Adevěrul, iulie 1891 (Anul 3, nr. 872-900)

1891-07-22 / nr. 892

X ANUL III. — Nr. 892. NUMERUL 10 BANI EDIŢIA A DOUA i abonamentele Încep la i şi îs ale fie­cărei luni ţi «o plătesc tot-d’a-cua ’aurite In Boeureşti la casa Administraţiei Din Judeţe ţi Străinătate prin mandate poştala Un an In ţari 30 iei; In străinătate so­sease luni , 15 . , , 25 Trei luni , 8 . , 13 Un numfir tir Străinătate 15 ban) MANUSCRISELE NU SE 'NAPTEAZA să te fereşti, Române! de emii strein în casă. T. Alexandri. LUNI şi MARŢI, 22, 23 IULIE 1891 NUSIERIIL10 BANI anunciurileέ­n BUCUREŞTI ţi JUDEŢE se primesc: NUMAI la ADMINISTRAŢIE. O­rin STRllNETATE, direct la administrație și la toate Oficiile de publicitate. Anunciul! la pagina IV....................0.30 b. linia 1 1 , III...... 2.1 Insert!unele ți Reclamele 3 lei rândul. % LA PARIS, ziarul se găsește de vânzare cu nu­­mărul la ltotenl No. 117, Boulevard SL-MIchel* UN NUMER VECI 2 - iei lei rí-:,"". _----- -- ..... - . ' ■ ; ■■■■■■: ...----- ___________f. . - . f ADMINISTRAȚIA I ~ * “—""" --------- ■ '' ■ ■ • - ■ ■■ ■ ik t.".." * ".............. —*-'“ftp- y ,',**­■ ■ ■■ -____I Director politics ALEX. V. BELDIMANÜ m,-nSn£A if p—BWlllllllff II—W lliTJI Dinastia se duce EFORIA SPITALELOR CIVILE RESPUNSU MAGHIARILOR Sănătatea lui Wilhelm II DIN CURTEA-DE-ARGES GRATIE LACRIMILE JE AM Bucureşti, 22 Iulie 1891. Dinastia se duce Astă­zi simt mai multă greutate pentru a urma şirul aprecierilor mele. Cauza este că trebue să vor­besc de o femee, de Regina Elisa­­beta. Vina însă nu este a mea; dacă Regina s’ar fi mărginit în rolul ce se cade unei femei, unei soţii a Re­gelui, nu m’aşi fi crezut în drept de a amesteca numele ei în nişte apre­cieri politice. Dar aci nu e vorba numai de cestiuni de ordine pri­vată; incidentul F­erdinand­ Văcărescu a produs o mare sensaţiune; el a fost şi este comentat într’un mod foarte viu de presa noastră, ba chiar de toate ziarele străine. Numele Re­ginei a fost şi este direct pus în cauză. Sunt dar silit la rîndul meu de a lăsa la o parte ori­ce sfială şi de a cerceta poziţiunea Reginei faţă cu proiectul de căsătorie în care dînsa a jucat un rol covârşitor. Este ştiut astă­zi de toată lumea că relaţiunea amoroasă între prin­cipele Ferdinand şi D-ra Văcărescu n’a fost una din pasiunele cele su­bite, cari lovesc inimele tinere ca un trăsnet, ci un roman ale cărui peri­peţii s’au desvoltat încetul cu în­cetul sub ochii, ba chiar sub ocro­tirea Reginei. Fiind ast­fel, ori­cine este în drept a se întreba: „Bine a făcut M. S. favorizând o asemene relaţiune în Palat, fără a se convinge mai di­nainte dacă rezultatul final putea fi onorabil pentru ambele părţi ?“ Răs­punsul la această întrebare nu poate fi de­cât defavorabil Reginei, în urma celor întîmplate. Datoria Majestăţei Sale, ca Regină şi ca femee cinstită era de a observa cele ce se petre­­ceau împrejurul ei şi de a opri de la început desvoltarea romanului, până în ziua când Regele, şeful fa­miliei, ar fi fost pus în cunoştinţă. Ast­fel ar fi trebuit să procedeze ori­ce mamă de familie care se res­pectă, necum o Regină care nu putea să nu cunoască urmările grave ce poate avea o relaţiune a­moroasă a unui principe moşteni­tor în mijlocul Palatului. §­M. S. n’a procedat ast­fel, cu o uşurinţă neertată, a ocrotit şi a în­lesnit romanul, făcându-şi o jucărie din simţimintele unor tineri şi, ce este mai odios, din onoarea unei fete. Da! Repet cuvîntul, din onoa­rea unei fete, căci, orice s’ar fi în­­tîmplat, presupunând chiar relaţiu­­nile cele mai ideale, nu se poate contesta că reputaţiunea D-rei Vă­cărescu este grav compromisă. Şi de cine este compromisă ? De Suverana Ţărei. Este uşor de a zice cu dinasti­cii şi linguşitorii: „Ce faceţi atâta zgomot? Căsătoria nu va fi; Fer­dinand va uita precum au uitat şi alţi tineri de vârsta lui şi iată tot!“ Foarte bine, D-lor curtezani! Dar faptul rămâne şi autorul intelectual şi moral — sau mai bine — imoral al faptului este Regina Elisabeta. Morala n’are două feţe. Ea nu se schimbă după înălţimea sferelor. Ceia ce este imoral în colibă, este imoral şi în Palat. Mai mult încă, imoralitatea din Palat este mai pri­mejdioasă, căci este în vază şi servă de pildă. In zadar oficioşii şi cur­tezanii vor voi dar să cocoloşascâ afacerea, incidentul Ferdinand­ Vă­cărescu a ridicat valul ce acoperea nişte lucruri nu tocmai curate, ce să petrec la Palat. A sunat ceasul ca opinia publică se aprecieze aceste lucruri precum merită. De alt­mintrelea cele petrecute de vr’o lună încoace nu reprezintă de cât ultimul incident al scanda­lurilor ce urmează de câţi­va ani încoace în culisele Palatului. Acest incident a făcut mai mult zgomot de cât cele­lalte numai fiind­că a avut oare-cari urmări politice şi a pătruns în public. Dar câte scandaluri nu s’au ivit cari au rămas necunoscute sau cu­noscute numai de un cerc de ini­ţiaţi? Nu m’aşi mira dacă, după un timp oare care, ar­eşi vr’o bro­şură destul de picantă sub titlul: Culisele Palatului regal din Bu­cureşti. Atunci amatorii de istori­oare picante, de tot picante, vor avea ce ceti. Nu e aci locul de a intra în a­­semenea amănunte. Las unui con­­deiu mai ager şi mai îndrăzneţ descripţiunile cronografice ale ta­blourilor vivante şi ale altor petreceri şi mai tainice. Un lucru însă nu -l pot trece sub tăcere: acest lucru este că D-ra Văcărescu nu este prima D-ră de onoare care a eşit compromisă din Palat. Şi este chiar de mirat cum unele au eşit cu bine, când te gândeşti la viaţa ce o duc în mijlocul unei atmosfere nesănă­toase. Cui incumbă răspunderea acestei stări de lucruri, dacă nu Reginei ? Dovadă este limbagiul unor ziare dinastice, cari nu s’au sfiit a aminti de D-na de Pompadour. Eu cred că aceste ziare răii au făcut, căci pentru a avea un Trianon, ar trebui să avem şi un Ludovic al XIV-lea şi Dumnezeu ştie că Carol I nu se aseamănă nici în această privinţă cu Regele Soare. Adevărat este însă că de cât­va timp rusul joacă un mare rol în Palatul regal. Pe lângă politica Regelui este şi politica Reginei. Şi această politică nu există nu­mai de eri. îmi aduc aminte de o scenă petrecută acum 5 ani la Si­naia, când principele de Battem­­berg fusese detronat şi trimis de conjuraţii bulgari într’un vapor de a lungul Dunărei spre Reni. A­­tunci Regina alergă în cabinet­u! Regelui şi ceru cu energie ca să dea ordin corăbiilor noastre de re­­­­boia la Galaţi de a opri vaporul bulgar. Inchipuiţi-vă urmările grave ce ar fi avut o asemene interven­­ţiune armată. De aceea nu m’am mirat când am citit într’un ziar că, unul din miniştrii actuali voind să ’i arate imposibilitatea căsătoriei lui Ferdi­nand cu D-ra Văcărescu, Regina ’i ar fi respuns: „Vom schimba trei­zeci de ministere, dar lucrul se va face!“ Aşa­dar, pe lângă literatură şi romane, M. S. Regina face şi po­litică. Mi se va obiecta poate că aceste apucături nu sunt primejdi­oase, pe cât timp ele remân fără rezultat practic în faţa voinţei Re­gelui şi a miniştrilor săi. Se poate, dar ce ar fi dacă, cu timpul, s’ar găsi politician! cari ar îmbrăţişa politica Reginei ? Nu râdeţi! Ase­menea lucruri s’au văzut pretutin­deni, de ce să nu se poată întâmpla şi la noi ? Afară de aceasta Regele este şi el muritor ; mâine se înbol­­năveşte şi moare. Ce fac dinasticii noştri cu pricipele Ferdinand as­cultând de sfaturile romanticei sale mătuşe ? Nu-i aşa că perspectiva ar fi fru­moasă ? Un alt Rege strein şi nul şi o regină..........lunatică! Stabilă şi înrădăcinată Dinastie, nu e vorbă. Să le fie de bine acelora cari au adus-o şi cari o susţin ! Din fericire Ţara veghiază. Ea ştie astăzi ce cântăreşte Dinastia. In curând, mai curând de cât se crede, ideile democratice şi repu­blicane vor lua un avânt atât de de mare, în­cât toate aceste turpi­tudini monarhice vor râmâne nu­mai ca un vis răi al poporului românesc. dunăreanul Din cauză că Agenţia Română ne trimite tot­dauna telegramele târziu, suntem Croiţi a le publica, d’aci înainte la pagina III. Eforia spitalelor civile In urma inspecţiunei făcută spita­lelor de către D. Ministru L. Ca­tar­a iu, D niî Ephor i s’au hotărît se indrepteze răul. Procedeul ce întrebuinţează e însă din cele mai nenorocite. Observaţiunile Ministrului, deşi sunt bazate pe cele ce D-sa a văzut la intendenţii şi sub-intendenţii spitale­lor, n’au înţeles însă ca ele să lo­vească direct pe aceşti slujbaşi infe­riori. Ei bine, Ephoria a început să isbească direct in aceştia înlocuin­­du’i cu alţi favoriţi, şi îndreptarea râului să resumă aci. Să mai adăogăm încă, că onor D­nii Ephoria au dormit în­tot­d’a­­una pe pat de flori lăsând la voia întimplărei pe bolnavi. Postul de ins­pector înfiinţat pentru D. Brezeanu, naşul primului Ephor puritanul N. Blaremberg, numai de căpătuială. D. Brezeanu n’a eşit însă din poftele finului său, şi inspecţiunile ce se fă­­ceau nu erau de­căt să controleze personalul medical, dosare, condici de presenţa personalului, etc., dresând in urmă nişte rapoarte absurde şi neîntemeiate, în contra medicilor şefi. D. Inspector putea să ia mai curând cunoştinţe relative la contro­lul administraţii spitalelor, bucătă­­rielor etc. de căt să judece compe­­tinţa medicilor îmbătriniţi in servi­ciul spitalelor. De câte ori nu s’a văzut D. Ins­pector trecând prin curtea spitalelor, unde se aflau murdării şi apoi in­trând prin coridoare şi saloane unde era ameninţat să ’î cadă tava­­nurile în cap, fără să observe aceste rele sau să întrebe vre­o­dată pe bol­navi ce mănâncă,­ şi numai pentru a merge direct în cancelariile servi­ciului, pentru a căuta prin mijloace nedemne, cercetând de infirmiere se vadă dacă medicii îşi fac visita în regulă sau dacă bolnavii seara sunt contra visitaţi de medicul de serviciu. Trebue să ştie D niî Efori şi in special D. Inspector al spitalelor că datoria D-sale era să se încredinţeze alt­fel de soarta bolnavilor, lăsând la conştiinţa medicilor care şi-au luat locurile prin muncă, se vadă de a­­tribuţiunea lor specială. D. Lascar Catargiu care a văzut însuși în ce stare primitivă sunt spitalele, şi care a dat semne de de­votament bolnavilor ce au recurs la asistența publică, sperăm că va face dreptate vindecând cu modul acesta, o rană ce s’a agravat printr’o admi­­nistraţiune ale cărei operaţiuni s’au îndreptat în alte direcţiuni, detur­nând cu modul acesta scopul nobil şi umanitar al donatorilor acestei instituţiunî. Argus­ Sănătatea luî­ Wilhelm al ll-lea Incidente grave pe bordul Hohenzollernului.—Scene de de­lirium tremens Berlin 29 Iulie. Cu tot ordinul dat în numele împăratului de a se ţine secrete incidentele cari s’au întâmplat pe bordul Hohenzollernului, ele au fost relevate şi putem da o rela­ţiune complectă. Regimul, pe care D-rul Leuthold îl recomandase împăratului, pro­dusese o ast­fel de reacţiune, în­cât rezultatul ei fusese o adevâ­­rată toropeală fizică şi morală a împăratului. Doctorul reveni atunci asupra prescripţiilor sale şi permise împă­ratului să facă un uz moderat de injecţiile de morfină şi în acelaş timp îl autoriză a bea, tot mode­rat, bere de Nüremberg. Wilhelm II-lea nu urmă sfaturile medicului său şi începu să bea iar, îndoind şi întreind numârul li­trului permis. Din seara dintâiu, împăratul se îmbătă cu desăvâr­şire şi atunci se petrecură scenele ciudate, cari au motivat notiţa Mo­nitorului despre o cădere a împă­ratului. Wilhelm II-lea se urcase pe punte şi luase comanda Hohenzollernului El ordonă sa iasă la larg şi, în contra sfaturilor piloţilor, el puse vasul să ia iuţeala maximă. Atunci începură niște manevre nebune. Imparatul ordonă să se pa­­voaseze Hohen­zoll­emul cu toate pavilioanele bordului, de la stindar­dul imperial, până la drapelele sem­nale, puse să se tragă salve; ordonă de mai multe ori să­ i se facă ono­rurile de muzica primei divizii a flotei, puse să se dea focuri de ar­tificii. Aceasta ținu toată noaptea In timpul serei Imparatul schim­base de trei ori uniforma, îmbră­­cându-se pe rând ca amiral german, ca amiral englez și ca amiral italian. La o observație, pe care ’l-o făcu respectuos un tenor locotenent de marină, cum că mateloții sunt pră­pădiţi de oboseală. Imparatul avu un acces de furie şi lovi pe ofiţer în faţa întregului echipaj. Nenoro­citul acesta, numit Schroeder, se retrase în cabina sa şi îşi zbură creerii. Mateloţii, indignaţi, se revoltară şi, din ordinul împăratului, fură znopiţi în bătăi şi puşi în fiare. Scena aceasta se sfârşi abia la orele patru dimineaţa, când împă­ratul se coborî în sala de mâncare. Joi seara împăratul care iar se îmbătase, căzu de pe puntea co­mandantului, îşi zdreli picioarele şi se răni destul de serios la umor Se asigură că această cădere nu este rezultatul unui simplu acci­dent, ci al resbunărei unui matelot. In urma acestor incidente grave s’a decis că voiajul împăratului să fie scurtat și ca întoarcerea să se facă îndată ce starea împăratului o va permite. Vineri s’a dat un ordin de zi e­­chipagiului Hohenzollernului, prin care­ i se poruncea, sub cele mai grave pedepse, ca să nu spue ni­mic din incidentele petrecute pe bordul iachtului imperial. v.'*? / H­s­V. xr RESPUNSUL­ MAGHIARILOR la MEMORIUL STUDENŢILOR ROMÂNI Românii maghiari şi naţiunea ma­ghiară este titlul acestui răspuns. Să ştie că îndată după ieşirea memo­riului românesc, studenţii maghiari au hotărât ca să dea răspuns, prin care să doboare toate calomniele şi minciu­nile studenţilor români. Iar inaugurarea acestui respuns s’a făcut prin arderea memoriului românesc pe pieţele publice din Budapesta şi Cluj, ardere, asupra că­reia ziarele streine, şi mai ales cele fran­ceze, s’au pronunţat într’un mod puţin complesent pentru gradul de cultură al vecinilor noştri de peste Nisa. Memoriul românesc ieşise într’un timp când opiniunea publică din Ţară şi din streinatate era deja alarmată în contra Maghiarilor. De aceia am şi înregistrat primirea lui simpatică în toată Europa, şi la toate naţiunile, exceptând fireşte pe Maghiari. Bărbaţi de stat, savanţi, presa şi mai ales tinerimea universitară s’au pronunţat deja în procesul dintre noi şi Maghiari. N’am auzit, nici citit, nici o o­­piniune nefavorabilă cauzei mari, pe care studenţii noştri au susţinut-o cu un zel ne mai­p­omenit şi pe care continuă încă a o susţinea. Din contra, seria lungă de scrisori de încurajare şi de simpatie ale studenţilor naţiunilor mari şi culte către studenţii români a venit să întărească în toate i­­nimile convingerea, că cauzele mari, ide­ile liberale şi naţionale vor găsi în vii­torii conducători ai Europei, susţinători fervenţi şi propagatori hotărâţi. In mijlocul acestei simpatii pentru cauza fraţilor noştri din Transilvania şi Un­garia scot studenţii maghiari răspunsul lor. E această împrejurare un moment epo­cal în viaţa poporului românesc. De 25 de ani Românii gem sub jugul cel mai ticălos din câte pot dovedi naţiunile ce se pretind culte; de 25 de ani vocea lor, care reclama mereu dreptate şi lumină, a fost înăduşită şi—o mărturisim cu du­rere—nu trecea graniţele ţărei, în care se jeluiau. Toate căile prin care ar fi putut străbate în Europa tânguirile lor, le erau închise şi presa maghiară vor­bea de acele 3 milioane de Români, ca de o turmă de dobitoace sau ca de un element trădător al patriei Maghiarilor, singurii cari rămaşi din ceata­­pribeagă a Turanilor, sunt chemaţi a ţine ordine şi a propaga cultura occidentală în O­­rient. Cine nu-şi aduce aminte de alarma dată de presa germană în contra Maghia­rilor ? Cine nu ştie marea agitaţie în care pusese tirania lor România întreagă, a­­tunci când tinerimea noastră universitară îşi ridică glasul ei răsunător în această cestiune ? Rezultatul acestei lupte îl cunoaştem şi suntem mândri de el. Aşa­dar cestiunea română pe care Maghiarii au ascuns-o atât de mult a ie­şit la ordinea zilei. Ea e agitată mereu şi duşmanii naţionalităţei noastre sunt siliţi să se justifice în faţa Europei de barbaria lor. Cauza română dar conti­nuă a se discuta şi ea câştigă în impor­tanţă cu atât mai mult, cu cât ea e des­luşită sau încercată de a fi întunecată de chiar duşmanii neamului românesc. Memoriul studenţilor maghiari,—o spu­nem în toată sinceritatea şi cu o mândrie pentru cauza fraţilor noştri subjugaţi— desluşeşte cauza română. Citeşti cu oare­care satisfacţiune cum Maghiarii în­şişi recunosc vitalitatea mare a poporu­­ui românesc, cum ei singuri mărturisesc că Ardealul e leagănul naţionalităţii noa­stre şi cum Românii din Ardeal sunt aceia care propagă cultura în prin­cipatele române, c­a­re gemeau sub mâna neîmpăcată a Fanarioţilor, a timpurilor de tristă memorie. E adevărat că Maghiarii îşi atribue lor meritul de a se fi propagat această cul­tură. Dar de la vorbe şi până la dovezi e încă mult. Şi dacă memoriul românesc zicea numai în treacăt că această cultură se datoreşte Vienei şi Romei şi Saşilor din Ardeal, va fi treaba fraţilor noştri de peste munţi a dovedi Europei că lu­crul stă aşa şi nu alt­fel. Urmărind şirul răspunsului maghiar te isbeşti—acolo, unde e vorba de justifi­carea actelor de tiranie—de o perfidie, proprie acestei rase. După ce îşi fac laude de susţinători de o mie de ani ai statului maghiar .

Next