Adevěrul, octombrie 1900 (Anul 13, nr. 4017-4047)

1900-10-28 / nr. 4044

interview cu Anul XIII— No. 4044. FONDATOR AMEX. V. BE&mniAIflJ A­bonamente Un ai» S“t* luni Srti luni IO foaasi în toata țara 15 99 străinătate Un număr vechii» 20 hani In tară. ... . . 30 lei In străinătate. . 50 „ 15 lei 25 „ , V 8 le; 13 B DIRECTOR POLITIC C­ONST.HILLIB Anun oim­i Lin» pagina IV Lei. . 0.5(7 bas ft n tll ,, ... • ••••. 2.— r BIROURILE . ll — «ii- «da $ evreu „Restul“ d-lui Carp ■^uscassja îşi aduce fie­care aminte de ultima frază a d-lui Carp în şedinţa Camerei cind şi-a des­­voltat programul sau financiar şi economic. De rest nu-mi pasă, a declarat primul-ministru, arătind că ceea­ ce îl preocupa în prima linie era echilibrarea bud­getului şi lichidarea trecutului. După aceasta au urmat cele cinci­spre­zece zile de viaţă parlamentară în care s’au vo­­tat diferite legi făcind parte din programul d-luî Carp şi în spe­cial legea impozitului pe ţuică Legea s’a votat, s’a făcut în­cercarea să se pună în aplicare şi azi d. Carp trebue să fi re­venit asupra declara­ţi­unei sale, că nu-i pasă de rest. Restul, care se alcătueşte acum de­ o­camdată din sătenii de la munte, restul s’a răsculat con­tra guvernului, sîngele a curs cu imbelşugare şi guvernul a­­ fost silit să revină asupra mă­surilor sale, să dea ordin ca de fapt legea să nu se mai a­­plice. Intre a preface muntele ţa­rei romîneşti in cimitir, între a provoca războiul civil şi între a suspenda aplicarea legei, gu­vernul a silit pe d. Carp ca să prefere măsura din urmă. Această păţanie a domnului Carp dovedeşte că omul de bronz era de carton vopsit şi care de departe semăna a me­tal. A venit însă acest duş** cald de singe şi cartonul s’a muiat, iar statua a rămas un simplu morman inform de hîr­tie, udă de sînge şi de noroiu. E uşor a face fraze şi a sfida lumea. Cînd reuşeşti să-ţi pui de acord vorba cu fapta devii om mare, cînd însă se întimplă că rămine numai vor­ba iar fapta nu-ţi este la fel, păţeşti ruşine, declari la Ca­meră că nu-ţi pasă de «rest», iar la urma urmei te vezi silit să comptezi cu el, să faci cum zice el, să te arăţi şi mic şi ridicol şi sanguinar. Azi d. Carp şl a pierdut ori şi ce autoritate faţă de ţară— faţă de acest «rest», de care d-sa aşa de dispreţuitor de­clara că nu-i pasă. Retragerea de fapt a ligei turceî dove­deşte că guvernul care a pro­pus-o a propus măsuri greşite, vexatorii, nechibzuite, şi faptul retragerea legei face să se în­rădăcineze in ţară ideea că sin­gura scăpare in contra măsu­rilor nedrepte este revolta, o­­punerea cu forţa, cu ciomagul. Din punctul de vedere al părerilor noastre generale, a­­cest nou chip de a înţelege lu­crurile, faţă de lipsa de preve­dere şi de îngrijire cu privire­­­­la clasa ţărănească a tuturor guvernelor, poate ar fi un bine. Se va şti de acum înainte că­ ţăranul suferă pînă la o mar­gine anumită şi că este pri­mejdios lucru ca, după ce î-ai­­luat cheliea din spate, să începi să-î jupoi şi pielea. El îţi strigă : ajunge! şi te loveşte cu parul I-ai luat dreptul la vot, cole­giile lui sînt colegiile minciu­­neî şi revoluţia Sî este singu­rul mijloc de a-şi arăta părerile sale. Ce zice însă partidul con­servator de acest chip nou de vedere pe care d. Carp îl în­­curajază fără să vrea cind sus­pendă legea turceî, pentru că satele se revoltă ? „Restul“ de care d. Carp nu­­voia să ţină seamă socotim noi că s-a jucat o tristă festă şi acesta din toate punctele de vedere. Const. Mille din Fug­a condeiul­ui D. Carp şi presa D. Carp, care are un profund nerespect pentru presă, este răsplătit azi cu vîrf şi îndesat. Din întreaga presă romînă n’a mai nim­is de­cît cu Constituţionalul, pe care însuşi d-sa îl numea, cu drept cu­­vînt, cel mai prost ziar din ţarî, şi cu Epoca, de care însă sa leapădă toată lu­mea, pînă şi ingratul său părinte d. Fili­­pescu, zis Sarafoff cel mic. in­colo d. Carp este combătut de Tim­pul, e combătut de La Roumanie, de Vo­inţa Naţională, de Secolul, de Apărarea Naţională, de Drapelul de V­endip­andante Roumetine şi de Adevărul... — Gogomani! poate exclama d. Carp, dar ca moldovean ar trebui să-şi amin­tească despre vorba lui Moţoc către Lă­­puşneanu: — Proşti, dar mulţi, Măria ta! Periplizon. Instigatorii Nicî intr’o presă din lume nu se vede neruşinarea de care dă dovadă presa oficioasă conservatoare. La Rimnicul-Sărat se in­­timplă o revoltă ţărănească, provocată de incapacitatea şi neprevederea guver­nului d-lui Carp. Imediat ce s’a vărsat sînge, ziarele oficioase au început să strige că in această afacere sunt instiga­tori şi au început chiar să pomenească nume. Au trecut zile la mijloc, altă răscoală a izbucnit la Buzău, unde nu s’a mai putut zice că a fost o instigaţie politică, au fost încăerări in Vîlcea, în Olt, iarăşi fără să fie pomeneală de instigaţii poli­tice, totuşi presa conservatoare îi dă îna­inte cu instigaţiunea, în fie­care zi a­­nunţînd arestarea cutăruî sau cutărui om politic. Aici nu-i numai zăpăceală şi repor­­tagiu inexact, minciuna erijată în sis­­tem. E vorba de alt­ceva mai grav, o încercare de a teroriza justiţia, a-i in­dica victimele, căci ar fi o excelentă afa­cere, un excelent mijloc de a teroriza opoziţiunea. Rolul presei conservatoare în acest caz este odios, se poate asemăna cu a­cela al spionilor în timpuri tulburi, cari vor pe de o parte să se arate util, dar pe de altă parte fac să cinteţe pe aceia pe care ei planuesc să-i denunţe. E rolul presei de­ a face denunţări dacă sunt instigatori să-i aresteze justi­ţia, dar este o purtare incalifica­bilă de a lătra zilnic, de a arăta cu degetul jude­cătorului de instrucţiune pe cutare sau pe cutare adversar politic. Se cunoaşte bine cit de jos este căzut nivelul presei conservatoare, că poate nici nu-şi dă seama de odiosul rol ce joacă. Ediţia de seara Evenimentele din China Soldaţii ruşi rechiziţionind fîn şi hrană în Manciuria şi servindu-se j pen­­tru transport de prizonierii chinezi. Sf. Dumitru la clubul conservator . Mutarea clubului junimist 4- D. Cantacuzino, şeful partidului con­servator, a lansat o convocare. Mem­brii clubului conservator sunt chiemaţî pentru Duminică la ora 2 p. m. la club. Timpul publică convocarea, Consti­tuţionalul insă nu. Şi de ce ar publica-o organul juni­mist ? Convocarea e mai mult o somaţie fă­cută în termen legal, indirect, membri­lor clubului junimist ca, în cele trei zile libere de la Sf. Dumitru, să evacu­eze clubul lor şi să se mute la clubul conservator. Junimiştii au încheiat un contract cu conservatorii să fuzioneze incă de la Sf. Gheorghe şi contractul n’a fost respectat nici de-o parte, nici de cea­­l’altă. S’a demontat numai firma clubulu constituţional, dar casa n’a fost eva­cuata şi pe lingă aceasta mai trăeşte şi organul clubului. Şeful partidului conservator, care în Aprilie trecut a declarat la club con­topirea cluburilor, s’a văzut acum silit să convoace o adunare generală pentru a invita pe junimiști să respecte con­tractul sau să-l rezilieze. Iată ce se va discuta Duminică la clubul conservator. Ce fac junimiştii ? Neputind să prevadă care va fi re­zultatul judecățeî, s’au grăbit să pre­­lungească contractul ce-1 au cu pro­prietarul casei unde-i instalat clubul lor, incă pe șase luni, căci alt-fel ei ar fi expuși să rămină pe drumuri dacă conservatorii vor hotărî de pildă rezi­­liarea... fuziuneî. Prin urmare in ce privește clubul au luat toate precauţiuunile. * Dar mai este o chestiune care va da loc la mari discuţiuni. Nu e vorba numai de mutarea juni­miştilor, ci şi de fuzionarea ziarelor. Constituţionalul, dacă nu se strică fuziunea, e menit nu să fuzioneze, dar să dispară pur şi simplu, căci Timpul nu se va contopi cu nici un preţ, acea­sta e lucru hotă­rit şi sigur. In locul organului junimist va apar­e probabil un nou­ organ conservator in­titulat Vremea. Comitetul de redacţiune al noului organ se va alcătui cu excluderea mai tuturor redactorilor principali de la am­bele gazete, adică de la Timpul şi Con­stituţionalul. Sa dă ca sigur că Vremea va avea ca director pe d. Jak Negruzzi, un car­pist, ca prim-redactor pe fostul director al Patriotului, iar ca redactori pe d­­r. Ventura de la «Timpul» şi d. D. R. Rosetti de la «Constituţionalul». Timpul va merge înainte sprijinit de generalul Manu şi de bătrinii con­servatorî. Prin urmare nu se operează nici o fuziune, dacă se va hotări apariţia Vre­mei, şi dacă nu se vă hotărî, cu atît mai puţin se va putea spune că juni­miştii s’au contopit cu conservatorii. Apariţia Vremei va însemna numai dispariţia Constituţionalului. Dacă Filipescu a ţintit la aceasta, apoi poate a reuşit. Dar ca toate combinaţiile micului dic­tator, nici aceasta n’a isim­ţi­t bine, com­plect. Timpul devenind organul direct in­spirat de generalul Manu, nu va urma de loc politica d-lui Fi­lipi­­scu, din con­tră o va combate și va i*i»ca multe planuri ale micului La Roumanie e partizana politicei d-luî Take Ionescu. Iată dar cele două organe conserva­toare autorizate in contra d-lui Filipescu. Vremea, dirijată de un junimist, nu­mai politica micului dictator n’are s’o facă. Deci d. Filipescu va trebui să- şi ciştige întreg concursul d-luî lanco­­vescu la «Apărarea Naţională», căci «Epoca» a repudiat-o şi a­ hărăzit-o cu toate datoriile ei unui domn Pisani. Aceasta va­ fi situaţia presei conser­vatoare,­dacă se va ratifica fuziunea. Dacă nu, rămine statu-quo, adică ba­lamucul de astă­zi, cu două cluburi, unde se țes mereu intrigi, cu două ga­zete autorizate carî se hăituesc zilnic în mod ocult, în fine cu două direc­ţiuni opuse.­­*■ Dacă nu sosea Sf. Dumitru poate că șeful partidului conservator nu s’ar fi grăbit să convoace clubul. Dar trebuesc regulate multe socoteli. Mai e Insă un lucru posibil: juni­miştii să fie încasaţi cu două chirii una pentru clubul din care nu vor sa iasă şi alta pentru clubul în care vor fi introduşi. După cit­va timp insă ei pot fi uşor siliţi a evacua noul lor domiciliu po­litic şi să rămină ast­fel pe drumuri cu chiria plătită în două locuri­ şi fără ga­zetă în care să poată cel puţin protesta în potriva acestei crude păcăleli, la dispreţ. COTIDIANE ADEVĂRAT SĂ FIE? O veste care, voim să credem, că se­­va dovedi că e o glumă, zice că bandi­tul Sachelaride a fost reintegrat în func­­ţia de inspector de poliţie. Se ştie că banditul a fost condamnat de tribunal la o lună puşcărie, la apel s’a milogit şi i s’a iertat puşcăria, dar s’a menţinut osinda în bani atît ca a­mendă cît şi către partea civilă. Şi pe un asemenea individ înfiorat de justiţia Capitalei să-l aibă din nou ca inspector de poliţie ? Un bandit condam­nat de lege să păzească legile şi sigu­ranţa publică. Nu credem că d. Dobrescu, prefectul Capitalei pe care l-am salutat ca om ce avea să inaugureze o eră nouă la poli­ţie, va consimţi să fie şeful unui bandit înfierat de justiţie. Aşteptăm dezminţirea oficială a aces­tui svon. ECOU —­ Numai zgircit nu e Brezeanu în Avarul! Cheltueşte, domnule­, la talent cu nemiluita! DEFINIŢIE — Ce-i aia «curtizană», dragul meu ? — Ce să fie ? O damă care-ţi cere mereu să-i dai „..tizană ! Snop. Atragem atenţiunea citito­rilor asupra interesantului interview cu Sarafoff precum, şi asupra ultimelor in­formaţiuni şi , telegrame pe cari le publicăm în corpul zia­rului. CARNETUL MEU Scumpirea hârtiei Cel mai eftin şi mai răbdător obiect de consumaţie, h­îrtia, produsul special al­­veacului nostru, pîrghia progresului, ter­mometrul civilizaţiei, purtătoarea idee­, suportul lumineî, etc. şi iar etc.,—hîrtia se scumpeşte. Consumaţia ce se face e aşa de mare în­cît nici fabricile nu pot satis­face cererile negoţului, nici natura cere­rile fabricilor. Cîrpe, bumbac, in, cînepa, pac, lemne sînt înghiţite în cantităţi enorme, pentru a fi redate sub formă de hîrtie de scris, de ţigară, de tipărit sau de împachetat. Regiuni întregi au fost pustiite de pă­­duri, codri seculari s’au prefăcut în hîr­tie. De pretutindeni se ridică strigătul hîrtie. Daţi-ne hîrtie ! şi ecoul munţilor goliţi de păduri şi a şesurilor golite, răs­punde puternic: nu mai e materie primă, ne-am epuizat. Ce consecinţa va avea pentru lumea civilizată scumpirea şi împuţinarea hîrtiei nu e treaba mea s’o spun, şi nici de com­­petinţa mea. Dar dacă groaznicul feno­men se va repercuta şi asupra Romîniei, nu văd de­cît consecinţe fericite. De la o vreme încoace tipăritul stă în raport invers proporţional cu cititul. De cînd cărţile nu se mai vînd, de cînd ni­meni nu mai citeşte, mai vîrtos se tipă­reşte. Aproape nu e român cu ştiinţă de carte care să nu scrie şi să refuze a citi cu încăpăţînare. Pare că în fie­care s’au făcut şi se fac revelaţii divine ce cer lu mina tiparului. Contrar ordine! din natu­ră şi cercetărilor ştiinţifice, cari arată că un corp viu trebue să consume ca să pro­ducă, la noi majoritatea autorilor produc fără să consume. De aci o producţie aşa de nulă prin ea însă­şî, de lipsită de miez, de substanţă, de pondere, de înţeles, de înţelepciune, de bun simţ, în cît nu e de mirare că ea nu cere nici un aliment pen­tru a lua fiinţă. Scumpirea hîrtieî, raritatea eî, va pune, probabil, capăt acestei grafomanii înspăi­­mîntătoare. Dă Doamne sa se scumpească ca aurul și ca diamantul I I. T. ‘Mi* guvernuil şi evreii pămînteni Cererea de incetăţenire.—Răsunetul In străinătate.—La ce se reduce măsura guvernului.—Clte­va din efectele ei. Ne-am ocupat deja de felul cum a hotârit guvernul să lămurească chestia şederei in ţară a străinilor, sau mai e­­xact a necetăţenilor romîni, căci e vor­ba şi de evrei car­e nu se ştie în ce ca­tegorie pot fi trecuţi. Guvernul zice: cine e supus străin, să-şi scoată bilet de liberă şedere în ţară, prezentînd paşaportul. Cine nu e cetăţean român dar nici supus străin, să-şî legitimeze şederea în România prin cererea cetăţeniei. Această din urmă măsură a fost foar­te rău­ înţeleasă în străinătate. Presa vieneză a luat-o ca un prim semn al sentimentelor bune pe cari guvernul le are faţă de evreii păminteni, ca un­­început al recunoaştere­­i ca element pămîntean, care are drep­t să aspire la cetăţenie şi s’o ceară. Noi credem că presa străină se în­­şeală. Guvernul nu urmăreşte de cîtva scop pur fiscal. S’a făcut socoteală că sint 100.000 de evrei carî nu pot sta in ţară prezentînd un paşaport străin, că chiar de li s’ar da nu l’ar primi şi că prin urmare vor fi nevoiţi să cheltu­iască, fie­care, cei 50 de lei necesari cererei de impămintenire, de unde un spor de venituri pentru fisc de vre-o cinci milioane. La ministerul de interne şi de finan­ţe s’au făcut deja socotelile, socoteli cari au multă analogie cu ale lui Mihai Sturdza. Prinţul Moldovei punea un gal­ben de cap de evreii, birul pentru in­trarea în țară. D. Carp îl pune de 50 de lei pentru șederea lor mai departe. Banul eftenindu-se de atunci încoace, taxa e egală, căci 50 de lei de astă­zi fac cît un galben de pe vremea lui Mi­hai Sturdza. • Prin urmare evreii vor trebui să se execute. Intr’un termen dat ei vor trebui să arate ca au făcut cerere de încetăţenire sau că au­ paşaport străin, pentru a fi autorizaţi să locuiască pe teri­torul regatului român. Ca să admitem că vor fi de aceia ce vor prefera să părăsească ţara de cît să se supue la­­una din aceste condiţii, nu se poate, fiind date rezultatele emigră­­reî de mai dăună­zî. Ori paşaport străin, ori 50 de lei pe timbre,— iată dilema din care evreii nu pot eşi. Ce consecinţe pot decurge din această dilemă ? Imensa majoritate a evreilor sint să­raci lipiţi pămîntuluî. Pentru patru cincimi din eî 50 de leî e o avere, pentru unii un ideal imposibil de atins. Cum vor reuşi nenorociţii să scoată suma aceasta ? S’a zis că evreii bogaţi din ţară din­streinătate se vor cotiza pentru a plăti taxele celor săraci. Nu credem, căci numai in cazul cind măsura gu­vernului va fi avut în adevăr carac­terul unui prim pas spre rezolvarea chestiei evreeşti, evreii bogaţi şi-ar fi impus acest sacrificiu. Dar cind e vă­dit că guvernul nu urmăreşte de­cit căpătarea a cinci milioane de la evrei şi nimic alta, nici un bogătaş nu va voi să ajute pe cei săraci. Atunci trei căi vor rămine celor ce nu vor putea scoate 50 de iei: pleca­rea din ţară, paşaportul străin şi mi­tuirea agenţilor executori ai măsurei. * Plecarea din ţară nu e practica şi nu mai e posibilă. Iarăşi «pedeştrii», iarăşi lamentabile turme de emigranţi. Chiar ce ar fi posibil din nou tristul exod, el se va împiedica la graniţă de baio­netele jandarmilor străini. Austro-Un­­garia şi toţi vecinii noştri nu vor mai permite trecerea evreilor. Prin urmare această cale duce intr’un impas. Scoaterea unui paşaport străin nu convine nici evreilor, nu nu convine nici nouă, chiar dacă s’ar găsi un stat străin să le dea paşapoarte. Lor nu la convine fiind­că mulţi dintr’inşii vor să fie şi să rămie fii ai* pamintuluî aces­tuia, cu speranţa că, o dată şi o dată, soarta lor se va regula în rhod favo­rabil. Nouă nu ne convine, căci dacă Austria sau Germania sau Rusia, vor parveni să aibă in Rominia zeci de mii de su­puşi de ai lor, ni se arată la orizont primejdii grave, din care e de ajuns să cităm convenţiile consulare. Atunci în adevăr că elementul evreesc ar con­stitui o nenorocire pentru noi. Cine doreşte această ? Calea mituirei agenţilor subalterni ră­mine deci singura deschisă. Aceşti a­­genţi au trebuit să tresalte de o vie bucurie cînd au auzit despre măsura guvernului. Fiscul o lua sau n’o lua de la evrei cei 50 de lei de cap, dar a-­ genţii poliţiei şi ai administraţiei vor­ extorca cu siguranţă piesa de 5’ Iei da fie­ care. Şi ca să nu dea dintr’o dată 50 de lei guvernului, fiind­că nu poate, bietul evreu sărac va fi nevoit să se supună la un bir permanent de 5 lei pe as către agenţii guvernului. Ceea ce e­ tranzitoriu­ în mintea ministrului care a conceput geniala extorcare, va fi per­manent în mintea şi in punga poliţi­stului. Mai e un caz: evreii cari nu vor putea nici emigra, nici arăta paşaport străin, nici cere încetăţenirea, nici’mituit pe agenţi. Ce va face guvernul cu a­­ceştia ? * Măsura ni se pare deci nedreaptă, plină de grave consecinţe, de scandaluri şi de necunoscut. N’ar fi mai nimerit să se renunțe la ea și să se găsească alt­ceva ? : Îndes. Interview cu Sarafoff Scopul comitetului macedonean. — Mijloacele.—Europa și Macedo­nia.—Asasinatele din Romi­nia.—Cauzele. Un redactor al ziarului Revue d’O­­rient a intervievat pe Boris Sarafoff, banditul care se află in fruntea comi­tetului macedo bulgar. Iată răspunsurile date de Sarafoff, pe care le reproducem întocmai. * «Scopul comitetului macedonean e autonomia Macedoniei şi a Adrianopo­­lului, în conformitate cu articolele 23 şi 62 din tratatul de la Berlin­, toţi lo­cuitorii din aceste ţinuturi vor fi che­maţi a se bucura de această autonomie, fără deosebire de rasă sau religiune. Se ’nşeală toţi acei care cred că noi voim să despărţim Macedonia de Tur­cia, pentru a o da Bulgariei. Macedo­nia pentru macedoneni, iată deviza şi programul nostru. Cum comitetul nostru îşi are sediul la Sofia, negreşit că aci este şi centrul activităţei noastre. In dorinţa de a nu intra in conflict cu legile principatului, noi nu întrebuinţăm pentru propaganda noastră de­cit mijloacele licite şi oare­cum legale. Dar, nu vă ascund, că a a­­tuncî cind ne găsim pe teritoriul oto­man, nu agităm tot ast­fel. Vă voi­ lămuri însă acest punct.­­ Ori­ce ,s’ar zice, vă pot afirma că n’ă­­vem sub-comitete in Macedonia . Socie­tăţile secrete ce poate există nu depind de noi şi n’au­ legături cu comitetul nostru. Din contră, întreţinem relaţiuni amicale cu asociaţiunile şi comitetele existente in oraşele universitare din Europa şi America unde de preferinţă se duc studenţii bulgari şi macedoneni: la Geneva, Lausane, Bruxelles, Paris Gând, New-York, etc. " Colţul morţilor Plecasem de acasă şi mergeam grăbit pe şoseaua puţin frequentată care leagă Fraierul cu principalul pod al Vienei peste Dunăre. De-odată m’am­ oprit. In faţa mea am spectacol mişcător: o femee ca de vre-o treî-zecî şi cinci da ani, purtînd nişte vestminte foarte sără­căcioase dar şi foarte curate, peste care îşi pusese un şorţ negru, doliul celor săraci după acei pe cari îl iubesc. Faţa acestei femei indica tristeţa, toată figura eî obicinuinţa de a munci greu. De mină ea ducea o fetiţă ca de vre-o nouă ani, îm­brăcată într’o rochiţă subţire de piază neagră, peste care mama iubitoare şi îngrijată pusese un palton cenu­şiu pe care şi ea i’ar fi putut purta, atîta era de mare. Părul fetiţei era prins într’o codiţă legată la capăt cu o panglică neagră. Pe braţul stîng copila purta o coroană, frunze şi trandafir­­­de hîrtie.. Tramvaele în­cărcate de lume trec zgomotoase. Mai fie­ care pasager ţine o coroană în nună. Erau coroane şi mai aşa, şi mai aşa, şi mai eftine, şi mai scumpe, dar nici una nu era atît de eftină ca a fetiţei, şi cu toate astea nici una nu-ţi vorbea atît de mult şi nu te mişca atît de adine ca aceasta... Era ziua morţilor... ziua în care întreaga Viena afluiază spre cimitire, pentru ca să stropească cu lacrămi şi să împodobească cu flori mor­mintele iubiţilor care au scăpat de nevoile şi grijile acestei lumi... Bo­gat şi sărac, tînăr şi bătrîn, femei şi copii, cu mic cu mare, toţi merg spre marile locaşuri ale morte!, căci care dintre noi, fie el cît de tînăr ar fi, n’a îngropat pe cine­va care-î era scump­?... Şi femeea care mer­gea pe drum, de mînă cu fetiţa ei, îşi îngropase bărbatul. Nevastă de lucrător, ea a rămas singură pe lume cu copilul acesta, şi acum munceşte din greu­ pentru ca să’l crească! Nici într'o zi n’are odihnă, dar astă­zi nu munceşte, e ziua morţilor ; şi se duce şi ea la cimitir, unde un număr indică mormîntul în care zace acela care ’i-a fost bărbat, pentru ca să depună coroana aceasta de hîrtie, să plingă bine, să-î spună şi lui ne­cazurile, şi apoi să se întoarcă înapoi în oraş, la muncă grea şi la o viaţă şi mai grea... „Crede-mă, domnule, îmi zise ea plîngînd, lux îi este mai bine de­cît mie"... Merge pe jos femeea cu copilul, fiind­că tramvaiul costă 10 creiţari de cap şi cheltuiala aceasta fiind, prea mare preferă să facă drum de două ceasuri pe jos. Vroiî să-i ofer pentru tramvai, refuză aceasta, căci „merită eî ca să facem bucăţica asta de drum"... Ziua aceasta de întîif1 Noembrie stil nou, este destinată cultului mor­ţilor. In această zi toate prăvăliile sunt închise, ori­ce muncă încetează, şi întreg oraşul pelerinează spre ci­mitire. Cultul morţilor este cel mai vechi­l dintre culturi şi unul dintre puţinele comune tuturor popoarelor şi raselor. El este singurul obiceiu care deşi vechim cu însuşi omul poate, nu s’a demodat, şi nici tendinţa n’o manifestează să se demodeze. Chiar şi evreii, cărora credinţa într’o viaţă de apoi nu le este pre­cept religios, au­ printre instituţiunile l or cultul morţilor. II găsim la po­poarele cele mai vechi, ca la chinezi, dar îl găsim şi la popoarele carî au­ fost şi sunt purtătoarele civilizaţiunei moderne, şi cari au decretat chiar detronarea lu! Dumnezeu­. In faţa morţeî ori­cine se descopere şi sol­datul salută pe cel mai umil cerşe­tor, cînd e dus la ultimul sau locaş, cu aceleaşi onoruri cu carî salută pe onarch. După concepţia ce o au despre moarte, se modelează şi cultul mor­ţilor la diferitele popoare. Pentru antici moartea era salvatoare de ne­voi şi griji, de aceea el o şi repre­­sentau prin tipul unui flăcău­ voinic, la mînă cu o forţă răsturnată, un flacou simpatic şi drag. Creştinul care murea pentru credinţa sa, aş­tepta moartea cu patimă şi cu dor, ea îi aducea o viaţă nouă, mai bună şi mai fără griji. Mahomedanul ştie câ moartea pe cîmpul de luptă îi a­­sigură raiul lui Mahomed şi de a­­ceea dispreţuieşte primejdie, şi în­fruntă ploaia de gloanţe. Ovreiului moartea îi aduce odihna perfectă. „Pâminteşti şi la pămint te vei în­toarce", iar strigătul acelui savant c­ă un cîine viu preţueşte mai mult de cît un om mort indică ce concepţie are ovreiul despre moarte. In ziua e asta-zî frica de moarte este mai mare de cît in trecut, pe deoparte fiind-că viaţa «arpenilor este mult mai rare-orî în primejdie,­pe de alta fiind­că simţul religios s’a slăbit. Numai cei carî nu mai au nimic de perdul sau acei cari au urcat cele mai în -­nalte scări ale ştiinţei şi gtndirel, se gîndesc fără oroare la moarte, şi mor chiar liniştiţi şi fericiţi că scapă de greutăţile şi de zdruncinul acestei vieţi. La popoarele cari se tem de moarte cultul ia mai mult ua caracter de cult «al morţeî, de cît al morţilor, şi cît cazul iutii se cercetează mai mult, cu atîta el este mai bintuit de operstiţie. Dar, cu toate că astă­zi oamenilor în genere le este mai frică de moarte ca ori­cînd, totuşi cultura a făcut destule progrese pentru ca mulţimea să nu mai serbeze ziua morţilor de­cît ca o zi de amintire şi de reculegere. De­ alt­mintrelea frica de moarte este mai mare la o­­răşeni de­cît la ţărani, fiind­că con­tactul cu natura conduce la o mai senină concepţie despre moarte. In romanticul Tirol sau Salzburg, fie­ cine a fost pe acolo, a putut observa a­­desea­ ori, la marginea drumului, cite o craca cu o icoană mică şi cu o inscripţie sub ea. Această cruce in­dică locul unde un om şi-a lăsat su­fletul în urma unui accident. Cruci de acestea se găsesc şi pe la noi, dar icoana şi inscripţia lipsesc, după cum şi în cimitirele noastre săteşti o simplă cruce indică locul unde cine­va a fost îngropat, şi numai a­­rare ori pe cruce găseşti stereotipa inscripţie: „Aci se odihneşte robul lui Dumnezeu...“ la Tirol, Salzburg şi în genere în locurile muntoase şi germane cato­lice, icoana şi epitaful nu lipsesc. Icoana reprezintă scena accidentului, iar epitaful arată cît de senină este concepţia despre moarte a locuitorilor acelor părţi. Mai mulţi turişti au publicat în­­tr-un mic volum epitafurile ce le-au colectat în călătoriile, lor. Dintre dîn­­sele citez unele mai caracteristice. Unui cărăuş mort în urma unui ac­cident ce s’a întîmplat căruţei sale îî se scria pe epitaful crucei: „Ce aproape e drumul pînă la împărăţia Cerurilor! La 7 a plecat de acasă şi la 8 a ajuns acolo .“ Şi oamenii n’au scris de Ioc aceasta cu vre*o intenţie de bătae de joc. Din potrivă ! Dovadă crucea pe care au pus-o... Dar lor moartea nu le inspiră acea oroare, acea groază de care sînt plini orăşenii cei mai mulţi, chiar şi cînd vorbesc numai de dînsa. Unui artist comic mort la o vînâtoare îi se scrie pe cruce : „Călător ce treci p’aici», scoate-ţi pălăria, căc! aci zace un bun comician şî un rău vînător. Glumele pe cari le-a făcut şi iepurii pe cari ’i-a vînat trăesc încă şi asta-ni“. Ce-i drept, întâlneşti şi cîte un epitaf mai maliţios. Aast­fel un soţ scrie pe crucea dedicată memoriei decedatei sale jumătăţi: „Lacrămî nu te maî pot învia, deci plîng...." dar în general umorul este involuntar, şi buna intenţie evidentă. Ast­fel pe mormîntul soldatului Sebastian Bur­lier se poate citi următorul epitaf: „A fost un brav soldat, înalt de şase picioare şi jumătate, pentru rege şi patrie li s’a dus în ţara fran­ţuzilor. Acolo soldaţii inamici i-au frînt genunchiul. Un picior a trebuit să’l lase acolo, iar viaţa a lăsat’o aci. O, prea sfîntă Treime, fă ca dru­mul în împărăţia Cerurilor să nu-i fie lung, căcî alt­fel, numai cu un picior şi cu o cîrjă, greu poate să ajungă acolo". Rugăciunea aceasta a oamenilor nu e de­cît naivă, era de­parte de dînşii intenţia de a face spirit pe seama nenorocitului in­valid care „a fost un bun soldat". Afară e o zi nouroasâ de toamnă. Pomi! îşi scutură frunzişul veşted. Natura însăşi e în doliu. E ziua morţilor... Nu ploua şi un bătrîn vie­­nez îmi spunea că de cînd a pome­nit el nu s’a întîmplat ca în ziua aceasta să nu plouă. Natura însăşi trebue să se potrivească cu starea sufletească a acelora cari în această zi îşi evocă amintirile cele mai fru­moase­ si aîiuiindu-se la acei cari nu mai trăesc, varsă lacrămî fierbinţi, pe cînd inima li se strînge de durere..» Dintre toate manifestaţiile cultului morţilor, aceasta e cea mai mişcă­toare. Ceremoniile funebre, cu o pompă cu atît mai mare cu cît cei rămaşi în viaţă dispun de mai mulţi bani, sînt o crimă împotriva maje­­stăţei morţeî. Ele adună alături de fiinţele adînc îndurerate oameni in­diferenţi, ceremonioşi, cari se silesc să apară întristaţi, şi adesea­ ori o­­gloată de cerşetori şi obicinuiţi la înmormîntări, adevărate păsări de pradă cari tîrăsc gindurile curate ce se ivesc în faţa morţei în no­roiul murdar al preocupaţiunilor ma­­­teriale... Şi cine le-a observat toate acestea cu dezgust trebue să fie de acord cu acel ziarist vienez care propune un nou fel de înmormîntare, care ar corespunde unei concepţii­ mai senine despre cultul morţilor. Rudele şi amicii intimi îngroapă pe mort. După aceasta fac anunciul: „In ziua de... am murit iubitul nostru şi­­l-am îngropat în ziua de... El se odihneşte in cimitirul..." Apoi ori­cine vrea, pe care inima şi nu vre-o convenienţă socială îl îndeamnă, se poate duce în cimitir şî poate vărsa o lacrimă pe mormîntul celui răposat. Ast­fel în primul timp se poate ca amici de ai decedatului să se întîlnească la mormîntul lui şi să-şi vorbească despre dînsul aşa cum le-ar zice inima... B. Brănişteasm

Next