Adevěrul, ianuarie 1889 (Anul 1, nr. 114-136)

1889-01-28 / nr. 135

EDIȚIA A DOUA. ANUL I. — No. 135. Numerar 10 bani. . ABONAMENTELE BUCURESCI Șl JUDETE Un an............................................ 30 lei Sese luni....................................... 15 . Trei luni .......................................... 8 . STREINATATE Un an.... 50 lei. — Sese luni,.. .25 lei. MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA. V. Alexandri. SÂMBĂTĂ 28 IANUARIE, 1889. Numeral 10 bani. .\AL.Nl›iUKlLi› › ,'v Se primescfia administrație­i! . Uji‡ ■ ' £'•* fi u v—^ j;)■ ·'S t; . «r r · Anunciurî, pagi^V.jS; 'ti,-30 Ix ’jfnia ■ RECLAME Reclame pagina III........ 2.­1. , UN NUMER VECHI, 30 BANI. ADMINISTRAȚIA: str. Doamnei, No. 15M§ 1 Director politic .* ALEX. V. BELDIMAN. I REDACTIA: strada Doamnei, No. 15^2 FEMEEA ROMÂNA LIMBĂ OFICIOASĂ Interpelări fără rost ------------------------------------------­Discursul D-lui C. Dobrescu --------------------------------------------­CASATORIA OCNASULUI București 27 Ianuarie. FEMEEA ROMANA In zadar urmează guverne peste guverne, Camere peste Camere, se­siunile corpurilor legiuitoare sunt tot atât de puţin roditoare, regimul par­lamentar rămâne tot atât de sterp. Gestiunile pur politice covârşesc tot atât cestiunile sociale. Graţie răs­coalei ţărăneşti din primă­vara tre­cută, parlamentul acesta se va în­deletnici în fine cu îmbunătăţirea soartei sătenilor, de­şi sunt convins că interesele coalizate vor ciunti le­gile făgăduite şi le vor nimici cu totul, când va fi vorba de aplicarea lor; dar, afară de Gestiunea ţără­nească în adevăr cea mai intere­santă şi cea mai grabnică, mi se pare că sunt o mulţime de legi cari nu mai corespund nici la nevoile societăţei noastre nici la cerinţele ştiinţei moderne şi trebue neapărat sau abrogate sau prefăcute. Orbiţi de razele soarelui occiden­tal, noi ne-am împrumutat de la Francezi mai toată legislaţiunea noas­tră civilă, fără a băga de seamă că Francia era o ţară veche şi, ca atare, avea tradiţiunile şi prejude­căţile ei de care legislatorul a tre­buit să ţie socoteală şi cari nu existau nici de­cum la noi, ţară nouă, fără tradiţii bine stabilite în materie civilă. Cutez a zice că am comis o mare nesocotinţă pe care mii şi mii de români şi de românce o deplâng astă­zi cu lacrămii de sânge, când, însuşindu-ne fără modificări serioase o condică streină, am consfinţit multe principii cu totul contrarii mersu­lui civilizaţiunei şi al spiritului creş­tinismului. Vorbesc mai cu seamă de ceia­ ce priveşte condiţiunea legală a femeei, de această nouă organizare a robiei care pune o jumătate a omenire! sub călcâiul celeîlalte jumătăţi. Această cestiune a emanciparei femeei prezintă un interes obştesc; soluţiunea ei într’un sens liberal va aduce modificări imense şi bine­fă­­cătoare în moravurile societăţei noas­tre, dar până acuma, legislatorul a arătat nepăsarea cea mai culpabilă în această privinţă; ani de zile au trecut de când D-nul Taci­e Ionescu a depus pe biuroul Adunărei un proiect de lege a cărui economie era, dacă nu ne amăgim, ca soţii să poată să se moştenească între ei, de­o­potrivă cu rudele cele mai a­­propiate. De atunci proiectul a ră­mas în cartoanele Adunărei şi n’a venit nici în discuţie. Ar fi bine să încetăm cu proce­dări de felul acesta, ar trebui ca Parlamentul să se hotărască a se îndeletnici o zi pe săptămână cu proectele de legi privitoare la mo­dificarea codului civil şi mai ales la modificarea legislaţiuneî barbare şi monstruoase care apasă asupra părţei celei mai slabe a socie­tăţei. Nu voim să desvoltăm astă­zî, într’o trăsătură de condeiu, un în­treg program de reforme menit a da femeei locul care i se cuvine în familie şi în societate, dar nu e cu putinţă să nu protestăm în contra stărei de lucruri actuale şi să nu indicăm, în puţine cuvinte, un nu­măr oare­care de legi care ar pu­tea să desrobească femeea română. Mai întâia, e un lucru sălbatic şi inuman ca femeea măritată să nu poată nici vinde, nici cumpăra, nici ipoteca fără autorizaţiunea soţului său, ori­care ar fi el; aşa­dar ajunge ca o fată să fie dată unui bărbat prin întâmplare sau prin voinţa a­­tot­puternică a unor părinţi nepri­cepuţi, pentru a -i lega mâinele viaţa sa întreagă, şi a o supune la bunul plac, al unui jucător de cărţi, desfrânat, sail neghiob. Rusia, ţară nouă ca şi noi a avut gloria de a rupe de mult asemenea lanţuri cari încătuşai­ femeea; acolo femeea dispune de averea ei şi băr­batul n’are de cât înrâurirea firească care şi-o dă experienţa şi autorita­tea sa morală. Asemenea e un ce monstruos ca femeia să nu poată fi epitroapa, chiar a avere a copiilor săi minori; această excluziune e mai cu seamă nedreaptă dacă te gândeşti la numărul tuto­rilor ce au mâncat averea pe care o administrai­, pe când mai nici o­dată nu s-ar întâmpla ca o mamă să se atingă de bunurile copiilor săi; prezenţa femeilor ia capul unor epitropii şi în sânul sfaturilor de familie e indicată prin însuşi firea lucrurilor. E sălbatic şi inuman ca femeile, trup din trupul soţilor lor, să vie la moştenire în urma rudelor din gradul al două­spre­zecelea; graţie acestei anomalii, nevestele cele mai sfiicioase care nu voesc să atragă atenţiunea bărbaţilor asupra unui punct atât de delicat ca acela al testamentului, pot fi osândite a ră­­mâne pe drumuri, pe când veri de­părtaţi, de multe ori necunoscuţi şi chiar duşmani îşi împart averea defunctului. E o nedreptate ca femeia inde­pendentă să nu poată spune cuvân­tul ei în administraţia comunelor şi a judeţului; daca politica cea mare îi este interzisă, cel puţin ea poate controla prin procuraţiune afacerile locale, gospodăria unui oraş sau a u­­nui judeţ, mai ales cât timp va ţine sistemul cenzitar, e nefiresc, e nelogic ca vădurile şi fetele cari au cenzur, adică interese cari trebuesc să fie reprezentate, să nu aibă drep­tul de a interveni, fie în mod in­direct, în administraţiunea locală. Şi aici Rusia ne a dat pilda cea bună pe care ne-am grăbit a nu o urma. E o nedreptate strigătoare ca fe­­­­tele amăgite să poarte numai ele sarcinele copiilor lor şi ca seducă­torul să se poată plimba în linişte fără a veni câtuşi cu puţin în aju­torul fiinţei pe care a nenorocit-o şi al copilului al cărui tată este. Căutarea paternităţei se impune ca o neînlăturabilă necesitate, în­grădită fiind se înţelege, ast­fel în­cât să nu poată să se facă cu dânsa o armă de scandal şi de speculă. Iată, în puţine cuvinte, măsurile grabnice cari, daca nu sunt cerute de opinia publică, există cu toate a­­cestea în spiritul societăţei noastre. Ştiii că toţi burtă-verde vor striga în gura mare: „dar cu asemenea legi daţi o lovitură de moarte fa­miliei şi societăţei !“ Nu ne prea speriem de aceste proorociri fariziene; ne aducem a­­minte că s’au găsit într’o vreme cărturari şi filosofi pentru a justifica robia prin argumente puternice şi şti­inţifice; ne aducem asemenea aminte că, atunci când a fost vorba de a face din femee alt­ceva de­cât o dobitoacă, iarăşi s’au­ găsit cărturari şi filosofi pentru a dovedi că socie­tatea va pieri dacă femeea va eşi din gineceu şi din terenuri unde era înlănţuită. Chiar după izbânda creş­tinismului care ca fapt social a produs mai întâia emancipa­re a femeei, un conciliu a discutat zile de a rândul daca femeea are sail nu un suflet, adică dacă e o fiinţă umană sau un animal. Cu toate acestea, robia s’a des­fiinţat, femeea a fost în parte eman­cipată şi societatea tot n’a perit. Din contră, d’atunci viaţa ome­­nireî a fost mai plăcută şi civi­­lizaţiunea s’a lăţit. Să nădăjduim şi noi, cei din ge­neraţia nouă, că vom vedea lucind zioa în care, în loc de a imita cons­­tituţiunî nepotrivite, vom realiza progrese adevârate; să nădăjduim că vom auzi bătând ceasul în care femeea română liberă şi respectată va putea să îndeplinească în linişte ambele sale meniri tot atât de provi­denţiale : aceea de a înfrumuseţa şi de a împodobi viaţa noastră şi de a deş­tepta în omenire, precum spune poetul: Avânt de fapte mari, dorinţă de nemurire ! Un­i­ii lăţeau­ la menţinerea păcei un efect bine-făcă­­tor pentru Europa întreagă. Viena, 26 Ianuarie. Fremdenblatt combătând cu energie ipotesele şoviniştilor francezi şi ale zia­relor englezeşti de aceiaşi culoare, pre­cum şi ale organelor panslaviste, cari pretindeau că archiducele Rudolf era un vrăjmaş al tratatului de alianţă cu Ger­mania, zice că este un fapt incontestabil că archiducele avu o mare­ parte la în­­cheerea alianţei nesdruncinată cu Ger­mania. El se număra printre oamenii, cari în afară de cei doi monarchi, spri­jinea într’un mod eficace silinţele oame­nilor­ de Stat pentru a ajunge la o ali­anţă de pace inalterabilă între Austria şi Germania. Dacă hipotesele menţionate ţintesc a semăna neîncredere între amici, acest scop n’a fost atins şi nici nu poate fi. Madrid, 26 Ianuarie. Senatul a respins cu 66 voturi contra 530 moţiune care cerea ridicarea drep­turilor asupra importului cerealelor şi al vitelor de proveninţă străină. -------—«*·————-—­ ------------—«»-«»---------------­ ŞTIRI TELEGRAFICE Viena, 26 Ianuarie. In proclamaţia sa, împăratul vorbind de linia politică de urmat zice : Am a­­vut tot­d’a­una în vedere aceiaşi linie de purtare «dorinţa de a continua cu curagiu şi cu încredere în silinţele mele neîncetate pentru bunul trafu­ general şi menţinerea păceî». Viena, 26 Ianuarie. Ziarele consideră manifestul împăra­tului ca o programă foarte importantă care arată în acelaşi timp numele moş­tenitorului tronului. In privinţa pasagiu­­lui în care se zice că direcţiunea ur­mată până acum este asigurată, ziarele fac să se observe că Germania va vedea cu satisfacţie că împăratul, în mijlocul adâncelor sale dureri, a accentuat con­tinuarea politicei actuale. Ziarele aşteaptă de la pasagiul relativ LIMBA OFICIOASA •‘■România Liberă» publică pe pagina întâia un articol întitulat Se îngroaşă. In acest articol, zisul ziar îl întreabă pe şeful său in perspectivă I. C. Brătianu, de ce nu s’a presentat la postul său de deputat, arătând că o parte din membrii Camerei îl aşteptau pentru ai citi în faţă propunerea de punere sub acuzare. Numitul ziar nu cercetează capetele de acuzare şi nici nu se pronunţă asu­pra actului. Şi ajunge ca să spună cu litere cât toate zilele, cuvintele se îngroaşă Care om nu vede în aceste cuvinte ale oficiosului o oare şi care constatare de agravare a împrejurărilor pentru gu­vernul I. Brătianu? Suntem siguri că tot aşa a simţit şi autorul micului articol. Ei bine, aceasta e însă o parte a medaliei. Intorcend foaia oficiosului, găsim la in­formaţiuni, sub rubrica Mai nou, ur­mătoarele : In şedinţa Camerei de eri, D. N. Blaramberg, în numele altor 21 de de­putaţi, a depus o propunere de dare în judecată a ministerului Ion Brătianu. «Ne mirăm că numărul restrîns de adhesiune, pe care numai după săptă­mâni întregi de piedici le-a putut a­­duna D. Blaramberg, nu l-au vestit a­­supra deşertăciunii încercării sale». Ne mirăm şi noi cum gândesc oficio­şii. Pe pagina întâia lucrurile se îngroaşă prin darea în judecată a guvernului colectivist, iar pe pagina a treia, încer­carea de dare în judecată a aceluiaşi guvern e desar­ă. Când a fost România Liberă sinceră, când a afirmat că lucrurile se îngroașă, sau atuncea când a afirmat că încerca­rea e deşartă ? O simplă întrebare. .. INTERPELĂRI FARA ROST De un timp încoace sferele noastre guvernamentale sunt foarte supărate de atitudinea membrilor parla­m­entului și această supărare provine mai cu seamă din cauza interpelărilor ce i se adresează. E adevărat că sunt unele interpelări cari n’au nici un sens, și pe cari unii din D­nii deputaţi le adresează guver­nului cu bună ştiinţă că se va perde o zi sau jumătate de zi cu desvoltarea ei, cu răspunsul la ea şi eventual cu discuţia la care ea poate da loc , însă multe şi foarte multe din interpelări au cauze adânci şi merită toată aten­ţiunea corpurilor legiuitoare. Sub regimul colectivităţii, deputaţii din minoritate au uzat în chip larg de dreptul de interpelare şi au strimtat ast­fel timpul parlamentului pentru a face niscai­va lucrări serioase în apa­renţă ; rezultatul acestei stări de lucruri a ajuns ca să discrediteze întru cât­va interpelările în ochii lumii. A mai ve­nit infama tactică colectivistă care sfâr­­şia prin a face ilusoriu acest drept. Ast­fel un membru al minorităţei in­terpelează pe guvern, ministrul căruia i se adresa interpelarea sau nu răs­pundea sau, dacă răspundea, o făcea în chip evasiv , iar majoritatea guver­namentală închidea discuţia şi inter­pelarea se reducea la un accident de nici o impor­tanţă şi care n'avea nic o urmare. Nu trebue să ne înşelăm, dacă co­lectivitatea a putut să ajungă acolo în­cât să-şi bată joc, cu ajutorul parla­mentului chiar de cel mai import­a­nt drept al representaţiei naţionale, atun­cea se datoreşte puţinului caz ce în­şişi representanţii ţărei făceau de drep­tul lor. Aceasta situaţiune a fost fatală, căci cu durere vedem că acelaşi lucru ai­doma se întâmplă acuma. In adevăr, interpelările ce se adre­sează guvernului sunt multe şi atât el, cât şi Camera se pot îngriji de faptul că interpelările vor răpi Camerei tim­pul şi o vor împedica de a discuta la timp bugetul ,şi alte legi, însă cea mai mare parte din interpelări privesc cele esistente ce ’şi­ art obârşiea în ticăloşia administraţiei, în destrăbălarea justiţii şi în încurcătura şi necinstea ce dom­neşte în toate ramurile activităţii sta­tului român. Căci administraţia întreagă, justiţia întreagă, sunt colectiviste şi a­­pucăt­urile de altă dată nu numai că n’au dispărut, ci încă funcţionarii per­sistă în ele cu mai multă încredere în nepedepsirea lor. Să nu ne facem ilusiv. Non omne quod licet honestum est, nu sunt oneste toate câte sunt permise și e foarte greu­ ca să prinzi pe un colectivist cu mâna în sac pentru ca D. Vernescu sau D. Lahovary să zică aceasta este neonest îl dau afară. Schimbarea radicală, ori­cât ar fi ea de neplăcută se impune, și numai făcându-se o atare schimbare guvernul nu va avea de răspuns la a­­tâtea interpelări, cari, ori şi care ar fi forma ce ar îmbrăca, îşi au obâr­şia în destrăbălarea de care guvernul nu poate să-şi dea seama, chiar dacă ar voi. Fiind ast­fel deputaţii trebue să fie mai muliari de dreptul lor de interpe­lare şi să nu lase ca o interpelare o dată făcută să fie trăgănată şi apoi să vină ministrul şi să răspundă că va a­­duce îndreptare. Nu, ori­ce reu cons­tatat priveşte de-a dreptul pe ministrul respectiv şi Camera trebue să fie pusă prin o moţiune în stare de a vota dacă se mulţumeşte sau nu de explicările ministrului. In Bacau administraţia îşi bate joc de drepturile cele mai însemnate ale poporului, de drepturi consacrate de însăşi Constituţie ; se împedică oameni de a merge la întruniri, se bate, se schilodeşte, se arestează ca prin tim­purile cele mai bune ale colectivităţii. Pretextul este că cei în cauză se nu­mesc socialişti, adevărul însă este că administraţia se teme că va perde a­­colo colegiul al treilea care dă în Ba­cău doi deputaţi. Se găseşte din toată Camera tocmai un socialist ca să interpeleze şi nu un altul. Care e resultatul interpelării? Guvernul respunde că n’are ştiinţă că s’ar fi bătut; ceea ce înseamnă că deputatul spune neadevăr, el mai răs­punde că n’are ştiinţă că s’au mpe­­decat oamenii de la întrunire, ceea ce iar înseamnă că deputatul afirmă lu­cruri neex­istente şi apoi mai dă a în­ţelege că va lupta cu furie contra so­cialiştilor. Ministrul care a răspuns ast­fel e C. C. Gună şi totul a intrat în tăcere. Nu s’a găsit nici un singur deputat care să vadă şi să recunoască că guvernul nu luptă contra socialiştilor, de­oare­ce ţăranii noştri­ nu sunt socialist! şi că luptă contra independenţei colegiulu­i al treilea; şi, fiind ast­fel, să propună o moţiune de blam, fie argumentul lupta contra independinţii colegiului al treilea, fie­ el incapacitatea guvernului de a vedea socialişti acolo unde ei nu sunt. Şi dacă e aşa, cum să nu-şi bată joc guvernul de parlament, cum să nu răspundă el la interpelări în chip eva­siv, cum să nu rămână interpelările fără efect şi cum să nu se discredi­teze dreptul cel mai însemnat al par­lamentului, dreptul de interpelare ? Ad­ junimiştii urmează calea bătută de colectivitatea trecută. Ei au de­si­gur o scuză, căci trebue să fim drepţi şi să recunoaştem adevărul, că împre­jurările îl silesc la aceasta ; însă a­­ceastă scuză constitue un principal cap de acuzare în contra lor, ei trebue să schimbe din rădăcină tot aparatul ad­ministrativ, toată căptuşala colectivista care îl încălzeşte fiziceşte şi morali­ceşte. Până când însă junimiştii nu vor

Next