştepta în omenire, precum spune poetul: Avânt de fapte mari, dorinţă de nemurire ! Uniii lăţeau la menţinerea păcei un efect bine-făcător pentru Europa întreagă. Viena, 26 Ianuarie. Fremdenblatt combătând cu energie ipotesele şoviniştilor francezi şi ale ziarelor englezeşti de aceiaşi culoare, precum şi ale organelor panslaviste, cari pretindeau că archiducele Rudolf era un vrăjmaş al tratatului de alianţă cu Germania, zice că este un fapt incontestabil că archiducele avu o mare parte la încheerea alianţei nesdruncinată cu Germania. El se număra printre oamenii, cari în afară de cei doi monarchi, sprijinea într’un mod eficace silinţele oamenilor de Stat pentru a ajunge la o alianţă de pace inalterabilă între Austria şi Germania. Dacă hipotesele menţionate ţintesc a semăna neîncredere între amici, acest scop n’a fost atins şi nici nu poate fi. Madrid, 26 Ianuarie. Senatul a respins cu 66 voturi contra 530 moţiune care cerea ridicarea drepturilor asupra importului cerealelor şi al vitelor de proveninţă străină. -------—«*·————-— ------------—«»-«»--------------- ŞTIRI TELEGRAFICE Viena, 26 Ianuarie. In proclamaţia sa, împăratul vorbind de linia politică de urmat zice : Am avut totd’auna în vedere aceiaşi linie de purtare «dorinţa de a continua cu curagiu şi cu încredere în silinţele mele neîncetate pentru bunul trafu general şi menţinerea păceî». Viena, 26 Ianuarie. Ziarele consideră manifestul împăratului ca o programă foarte importantă care arată în acelaşi timp numele moştenitorului tronului. In privinţa pasagiului în care se zice că direcţiunea urmată până acum este asigurată, ziarele fac să se observe că Germania va vedea cu satisfacţie că împăratul, în mijlocul adâncelor sale dureri, a accentuat continuarea politicei actuale. Ziarele aşteaptă de la pasagiul relativ LIMBA OFICIOASA •‘■România Liberă» publică pe pagina întâia un articol întitulat Se îngroaşă. In acest articol, zisul ziar îl întreabă pe şeful său in perspectivă I. C. Brătianu, de ce nu s’a presentat la postul său de deputat, arătând că o parte din membrii Camerei îl aşteptau pentru ai citi în faţă propunerea de punere sub acuzare. Numitul ziar nu cercetează capetele de acuzare şi nici nu se pronunţă asupra actului. Şi ajunge ca să spună cu litere cât toate zilele, cuvintele se îngroaşă Care om nu vede în aceste cuvinte ale oficiosului o oare şi care constatare de agravare a împrejurărilor pentru guvernul I. Brătianu? Suntem siguri că tot aşa a simţit şi autorul micului articol. Ei bine, aceasta e însă o parte a medaliei. Intorcend foaia oficiosului, găsim la informaţiuni, sub rubrica Mai nou, următoarele : In şedinţa Camerei de eri, D. N. Blaramberg, în numele altor 21 de deputaţi, a depus o propunere de dare în judecată a ministerului Ion Brătianu. «Ne mirăm că numărul restrîns de adhesiune, pe care numai după săptămâni întregi de piedici le-a putut aduna D. Blaramberg, nu l-au vestit asupra deşertăciunii încercării sale». Ne mirăm şi noi cum gândesc oficioşii. Pe pagina întâia lucrurile se îngroaşă prin darea în judecată a guvernului colectivist, iar pe pagina a treia, încercarea de dare în judecată a aceluiaşi guvern e desară. Când a fost România Liberă sinceră, când a afirmat că lucrurile se îngroașă, sau atuncea când a afirmat că încercarea e deşartă ? O simplă întrebare. .. INTERPELĂRI FARA ROST De un timp încoace sferele noastre guvernamentale sunt foarte supărate de atitudinea membrilor parlamentului și această supărare provine mai cu seamă din cauza interpelărilor ce i se adresează. E adevărat că sunt unele interpelări cari n’au nici un sens, și pe cari unii din Dnii deputaţi le adresează guvernului cu bună ştiinţă că se va perde o zi sau jumătate de zi cu desvoltarea ei, cu răspunsul la ea şi eventual cu discuţia la care ea poate da loc , însă multe şi foarte multe din interpelări au cauze adânci şi merită toată atenţiunea corpurilor legiuitoare. Sub regimul colectivităţii, deputaţii din minoritate au uzat în chip larg de dreptul de interpelare şi au strimtat astfel timpul parlamentului pentru a face niscaiva lucrări serioase în aparenţă ; rezultatul acestei stări de lucruri a ajuns ca să discrediteze întru câtva interpelările în ochii lumii. A mai venit infama tactică colectivistă care sfârşia prin a face ilusoriu acest drept. Astfel un membru al minorităţei interpelează pe guvern, ministrul căruia i se adresa interpelarea sau nu răspundea sau, dacă răspundea, o făcea în chip evasiv , iar majoritatea guvernamentală închidea discuţia şi interpelarea se reducea la un accident de nici o importanţă şi care n'avea nic o urmare. Nu trebue să ne înşelăm, dacă colectivitatea a putut să ajungă acolo încât să-şi bată joc, cu ajutorul parlamentului chiar de cel mai important drept al representaţiei naţionale, atuncea se datoreşte puţinului caz ce înşişi representanţii ţărei făceau de dreptul lor. Aceasta situaţiune a fost fatală, căci cu durere vedem că acelaşi lucru aidoma se întâmplă acuma. In adevăr, interpelările ce se adresează guvernului sunt multe şi atât el, cât şi Camera se pot îngriji de faptul că interpelările vor răpi Camerei timpul şi o vor împedica de a discuta la timp bugetul ,şi alte legi, însă cea mai mare parte din interpelări privesc cele esistente ce ’şi art obârşiea în ticăloşia administraţiei, în destrăbălarea justiţii şi în încurcătura şi necinstea ce domneşte în toate ramurile activităţii statului român. Căci administraţia întreagă, justiţia întreagă, sunt colectiviste şi apucăturile de altă dată nu numai că n’au dispărut, ci încă funcţionarii persistă în ele cu mai multă încredere în nepedepsirea lor. Să nu ne facem ilusiv. Non omne quod licet honestum est, nu sunt oneste toate câte sunt permise și e foarte greu ca să prinzi pe un colectivist cu mâna în sac pentru ca D. Vernescu sau D. Lahovary să zică aceasta este neonest îl dau afară. Schimbarea radicală, oricât ar fi ea de neplăcută se impune, și numai făcându-se o atare schimbare guvernul nu va avea de răspuns la atâtea interpelări, cari, ori şi care ar fi forma ce ar îmbrăca, îşi au obârşia în destrăbălarea de care guvernul nu poate să-şi dea seama, chiar dacă ar voi. Fiind astfel deputaţii trebue să fie mai muliari de dreptul lor de interpelare şi să nu lase ca o interpelare o dată făcută să fie trăgănată şi apoi să vină ministrul şi să răspundă că va aduce îndreptare. Nu, orice reu constatat priveşte de-a dreptul pe ministrul respectiv şi Camera trebue să fie pusă prin o moţiune în stare de a vota dacă se mulţumeşte sau nu de explicările ministrului. In Bacau administraţia îşi bate joc de drepturile cele mai însemnate ale poporului, de drepturi consacrate de însăşi Constituţie ; se împedică oameni de a merge la întruniri, se bate, se schilodeşte, se arestează ca prin timpurile cele mai bune ale colectivităţii. Pretextul este că cei în cauză se numesc socialişti, adevărul însă este că administraţia se teme că va perde acolo colegiul al treilea care dă în Bacău doi deputaţi. Se găseşte din toată Camera tocmai un socialist ca să interpeleze şi nu un altul. Care e resultatul interpelării? Guvernul respunde că n’are ştiinţă că s’ar fi bătut; ceea ce înseamnă că deputatul spune neadevăr, el mai răspunde că n’are ştiinţă că s’au mpedecat oamenii de la întrunire, ceea ce iar înseamnă că deputatul afirmă lucruri neexistente şi apoi mai dă a înţelege că va lupta cu furie contra socialiştilor. Ministrul care a răspuns astfel e C. C. Gună şi totul a intrat în tăcere. Nu s’a găsit nici un singur deputat care să vadă şi să recunoască că guvernul nu luptă contra socialiştilor, deoarece ţăranii noştri nu sunt socialist! şi că luptă contra independenţei colegiului al treilea; şi, fiind astfel, să propună o moţiune de blam, fie argumentul lupta contra independinţii colegiului al treilea, fie el incapacitatea guvernului de a vedea socialişti acolo unde ei nu sunt. Şi dacă e aşa, cum să nu-şi bată joc guvernul de parlament, cum să nu răspundă el la interpelări în chip evasiv, cum să nu rămână interpelările fără efect şi cum să nu se discrediteze dreptul cel mai însemnat al parlamentului, dreptul de interpelare ? Ad junimiştii urmează calea bătută de colectivitatea trecută. Ei au desigur o scuză, căci trebue să fim drepţi şi să recunoaştem adevărul, că împrejurările îl silesc la aceasta ; însă această scuză constitue un principal cap de acuzare în contra lor, ei trebue să schimbe din rădăcină tot aparatul administrativ, toată căptuşala colectivista care îl încălzeşte fiziceşte şi moraliceşte. Până când însă junimiştii nu vor