Adevěrul, octombrie 1891 (Anul 4, nr. 961-990)

1891-10-14 / nr. 974

2 să’l dea afară pe simplul şi foarte raţio­nalul motiv că jidanii n’au dreptul să facă pe avocatul. Am propus într’un precedent articol ca să nu se mai primească secretar de a­­vocat ovreiu. Sunt puţini avocaţi care au secretari. Sunt mulţi tineri inteligenţi şi cu carte care se consacră dreptului şi care ar primi voios să servească de se­cretari pentru o leafă oare­care pe lună Aceasta le-ar profita mult mai mult de­cât le poate profita vre-un post oare­care cu o leafă de nimic sau vre-o medita­­ţiune la care se arunc de obiceiu pentru a-şi acoperi mizeria şi sărăcia. Sarcinile publice remunerate! Să mai zicem și asupra lor ultimul cuvînt. — Nu se poate lua în această privinţă nici o mâsură, zic unii; nu se poate im­pune magistratului persoana pe care sâ o numească în cutare sau cutare însăr­cinare, spre exemplu sindic, curator... etc. Sunt afaceri de confenţă pentru ma­gistrat aceste numiri. Să nu ne jucăm cu cuvintele. Ce în­semnează afacere de confienţă? Avo­catul n’are trebuinţă de confienţa magis­tratului pentru ca să ştie sâ’şi facă da­toria şi să fie om cinstit. Cuvîntul de alt­fel e şi foarte elastic şi tradiţiunile contimporane, ca să zicem ast­fel, ați do­vedit că numirea în asemenea sarcini a fost pururea cestiune de favoritism și de nepotism, iar nu de confiență. Nu este vorba de asemenea de a impune magis­tratului pe avocatul care să ocupe cu­tare sarcină publică. E vorba de a lu­a o mâsură, mână în mână cu magistraţii, care şi dânşii au fost şi vor fi avocaţi şi cărora le poate profita la timp. In Sînul corpului avocaţilor această afacere se poate reglementa prin 2 articole şi adică : Art. 1. Nici unui avocat nu î i este permis a primi vre-o sarcină publică re­munerată, sub sancţiunea pedepselor dis­ciplinare. Art 2. Aceste sarcini se vor repart­iza de către consiliul de disciplină, la rînd şi după ordina înscrierei în tablou, fie­cărui avocat. In zadar se vor mai găsi în urmă ma­gistraţi recalcitranţi când avocaţii in corpore se vor învoi să respecte măsu­­rile acestor 2 articole, ei vor fi nevoiţi să se plece şi să se adreseze consiliu­lui de disciplină. Păcatul cel mai mare al nostru nu este că nu se pot lua mă­­suri, dar că nu e cine să le ia. Vegetăm cu toţii fără ca să luăm nici o mâsură. Ovreii samsari citesc articolele noastre şi ale celor­l’aite ziare și rîd de noi, si­guri fiind că n’avem să facem nimic, că n’are cine sa facă ceva. Un rege al Fran­ciei din veacul trecut fiind prevestit că va fi răsturnat de pe tron în aceiaș seară chiar fiind poporul hotărât să vie la pa­lat, scoase mâna pe fereastră și vâzând că burează de ploaie respunse: — Nu crez să se facă ceva astă­zi fiind­că plouă... De acelaş caracter suntem şi noi. Sun­tem de un caracter încă şi mai uşor fiind­că noi nu ne putem scuza nici măcar cu acea bură de ploaie. Sunt cele din urmă rânduri ce le mai scrim în privinţa acestor samsari. Vom încerca să aprindem focul acţiunei, acum că lumea juridică are mai complecte i­­dei asupra samsarilor. Iată, terminând, o istorioară politică. In ziua de 2 Octombre judecătoria O­­­colului al V-lea din Capitală a judecat un proces foarte caraghios. D. Gr. Luis tipograful cunoscut, apărat de D. I. C. Brâtescu, consilier comunal (ca avocat) chemase in judecată pe D. Teodor Foc­şeneanu, deputat, ca să -i plătească im­primatele, afişante, propagandele, bule­tinele etc., cu care se alesese deputat. Un num­ar de tineri, liberali, avocaţi, se gaseau faţă la acest proces care, prin felul pledoriilor şi prin întreruperile ma­liţioase venite din toate părţile, ajunsese o mascaradă. Partea cea mai caraghioasă însă era acea în care D. Focşeneanu se lua în serios a fi alesul naţiune!: — Cine m’a ales pe mine ! se întreba D-sa în cursul pledoariei. — Bătăușii, răspunse o voce din sală. D. Brătescu de asemenea a fost foarte mult luat în rîs . — Alegerile se fac cu­ multă osteneală... zicea D-sa. — Și cu mult vin, răspunde o voce din public. — D. Luis a tipărit 70.000 buletine cu numele D lui Focșăneanu. — Eroare, strigă D. Focșăneanu... nu sunt de cât 8000 de alegători... ce-am făcut eu cu 70.000 de buletine... — Leai dat poliţiei să le înpartă ale­gătorilor. Prima parte a procesului s’a terminat printr’un jurămînt pe care ’l a prestat­­ Focşeneanu cum că n’a comandat nici un afiş, nici un buletin, etc. Atunci afa­cerea s’a schimbat într’un quasi-contract, că de­şi n’a comandat însă serviciile fiind făcute și profitând D-lui Focşeneanu, aceasta îl obligă la plata lor. Aci D. Focşeneanu a vrut să apară ca un martir al patriei și al intereselor pu­blice . — Ce profit ia din mandatul de de­putat ? O voce: — Doi galbeni pe zi... — Sunt mandate —cum e al D-lui Bră­­tescu — nesalariate, continuă D. Focşâ­neanu... — Nu v’amestecaţi în mandatul meu, c’apoi dau pe faţă la câte uşi aţi bătut pentru ca să cerşiţi mandatul D-voastră de deputat.. Frumoase lucruri! Ce mai zice alesul naţiunei, D. Focşeneanu ? Tot în această săptămână s’a petrecut la o secţie a tribunalului un incident neînsemnat dar caraghios. O persoană care se potrivea la nume şi la pronume cu bărbatul unei femei ce cerea divorţul, auzindu-se strigat pe nume intră în sala de şedinţă - şedinţa era secretă — şi se găsi faţă în faţă cu o brunetă foarte frumuşică . — De ce vrei să ’ţi laşi nevasta, D-le, îl întrebă repede preşedintele. — Care nevastă, D-le preşedinte ? — Pe D-ei... — Pe D-ei ? Dar nici n’o cunosc... In fine, în rîsul general, se făcu lu­mină Rîdea şi biată femee. Lucrul acesta ne-a adus aminte o anecdotă cu un vis­­tavoi trimis de stăpână-sa cu un bilet— de dragoste, de­sigur— câtre preşedintele unui tribunal, care vistavoi având acelaş nume cu un martor care tocmai era stri­gat, intră în sală și în primele minute de confesiune fu pus sa presteze jurământul pe sf. cruce că va spune adevărul și ni­mic al de­cât adevărul. — Ce-ai de spus, îl întrebă preşedin­tele după prestarea jurământului ? — Că... m’a trimis cuconiţa cu biletul ăsta la D-voastră şi vă roagă să poftiţi diseară la prânz la noi Tablou Gaîus. Dacă nevasta sa nu face vizite, e o îngînfată; dacă face, umblă după clienţi pentru bărbatul său. Dacă are trăsură, îşi dă ifos; dacă umblă cu birja, e calic ori sărăcăcios. Dacă prescrie puţine medicamente, nu mai ştie altele; dacă prescrie multe, caută numai să îndoape pe bolnavi. Dacă’i sunt caii graşi, stăpînul nu are căutare; dacâ’i sunt slabi nu’i hrăneşte cât trebue. Dacă merge iute pe stradă, vrea s’arate că are multe vizite de făcut şi că e la preţ, dacă merge încet, nu’i pasă de bol­navi. Dacă suferindul se însănătoşează, me­ritul e al nature! şi al îngrijirilor fami­liei; dacă moare, doctorul nu i-a cunos­cut boala şi n’a ştiut să’l trateze. Dacă vorbeşte mult, displace fiind­câ spune tot ce ştie sau i se zice: „vorbă lungă­“ dacă nu vorbeşte, e ursuz, pesi­mist, inimă rea. Dacă vorbeşte despre politică, se zice că mai bine ar face să se ocupe cu me­dicina ; dacă nu se amestecă, toţi se miră că nu are curajul sâ’şi arate culoarea partidei. Dacă nu vine imediat când e chemat atunci la ce s’a mai făcut medic? dacă vine, atunci umblă după clientelă ca sâ devie popular sau e lacom de bani. Dacă ’şi vizitează bolnavii în toate se­rile, o face ca să i se plătească mai multe vizite; dacă nu’l vizitează atunci nu’l îngrijeşte şi nu’i pasă de dînşii. Dacă ordonă acelaşi medicament, a­­tunci vrea să prelungească boala; dacă schimbă mereu prescripţiunile, atunci e tovarăş cu spiţerul. Dacă întrebuinţează vre-un leac băbesc, o face ca să placă celor inculţi sau nu se pricepe în medicină; dacă nu o face, vrea să s’arate grozav. Dacă admite voios consulturile cu alţi medici, atunci nu ştie nimic; dacă le res­pinge subt cuvînt că el ştie ce face, a­­tunci se teme să’şi arate ignoranţa faţă cu un doctor superior. Dacă ’și permite să se bolnăvească, se preface ca să devie interesant; dacă e tot-d’auna sănătos, prea aleargă după avere. Dacă trimite să i se plătească vizitele sau spune de mai ’nainte cât va costa cutare tratament, i se zice „doctorul toc­meală!“ Cine ar mai vrea dar să fie doctor ? I pi OU »EMMlli, S?ps»,s știința «SinaețăMBaei calica* ferata i Nu este mult, — abia 2—3 săptămâni, — de câni am ridicat, cu toată energia cuvenită, vocea noastră, contra SspasI file varjaarie, cu care onorabila direc­ție generală a căilor ferate gratifică, — spre a nu recurge la odiosul termen de şâcalăt — nenorocita parte de sus a ţării, sau mai propuu zis a Moldovei,— cea mai producătoare din toate ţinuturile Românii! Cu toate acestea, anomilia, căreia nu’i putem acorda nici o circumstanţă u­­şurâtoare, n’a încetat şi nici pare hosă­­rită a înceta. Ne mărginim dar, în a­­ceastă privinţă, a semnala încă­ odată, ce­lor ce se cuvine, această gravitate a lu­crului, şi a repeta, numai in treacăt, că nu credem să mai existe o a doua ţară, în care cumpărătorii să fie nevoiţi a pă­răsi o piaţă bună, numai şi numai pen­tru cuvintul incalificabil, al lipsei mij­loacelor de transport­­... * Cea ce ne face însă a ridica glasul, de asta-dată cu şi mai multă forţă, este o împrejurare, ce nu mai e de simplul do­m­en economic, dar de însuşi domenul juridic. Cestiunea e că pe căile noastre ferate se petrec fapta de acele cari in ori­care altă ţară ar provoca anchete din cele mai severe, dacă nu chiar anchete judecă­toreşti. Iată, pe cât se poate mai pe scurt şi mai precis, despre ce este vorba : Preţurile productelor noastre agricole, în loc să se urce, cum speram cu toţii dupe fericitul avânt de la început, scad din zi în zi mai simţitor, aşa că azi, pen­tru grâul de prima calitate, esportătorii din Crăila abia ne ofer ceva mai mult de 1560 lei vagonul, gara Botoşani, pe când morarii de aici şi din Gali’ţia plă­tesc 1700 lei. Dacă ţinutul nostru, adică judeţul Bo­toşani şi Dorohoi, n’ar fi atât de pro­ductive, în cât sâ fie silite a recurge şi la alte transacţiuni comerciale de cât a cele cu morile locale şi galiţiene, n’am avea mai absolut nimic de zis, afară doar de lipsa de vagoane, care ne face un mare neajuns până şi în această mică daraveră. Faptul e însă c’aceste mori nu pot consuma de cât cel mult 2500—3000 de vagoane din producţiunea noastră,— şi încă ş’aceasta numai din producţiunea griului —pe când producţiunea judeţelor Botoşani şi Dorohia se evaluează la 10— 12 mă de vagoane ; prin urmare, când morile ’şi-au împlinit cantităţile trebui­toare, prisosul nu poate fi avizat de cât la marile case de esport din Brăila şi­ Galaţi, pentru cari noi vom avea încă o prisosinţă de cel puţin 7—9000 vagoane numai de grnoi, afară de cele­lalte pro­ducte, cari toate ’şi-au debuşeu­­mal nu­mai prin aceste porturi. — Esportătoriî din aceste douâ mari porturi se ţin însă intr’o mare şi, pentru cei profani, nees­­plicabilă rezervă, faţă cu productele noa­stre agricole,—ş’aceasta, d­i­n fericire, nu tocmai fără cuvânt! In adevăr, iei au făcut trista esperienţă, câ nu soseşte la Galaţi şi Brăila mai mei un vagon de cereale din părţile noa­stre, din care să nu lipsească 3—400 chn­ograme,—ceea ce represintă 3—4°/0, —lucru foarte detestabil, care în mod fi­resc trebue să-i desguste de-a mai face operaţiuni pe piaţa noastră ! Ei bine, am căutat să scotocim pricina acestei anomalii, şi iată ce putem spune pentru moment : 1) Că cumpărătorii au obiceiul comer­cial de-a prum­i şi plăti greutatea măriei dupe recepisele liberate de oficiile res­pective ale gărilor. Mai nici­odată însă vagoanele încărcate nu conţin greutatea exactă prevăzută în recepise, din cauza ca oborgii, însărcinaţi cu cântăritul, în­deplinesc aceasta Însărcinare singuri, fără asistenţa vre­unui organ oficial al căilor ferate, personalul fiind foarte redus, — aşa ca, aceşti intermediari încarcă tot­­deauna cu intenţii premeditate de a înşela pe cumpărători. Unul din esportătorii rus n a făcut, într'una din zile, încerca­rea de-a se convinge de exacta încărcare a măriei sale depusă la gară, și a con­statat cu mirare, că tot în aceiași zi, de­şi marfa nu era încă încărcată, ci lipseau 4—500 kig. la vagon. 2) E un obiceiu introdus la gări, încă din timpul războiului ruso-romano-turc, ca predători să facă o declaraţie, im­pusa de magazineri, că „sacii, sunt ve­cin, sau rupţi“ şi că marfa depusă re­­mane până o încărcare pe rizicul pre­­dătorului. Ei bine, această dispoziţie de acum 14 ani se mănţine şi azi, fiind im­pusă d­ansa­ctual şi când sacii sunt noi de tot, — şi aceasta numai şi numai din pricina foarte comodă şi foarte prielnică pentru direcţia căilor ferate, de a nu pu­rca nimeni reclama contra ei, izbindu-se de aceste clause formulate, impuse ar­bitrar, dar inadmisibile dupe nici un drept positiv şi omenesc.1f Am indicat numai aceste două calami­tăţi principale, din cari însă decurg o mulţime altele secundare. Aşa, bunăoară, voind cine­va şi re­clame la onor, direcţie a căilor noastre ferate pentr’o lipsă oare-care, aceasta n’o poate face, de cât cântărind la “cânta­rele direcţiune!, la un loc — şi faţă c’un amploiat — anume destnat. Dar aceasta e un lucru imposibil, fiind­că esportăto­­rul este dator sâ-şi descarce vagoanele sosite în timp de 6 ore, plătind la cas contrar, câte 6 lei de fie­care oră întâr­ziere. Apoi, la casele de esport din Brăila şi Galaţi sosesc pe fie­care zi din dife­ritele gări moldovene şi muntene, câte 150 — 200 vagoane, ceea ce face, forța­­mente, că marfa nu poate fi cântărită în mod oficial, neajungând pentru aceasta nici timpul, nici personalul de serviciu, cu alte cuvinte, urmând a costa mai mult supa de­cât rasolul. Din toate cele relatate însă, tot n’ar putea proveni nişte lipsuri atât de enor­me, ca 3 —400 ehn­ograme la vagon. A­tunci, — de unde provin ele ?....Aceasta este o datorie urgentă, imperioasă şi de onoare, a direcţiune! căilor ferate’ s’o constate, căci — înc’odată, — faptul in­dubitabil, constatat prin sute de caşuri, şi pentru cari avem noi înşi­ne zecimi de probe convingătoare în mână — fap­tul, zicem, există şi există ca nicăieri şi ca la nimeni alţii. In streinătate, direcţiile căilor ferate garantează predatorilor restituirea lipsei unei mării de la l/2°/o sus. Rar se în­tâmplă însă, să lipsească şi acest mic procent, fiind­că la primire se procedea­ză cu cea mai mare scrupulositate, pe când la noi, ca la nimeni, e lipsă de ori­ce scrupul şi neglijenţă, şi aci, ca la toate ! Din aceasta însă resultă o grea şi pă­gubitoare lovitură pentru comerciu.­ As­tăzi, toţi esportătorii din Galaţi şi Brăila socotesc, în urma constatărilor făcute zil­nic, câte 4—5°/o lipsă la fie­care vagon de cereale, ceea ce face 80—100 lei; prin urmare, eî dau comisionarilor lor ordine de cumpărare în consecinţă. Iată de unde urmează, că la noi preţurile cu­rente ale cerealelor sunt mai mici cu 80—100 lei, de­cât pe pieţele Galaţilor şi Brăilei, unde griul de prima calitate din Moldova se plăteşte cu 15 —150/2 lei hectolitrul, ceea ce face, scăzînd chel­­tuelile de transport şi altele obicinuite, 1750 lei vagonul, pe când în piaţa noa­stră nu se oferă, de­cât 1650, dupe cum am arătat mai sus.­­ Dar credem a ne fi dezvoltat şi de­monstrat în deajuns teza, spre a fi pe deplin înţeleşi. Oprindu-ne, deci, pentru moment aci, ne resumim şi zicem : Am suferit destul până astă­zi din cauza lipsei de vagoane şi a altor inconveniente, cari isbesc în mod atât de simţitor şi păgubitor esportul nostru. Sun­tm în drept, dar, a cere şi­ a pretinde onora di­recţiuni a căilor noastre ferate, să ia mă­suri mai energice contra abuzurilor ce zilnic se comit pe la gări, în dauna pro­ducătorilor, ca şi­ a esportatorilor, — d­ar mai ales a producătorilor; — aceasta, spre a nu ne pomeni într’o zi, că marile case de export, instalate pe pieţele noa­stre, încep a se retrage, lăsându-ne ia­răşi pe mâna speculanţilor, caii vor face pe mijlocitori intre producători şi espor­­tatori, cu cari astă­zi suntem în directă relaţiune. Insistăm şi cerem de la onor. direc­ţiune, să facă anchete serioase, prin in­spectorii săi, atât în porturile Galaţi şi Brăila, cât şi pe la gările din părţile de sus, spre a se convinge, că cele ce-i de­nunţăm aci, nu sunt iacă de cât o parte din adevărul pe care dorim a’l scoate la lumină. Din parte-ne, suntem gata a’i da toate inform­a­ţiunile trebuitoare şi a-i procura chiar probe palpabile din piaţa noastră spre demonstrarea celor ce-am enunţat. Puţină bună-voinţă dar, şi răul s’ar a­­meliora, atât spre binele obştesc, cât şi spre onoarea administraţiei căilor noastre ferate. Vess­­i e isn­ein Uniziar din Boston publică aprecierile acestea­­despre exerciţiul meseriei de medic. Dacă doctorul îşi vizitează prietenii şi clienţii sănătoşi, se zice c’o face spre a fi invitat la masă; dacă nu’l vizitează, atunci e un sălbatec. Dacă se duce la biserică, atunci nu are alte ocupaţiuni; dacă nu se duce, e un ateu. Dacă vorbeşte cu respect de religie, e un ipocrit; dacă nu vorbeşte e un ma­terialist. Dacă e bine îmbrăcat, trece­­drept un înfumurat; dacă se neglijează,­­e nesim­ţitor. LUNI, 14 OCTOMBRIE 1891 FOIŢA ZIARULUI „ADEVERUL“ ELY MONOLERE (81 Buchetul Ucigaş PARTEA i-a |Sfflărj­iaşui Ciirîsiînoî VI Toţi adorau pe contesa care era aşa de bună, aşa de compătimitoare pentru nenorociţi, şi moartea ei fu un doliu general. Biata Madeiena voia cu orice preţ sâ însoţească pe mama sa până la locu­ința’­ din urmă, însă nu avu putere. In momentul supremului adio, când fu pus capacul coşciugului peste scumpa moartă, fata dete un ţipăt şi căzu ţea­pănă. O duseră acasă în prada unei crize ner­voase foarte gravă, şi Tereza trebui să stea lân­ţă clâasa. Mistress Howard fu perfectă. Gă­i lacrimi în timpul ceremoniei și făcu chiar luxul să țipe când corpul d-nei de Montalay fu închis în bolta familiei. După ce se­­ntoarseră la castel, con­tele și fiul seu se retraseră fie­care în apartamentul său privat ca să plângă un voe departe de orice ochi. Și durerea are amorul ei propriu, pentru bărbați mai cu seamă. Tereza se silea să mângâe pe Ma­­delena. Cu toate acestea și ea era mîhnită. D-na de Montalais s’arâtase tot dauna foarte afectuoasă, foarte bună pentru dînsa. Tereza i se părea că sărutările con­tesei aveau gustul sărutărilor mumei sale.... de cara’ș! aducea aminte ca prin vis Contesa ținuse locul mumei Terezi, cu mult farmec, multă dulceață, cu multă dragoste! Pierzând pe contesa, Tereza pierdea încă o dată pe muma pe care o pier­duse așa de mult! Tatăl său, bătrínulB­urgand, bătrânul soldat neobosit în războiu, tatal său care se fâlea că nu plânge nici o dată, stă­tuse în genunchi lângă contesa și plân­sese și el. Burgand adora pe stăpâna sa. Era sfinta lui, provindența lui ! — N’am suferit atât de mult d­e­cât o singură dată în viața mea, Tereza, când a murit biata nevasta mea..., zise el. Fata, speriată de mîhnirea lui, voia să stea lângă tatăl său, insă el nu voise. — Nu, lasă-mă. „Doamna“ a murit, tu trebue să îngrijeşti de copii săi. Nu tre­bue să uiţi nici o dată, fata mea, că „doamnei“ îi datorim noi totul. Copiilor sâi, de vreme ce ea nu mai este, va trebui să ne plătim datoria.... Şi să plătim cu ochii închişi. Tereza se duse lângă Madeiena, ab­sorbită de vorbele tatălui seu, cari nu- i şad din cap. Până atunci nu’l văzuse nici o dată aşa de exaltat. Tot dauna calm, punctual, împlinin­du’şi cu inteligenţă şi cu credinţă, ast­fel îşi arăta el devotamentul petru stă­­pînii săi. Trebuise catastrofa aceasta pentru ca să’şi arate el fundul inimi. — Sâ’i iubesc ?.... Să mă devotez ?... bietu tata... el nu ştie! zise Tereza în sine. El nu ştie că iubesc, că voiu iubi până la moarte şi fără ca să’mi porun­cească el. El nu ştie că’mi am dat inima și su­fletul Nu mai sínt a mia, sínt a lui pe care ’i ador, a Madelein, prietina mea, sora mea,— oh ! sora maa! — și stăpîna mea, după cum el este stăpînul meu. Sínt a lor toată, pentru tot dauna.... ii nu vreau să mă mai iau îndărăt. Necazurile lor sint necazurile mele și au voia avea bucurie decât când îi voi­ vedea fericiţi. Lasă, tată, fii liniştit, fata ta nu va a ingrată. Așa se gîndea fata, pe când ștergea cu sărutările ei lacrimile Madelein. Paul de Sa­nt Yves pricepu că pre­­zința lui castel nu putea fi decât o jena. îndată după îngroparea contesei pleca. Când se despârți de Filip, ii zise : — Acum nu e momentul pentru a ne gîndi la viitor. Insă trebue să știi un lucru, dragul meu, eu împărtăștesc durerea ta ca și cum aș avea onoarea să fac parte din familia ta. N’am trebuință să ’ți spun că sînt cu totul la dispoziția ta. Nu ai decât să ’ați scrii un cuvînt şi alerg. Nu sîntem noi fraţi ? — Iţi mulțumesc, răspunse Filip foarte mişcat strângendu’i manile. Simt că o să am peste p­uţină vreme trebuinţă să te văd! Dupe plecarea lui, castelul căzu în tăcere. Mistress Howard, bănuind că n’au să m­ânînce toţi la un loc, poruncise ca să ducă fie­căruia în camera lui câteva rănituri pentru m­încare. Se asigură că Madelena și Tereza luaseră câte o supă, pe urmă se retrase în camera sa dupe ce porunci să i se ducă acolo mîncarea. Minai cu foarte multă poftă. Slujnica holbă ochii când văzu toate farfuriile goale. — Mîhnirea nu i-a închis stomah,îl­ zisa ea în bucată ie. — Drace! ce mîhcăcioasă! zise bu­cătarul. — Ce vrei, a plâns așa de mult, săr­mana, încât a flămînzit ! Dupe ce mîncă, Cristina luă o carte fi se așeză într’un fotoliu ca sâ citească. Insă abia citi doă-trei pagini și se opri. Se puse la masa de scris, cu bărbia rezimată pe mână, cu condeiul în aer. Se gîndea. In sfârșit scrise liniile acestea. „S’a făcut. Piedica dintîi trecută. Nici­­o bănuială. Drum liber. All right! „Te aștept și iute. „ A ta „Cristina“ îndoi hârtia în patru și o puse în­­tr’un plic. Când­ să pue adresa, se opri iar. — Na! sunt proastă. O scrisoare se poate rătăci. Și ar fi balamuc curat! Ar fi ca și cum m’aș da ea de gol. Va urma

Next