Adevěrul, octombrie 1900 (Anul 13, nr. 4017-4047)
1900-10-28 / nr. 4044
interview cu Anul XIII— No. 4044. FONDATOR AMEX. V. BE&mniAIflJ Abonamente Un ai» S“t* luni Srti luni IO foaasi în toata țara 15 99 străinătate Un număr vechii» 20 hani In tară. ... . . 30 lei In străinătate. . 50 „ 15 lei 25 „ , V 8 le; 13 B DIRECTOR POLITIC CONST.HILLIB Anun oimi Lin» pagina IV Lei. . 0.5(7 bas ft n tll ,, ... • ••••. 2.— r BIROURILE . ll — «ii- «da $ evreu „Restul“ d-lui Carp ■^uscassja îşi aduce fiecare aminte de ultima frază a d-lui Carp în şedinţa Camerei cind şi-a desvoltat programul sau financiar şi economic. De rest nu-mi pasă, a declarat primul-ministru, arătind că ceea ce îl preocupa în prima linie era echilibrarea budgetului şi lichidarea trecutului. După aceasta au urmat cele cincisprezece zile de viaţă parlamentară în care s’au votat diferite legi făcind parte din programul d-luî Carp şi în special legea impozitului pe ţuică Legea s’a votat, s’a făcut încercarea să se pună în aplicare şi azi d. Carp trebue să fi revenit asupra declaraţiunei sale, că nu-i pasă de rest. Restul, care se alcătueşte acum de ocamdată din sătenii de la munte, restul s’a răsculat contra guvernului, sîngele a curs cu imbelşugare şi guvernul a fost silit să revină asupra măsurilor sale, să dea ordin ca de fapt legea să nu se mai aplice. Intre a preface muntele ţarei romîneşti in cimitir, între a provoca războiul civil şi între a suspenda aplicarea legei, guvernul a silit pe d. Carp ca să prefere măsura din urmă. Această păţanie a domnului Carp dovedeşte că omul de bronz era de carton vopsit şi care de departe semăna a metal. A venit însă acest duş** cald de singe şi cartonul s’a muiat, iar statua a rămas un simplu morman inform de hîrtie, udă de sînge şi de noroiu. E uşor a face fraze şi a sfida lumea. Cînd reuşeşti să-ţi pui de acord vorba cu fapta devii om mare, cînd însă se întimplă că rămine numai vorba iar fapta nu-ţi este la fel, păţeşti ruşine, declari la Cameră că nu-ţi pasă de «rest», iar la urma urmei te vezi silit să comptezi cu el, să faci cum zice el, să te arăţi şi mic şi ridicol şi sanguinar. Azi d. Carp şl a pierdut ori şi ce autoritate faţă de ţară— faţă de acest «rest», de care d-sa aşa de dispreţuitor declara că nu-i pasă. Retragerea de fapt a ligei turceî dovedeşte că guvernul care a propus-o a propus măsuri greşite, vexatorii, nechibzuite, şi faptul retragerea legei face să se înrădăcineze in ţară ideea că singura scăpare in contra măsurilor nedrepte este revolta, opunerea cu forţa, cu ciomagul. Din punctul de vedere al părerilor noastre generale, acest nou chip de a înţelege lucrurile, faţă de lipsa de prevedere şi de îngrijire cu privirela clasa ţărănească a tuturor guvernelor, poate ar fi un bine. Se va şti de acum înainte că ţăranul suferă pînă la o margine anumită şi că este primejdios lucru ca, după ce î-ailuat cheliea din spate, să începi să-î jupoi şi pielea. El îţi strigă : ajunge! şi te loveşte cu parul I-ai luat dreptul la vot, colegiile lui sînt colegiile minciuneî şi revoluţia Sî este singurul mijloc de a-şi arăta părerile sale. Ce zice însă partidul conservator de acest chip nou de vedere pe care d. Carp îl încurajază fără să vrea cind suspendă legea turceî, pentru că satele se revoltă ? „Restul“ de care d. Carp nuvoia să ţină seamă socotim noi că s-a jucat o tristă festă şi acesta din toate punctele de vedere. Const. Mille din Fuga condeiului D. Carp şi presa D. Carp, care are un profund nerespect pentru presă, este răsplătit azi cu vîrf şi îndesat. Din întreaga presă romînă n’a mai nimis decît cu Constituţionalul, pe care însuşi d-sa îl numea, cu drept cuvînt, cel mai prost ziar din ţarî, şi cu Epoca, de care însă sa leapădă toată lumea, pînă şi ingratul său părinte d. Filipescu, zis Sarafoff cel mic. incolo d. Carp este combătut de Timpul, e combătut de La Roumanie, de Voinţa Naţională, de Secolul, de Apărarea Naţională, de Drapelul de Vendipandante Roumetine şi de Adevărul... — Gogomani! poate exclama d. Carp, dar ca moldovean ar trebui să-şi amintească despre vorba lui Moţoc către Lăpuşneanu: — Proşti, dar mulţi, Măria ta! Periplizon. Instigatorii Nicî intr’o presă din lume nu se vede neruşinarea de care dă dovadă presa oficioasă conservatoare. La Rimnicul-Sărat se intimplă o revoltă ţărănească, provocată de incapacitatea şi neprevederea guvernului d-lui Carp. Imediat ce s’a vărsat sînge, ziarele oficioase au început să strige că in această afacere sunt instigatori şi au început chiar să pomenească nume. Au trecut zile la mijloc, altă răscoală a izbucnit la Buzău, unde nu s’a mai putut zice că a fost o instigaţie politică, au fost încăerări in Vîlcea, în Olt, iarăşi fără să fie pomeneală de instigaţii politice, totuşi presa conservatoare îi dă înainte cu instigaţiunea, în fiecare zi anunţînd arestarea cutăruî sau cutărui om politic. Aici nu-i numai zăpăceală şi reportagiu inexact, minciuna erijată în sistem. E vorba de altceva mai grav, o încercare de a teroriza justiţia, a-i indica victimele, căci ar fi o excelentă afacere, un excelent mijloc de a teroriza opoziţiunea. Rolul presei conservatoare în acest caz este odios, se poate asemăna cu acela al spionilor în timpuri tulburi, cari vor pe de o parte să se arate util, dar pe de altă parte fac să cinteţe pe aceia pe care ei planuesc să-i denunţe. E rolul presei de a face denunţări dacă sunt instigatori să-i aresteze justiţia, dar este o purtare incalificabilă de a lătra zilnic, de a arăta cu degetul judecătorului de instrucţiune pe cutare sau pe cutare adversar politic. Se cunoaşte bine cit de jos este căzut nivelul presei conservatoare, că poate nici nu-şi dă seama de odiosul rol ce joacă. Ediţia de seara Evenimentele din China Soldaţii ruşi rechiziţionind fîn şi hrană în Manciuria şi servindu-se j pentru transport de prizonierii chinezi. Sf. Dumitru la clubul conservator . Mutarea clubului junimist 4- D. Cantacuzino, şeful partidului conservator, a lansat o convocare. Membrii clubului conservator sunt chiemaţî pentru Duminică la ora 2 p. m. la club. Timpul publică convocarea, Constituţionalul insă nu. Şi de ce ar publica-o organul junimist ? Convocarea e mai mult o somaţie făcută în termen legal, indirect, membrilor clubului junimist ca, în cele trei zile libere de la Sf. Dumitru, să evacueze clubul lor şi să se mute la clubul conservator. Junimiştii au încheiat un contract cu conservatorii să fuzioneze incă de la Sf. Gheorghe şi contractul n’a fost respectat nici de-o parte, nici de ceal’altă. S’a demontat numai firma clubulu constituţional, dar casa n’a fost evacuata şi pe lingă aceasta mai trăeşte şi organul clubului. Şeful partidului conservator, care în Aprilie trecut a declarat la club contopirea cluburilor, s’a văzut acum silit să convoace o adunare generală pentru a invita pe junimiști să respecte contractul sau să-l rezilieze. Iată ce se va discuta Duminică la clubul conservator. Ce fac junimiştii ? Neputind să prevadă care va fi rezultatul judecățeî, s’au grăbit să prelungească contractul ce-1 au cu proprietarul casei unde-i instalat clubul lor, incă pe șase luni, căci alt-fel ei ar fi expuși să rămină pe drumuri dacă conservatorii vor hotărî de pildă reziliarea... fuziuneî. Prin urmare in ce privește clubul au luat toate precauţiuunile. * Dar mai este o chestiune care va da loc la mari discuţiuni. Nu e vorba numai de mutarea junimiştilor, ci şi de fuzionarea ziarelor. Constituţionalul, dacă nu se strică fuziunea, e menit nu să fuzioneze, dar să dispară pur şi simplu, căci Timpul nu se va contopi cu nici un preţ, aceasta e lucru hotărit şi sigur. In locul organului junimist va apare probabil un nou organ conservator intitulat Vremea. Comitetul de redacţiune al noului organ se va alcătui cu excluderea mai tuturor redactorilor principali de la ambele gazete, adică de la Timpul şi Constituţionalul. Sa dă ca sigur că Vremea va avea ca director pe d. Jak Negruzzi, un carpist, ca prim-redactor pe fostul director al Patriotului, iar ca redactori pe dr. Ventura de la «Timpul» şi d. D. R. Rosetti de la «Constituţionalul». Timpul va merge înainte sprijinit de generalul Manu şi de bătrinii conservatorî. Prin urmare nu se operează nici o fuziune, dacă se va hotări apariţia Vremei, şi dacă nu se vă hotărî, cu atît mai puţin se va putea spune că junimiştii s’au contopit cu conservatorii. Apariţia Vremei va însemna numai dispariţia Constituţionalului. Dacă Filipescu a ţintit la aceasta, apoi poate a reuşit. Dar ca toate combinaţiile micului dictator, nici aceasta n’a isimţit bine, complect. Timpul devenind organul direct inspirat de generalul Manu, nu va urma de loc politica d-lui Filipiscu, din contră o va combate și va i*i»ca multe planuri ale micului La Roumanie e partizana politicei d-luî Take Ionescu. Iată dar cele două organe conservatoare autorizate in contra d-lui Filipescu. Vremea, dirijată de un junimist, numai politica micului dictator n’are s’o facă. Deci d. Filipescu va trebui să- şi ciştige întreg concursul d-luî lancovescu la «Apărarea Naţională», căci «Epoca» a repudiat-o şi a hărăzit-o cu toate datoriile ei unui domn Pisani. Aceasta va fi situaţia presei conservatoare,dacă se va ratifica fuziunea. Dacă nu, rămine statu-quo, adică balamucul de astăzi, cu două cluburi, unde se țes mereu intrigi, cu două gazete autorizate carî se hăituesc zilnic în mod ocult, în fine cu două direcţiuni opuse.*■ Dacă nu sosea Sf. Dumitru poate că șeful partidului conservator nu s’ar fi grăbit să convoace clubul. Dar trebuesc regulate multe socoteli. Mai e Insă un lucru posibil: junimiştii să fie încasaţi cu două chirii una pentru clubul din care nu vor sa iasă şi alta pentru clubul în care vor fi introduşi. După citva timp insă ei pot fi uşor siliţi a evacua noul lor domiciliu politic şi să rămină astfel pe drumuri cu chiria plătită în două locuri şi fără gazetă în care să poată cel puţin protesta în potriva acestei crude păcăleli, la dispreţ. COTIDIANE ADEVĂRAT SĂ FIE? O veste care, voim să credem, că seva dovedi că e o glumă, zice că banditul Sachelaride a fost reintegrat în funcţia de inspector de poliţie. Se ştie că banditul a fost condamnat de tribunal la o lună puşcărie, la apel s’a milogit şi i s’a iertat puşcăria, dar s’a menţinut osinda în bani atît ca amendă cît şi către partea civilă. Şi pe un asemenea individ înfiorat de justiţia Capitalei să-l aibă din nou ca inspector de poliţie ? Un bandit condamnat de lege să păzească legile şi siguranţa publică. Nu credem că d. Dobrescu, prefectul Capitalei pe care l-am salutat ca om ce avea să inaugureze o eră nouă la poliţie, va consimţi să fie şeful unui bandit înfierat de justiţie. Aşteptăm dezminţirea oficială a acestui svon. ECOU — Numai zgircit nu e Brezeanu în Avarul! Cheltueşte, domnule, la talent cu nemiluita! DEFINIŢIE — Ce-i aia «curtizană», dragul meu ? — Ce să fie ? O damă care-ţi cere mereu să-i dai „..tizană ! Snop. Atragem atenţiunea cititorilor asupra interesantului interview cu Sarafoff precum, şi asupra ultimelor informaţiuni şi , telegrame pe cari le publicăm în corpul ziarului. CARNETUL MEU Scumpirea hârtiei Cel mai eftin şi mai răbdător obiect de consumaţie, hîrtia, produsul special alveacului nostru, pîrghia progresului, termometrul civilizaţiei, purtătoarea idee, suportul lumineî, etc. şi iar etc.,—hîrtia se scumpeşte. Consumaţia ce se face e aşa de mare încît nici fabricile nu pot satisface cererile negoţului, nici natura cererile fabricilor. Cîrpe, bumbac, in, cînepa, pac, lemne sînt înghiţite în cantităţi enorme, pentru a fi redate sub formă de hîrtie de scris, de ţigară, de tipărit sau de împachetat. Regiuni întregi au fost pustiite de păduri, codri seculari s’au prefăcut în hîrtie. De pretutindeni se ridică strigătul hîrtie. Daţi-ne hîrtie ! şi ecoul munţilor goliţi de păduri şi a şesurilor golite, răspunde puternic: nu mai e materie primă, ne-am epuizat. Ce consecinţa va avea pentru lumea civilizată scumpirea şi împuţinarea hîrtiei nu e treaba mea s’o spun, şi nici de competinţa mea. Dar dacă groaznicul fenomen se va repercuta şi asupra Romîniei, nu văd decît consecinţe fericite. De la o vreme încoace tipăritul stă în raport invers proporţional cu cititul. De cînd cărţile nu se mai vînd, de cînd nimeni nu mai citeşte, mai vîrtos se tipăreşte. Aproape nu e român cu ştiinţă de carte care să nu scrie şi să refuze a citi cu încăpăţînare. Pare că în fiecare s’au făcut şi se fac revelaţii divine ce cer lu mina tiparului. Contrar ordine! din natură şi cercetărilor ştiinţifice, cari arată că un corp viu trebue să consume ca să producă, la noi majoritatea autorilor produc fără să consume. De aci o producţie aşa de nulă prin ea însăşî, de lipsită de miez, de substanţă, de pondere, de înţeles, de înţelepciune, de bun simţ, în cît nu e de mirare că ea nu cere nici un aliment pentru a lua fiinţă. Scumpirea hîrtieî, raritatea eî, va pune, probabil, capăt acestei grafomanii înspăimîntătoare. Dă Doamne sa se scumpească ca aurul și ca diamantul I I. T. ‘Mi* guvernuil şi evreii pămînteni Cererea de incetăţenire.—Răsunetul In străinătate.—La ce se reduce măsura guvernului.—Clteva din efectele ei. Ne-am ocupat deja de felul cum a hotârit guvernul să lămurească chestia şederei in ţară a străinilor, sau mai exact a necetăţenilor romîni, căci e vorba şi de evrei care nu se ştie în ce categorie pot fi trecuţi. Guvernul zice: cine e supus străin, să-şi scoată bilet de liberă şedere în ţară, prezentînd paşaportul. Cine nu e cetăţean român dar nici supus străin, să-şî legitimeze şederea în România prin cererea cetăţeniei. Această din urmă măsură a fost foarte rău înţeleasă în străinătate. Presa vieneză a luat-o ca un prim semn al sentimentelor bune pe cari guvernul le are faţă de evreii păminteni, ca unînceput al recunoaşterei ca element pămîntean, care are drept să aspire la cetăţenie şi s’o ceară. Noi credem că presa străină se înşeală. Guvernul nu urmăreşte de cîtva scop pur fiscal. S’a făcut socoteală că sint 100.000 de evrei carî nu pot sta in ţară prezentînd un paşaport străin, că chiar de li s’ar da nu l’ar primi şi că prin urmare vor fi nevoiţi să cheltuiască, fiecare, cei 50 de lei necesari cererei de impămintenire, de unde un spor de venituri pentru fisc de vre-o cinci milioane. La ministerul de interne şi de finanţe s’au făcut deja socotelile, socoteli cari au multă analogie cu ale lui Mihai Sturdza. Prinţul Moldovei punea un galben de cap de evreii, birul pentru intrarea în țară. D. Carp îl pune de 50 de lei pentru șederea lor mai departe. Banul eftenindu-se de atunci încoace, taxa e egală, căci 50 de lei de astăzi fac cît un galben de pe vremea lui Mihai Sturdza. • Prin urmare evreii vor trebui să se execute. Intr’un termen dat ei vor trebui să arate ca au făcut cerere de încetăţenire sau că au paşaport străin, pentru a fi autorizaţi să locuiască pe teritorul regatului român. Ca să admitem că vor fi de aceia ce vor prefera să părăsească ţara de cît să se supue launa din aceste condiţii, nu se poate, fiind date rezultatele emigrăreî de mai dăunăzî. Ori paşaport străin, ori 50 de lei pe timbre,— iată dilema din care evreii nu pot eşi. Ce consecinţe pot decurge din această dilemă ? Imensa majoritate a evreilor sint săraci lipiţi pămîntuluî. Pentru patru cincimi din eî 50 de leî e o avere, pentru unii un ideal imposibil de atins. Cum vor reuşi nenorociţii să scoată suma aceasta ? S’a zis că evreii bogaţi din ţară dinstreinătate se vor cotiza pentru a plăti taxele celor săraci. Nu credem, căci numai in cazul cind măsura guvernului va fi avut în adevăr caracterul unui prim pas spre rezolvarea chestiei evreeşti, evreii bogaţi şi-ar fi impus acest sacrificiu. Dar cind e vădit că guvernul nu urmăreşte decit căpătarea a cinci milioane de la evrei şi nimic alta, nici un bogătaş nu va voi să ajute pe cei săraci. Atunci trei căi vor rămine celor ce nu vor putea scoate 50 de iei: plecarea din ţară, paşaportul străin şi mituirea agenţilor executori ai măsurei. * Plecarea din ţară nu e practica şi nu mai e posibilă. Iarăşi «pedeştrii», iarăşi lamentabile turme de emigranţi. Chiar ce ar fi posibil din nou tristul exod, el se va împiedica la graniţă de baionetele jandarmilor străini. Austro-Ungaria şi toţi vecinii noştri nu vor mai permite trecerea evreilor. Prin urmare această cale duce intr’un impas. Scoaterea unui paşaport străin nu convine nici evreilor, nu nu convine nici nouă, chiar dacă s’ar găsi un stat străin să le dea paşapoarte. Lor nu la convine fiindcă mulţi dintr’inşii vor să fie şi să rămie fii ai* pamintuluî acestuia, cu speranţa că, o dată şi o dată, soarta lor se va regula în rhod favorabil. Nouă nu ne convine, căci dacă Austria sau Germania sau Rusia, vor parveni să aibă in Rominia zeci de mii de supuşi de ai lor, ni se arată la orizont primejdii grave, din care e de ajuns să cităm convenţiile consulare. Atunci în adevăr că elementul evreesc ar constitui o nenorocire pentru noi. Cine doreşte această ? Calea mituirei agenţilor subalterni rămine deci singura deschisă. Aceşti agenţi au trebuit să tresalte de o vie bucurie cînd au auzit despre măsura guvernului. Fiscul o lua sau n’o lua de la evrei cei 50 de lei de cap, dar a- genţii poliţiei şi ai administraţiei vor extorca cu siguranţă piesa de 5’ Iei da fie care. Şi ca să nu dea dintr’o dată 50 de lei guvernului, fiindcă nu poate, bietul evreu sărac va fi nevoit să se supună la un bir permanent de 5 lei pe as către agenţii guvernului. Ceea ce e tranzitoriu în mintea ministrului care a conceput geniala extorcare, va fi permanent în mintea şi in punga poliţistului. Mai e un caz: evreii cari nu vor putea nici emigra, nici arăta paşaport străin, nici cere încetăţenirea, nici’mituit pe agenţi. Ce va face guvernul cu aceştia ? * Măsura ni se pare deci nedreaptă, plină de grave consecinţe, de scandaluri şi de necunoscut. N’ar fi mai nimerit să se renunțe la ea și să se găsească altceva ? : Îndes. Interview cu Sarafoff Scopul comitetului macedonean. — Mijloacele.—Europa și Macedonia.—Asasinatele din Rominia.—Cauzele. Un redactor al ziarului Revue d’Orient a intervievat pe Boris Sarafoff, banditul care se află in fruntea comitetului macedo bulgar. Iată răspunsurile date de Sarafoff, pe care le reproducem întocmai. * «Scopul comitetului macedonean e autonomia Macedoniei şi a Adrianopolului, în conformitate cu articolele 23 şi 62 din tratatul de la Berlin, toţi locuitorii din aceste ţinuturi vor fi chemaţi a se bucura de această autonomie, fără deosebire de rasă sau religiune. Se ’nşeală toţi acei care cred că noi voim să despărţim Macedonia de Turcia, pentru a o da Bulgariei. Macedonia pentru macedoneni, iată deviza şi programul nostru. Cum comitetul nostru îşi are sediul la Sofia, negreşit că aci este şi centrul activităţei noastre. In dorinţa de a nu intra in conflict cu legile principatului, noi nu întrebuinţăm pentru propaganda noastră decit mijloacele licite şi oarecum legale. Dar, nu vă ascund, că a atuncî cind ne găsim pe teritoriul otoman, nu agităm tot astfel. Vă voi lămuri însă acest punct. Orice ,s’ar zice, vă pot afirma că n’ăvem sub-comitete in Macedonia . Societăţile secrete ce poate există nu depind de noi şi n’au legături cu comitetul nostru. Din contră, întreţinem relaţiuni amicale cu asociaţiunile şi comitetele existente in oraşele universitare din Europa şi America unde de preferinţă se duc studenţii bulgari şi macedoneni: la Geneva, Lausane, Bruxelles, Paris Gând, New-York, etc. " Colţul morţilor Plecasem de acasă şi mergeam grăbit pe şoseaua puţin frequentată care leagă Fraierul cu principalul pod al Vienei peste Dunăre. De-odată m’am oprit. In faţa mea am spectacol mişcător: o femee ca de vre-o treî-zecî şi cinci da ani, purtînd nişte vestminte foarte sărăcăcioase dar şi foarte curate, peste care îşi pusese un şorţ negru, doliul celor săraci după acei pe cari îl iubesc. Faţa acestei femei indica tristeţa, toată figura eî obicinuinţa de a munci greu. De mină ea ducea o fetiţă ca de vre-o nouă ani, îmbrăcată într’o rochiţă subţire de piază neagră, peste care mama iubitoare şi îngrijată pusese un palton cenuşiu pe care şi ea i’ar fi putut purta, atîta era de mare. Părul fetiţei era prins într’o codiţă legată la capăt cu o panglică neagră. Pe braţul stîng copila purta o coroană, frunze şi trandafirde hîrtie.. Tramvaele încărcate de lume trec zgomotoase. Mai fie care pasager ţine o coroană în nună. Erau coroane şi mai aşa, şi mai aşa, şi mai eftine, şi mai scumpe, dar nici una nu era atît de eftină ca a fetiţei, şi cu toate astea nici una nu-ţi vorbea atît de mult şi nu te mişca atît de adine ca aceasta... Era ziua morţilor... ziua în care întreaga Viena afluiază spre cimitire, pentru ca să stropească cu lacrămi şi să împodobească cu flori mormintele iubiţilor care au scăpat de nevoile şi grijile acestei lumi... Bogat şi sărac, tînăr şi bătrîn, femei şi copii, cu mic cu mare, toţi merg spre marile locaşuri ale morte!, căci care dintre noi, fie el cît de tînăr ar fi, n’a îngropat pe cineva care-î era scump?... Şi femeea care mergea pe drum, de mînă cu fetiţa ei, îşi îngropase bărbatul. Nevastă de lucrător, ea a rămas singură pe lume cu copilul acesta, şi acum munceşte din greu pentru ca să’l crească! Nici într'o zi n’are odihnă, dar astăzi nu munceşte, e ziua morţilor ; şi se duce şi ea la cimitir, unde un număr indică mormîntul în care zace acela care ’i-a fost bărbat, pentru ca să depună coroana aceasta de hîrtie, să plingă bine, să-î spună şi lui necazurile, şi apoi să se întoarcă înapoi în oraş, la muncă grea şi la o viaţă şi mai grea... „Crede-mă, domnule, îmi zise ea plîngînd, lux îi este mai bine decît mie"... Merge pe jos femeea cu copilul, fiindcă tramvaiul costă 10 creiţari de cap şi cheltuiala aceasta fiind, prea mare preferă să facă drum de două ceasuri pe jos. Vroiî să-i ofer pentru tramvai, refuză aceasta, căci „merită eî ca să facem bucăţica asta de drum"... Ziua aceasta de întîif1 Noembrie stil nou, este destinată cultului morţilor. In această zi toate prăvăliile sunt închise, orice muncă încetează, şi întreg oraşul pelerinează spre cimitire. Cultul morţilor este cel mai vechil dintre culturi şi unul dintre puţinele comune tuturor popoarelor şi raselor. El este singurul obiceiu care deşi vechim cu însuşi omul poate, nu s’a demodat, şi nici tendinţa n’o manifestează să se demodeze. Chiar şi evreii, cărora credinţa într’o viaţă de apoi nu le este precept religios, au printre instituţiunile l or cultul morţilor. II găsim la popoarele cele mai vechi, ca la chinezi, dar îl găsim şi la popoarele carî au fost şi sunt purtătoarele civilizaţiunei moderne, şi cari au decretat chiar detronarea lu! Dumnezeu. In faţa morţeî oricine se descopere şi soldatul salută pe cel mai umil cerşetor, cînd e dus la ultimul sau locaş, cu aceleaşi onoruri cu carî salută pe onarch. După concepţia ce o au despre moarte, se modelează şi cultul morţilor la diferitele popoare. Pentru antici moartea era salvatoare de nevoi şi griji, de aceea el o şi representau prin tipul unui flăcău voinic, la mînă cu o forţă răsturnată, un flacou simpatic şi drag. Creştinul care murea pentru credinţa sa, aştepta moartea cu patimă şi cu dor, ea îi aducea o viaţă nouă, mai bună şi mai fără griji. Mahomedanul ştie câ moartea pe cîmpul de luptă îi asigură raiul lui Mahomed şi de aceea dispreţuieşte primejdie, şi înfruntă ploaia de gloanţe. Ovreiului moartea îi aduce odihna perfectă. „Pâminteşti şi la pămint te vei întoarce", iar strigătul acelui savant că un cîine viu preţueşte mai mult de cît un om mort indică ce concepţie are ovreiul despre moarte. In ziua e asta-zî frica de moarte este mai mare de cît in trecut, pe deoparte fiind-că viaţa «arpenilor este mult mai rare-orî în primejdie,pe de alta fiindcă simţul religios s’a slăbit. Numai cei carî nu mai au nimic de perdul sau acei cari au urcat cele mai în -nalte scări ale ştiinţei şi gtndirel, se gîndesc fără oroare la moarte, şi mor chiar liniştiţi şi fericiţi că scapă de greutăţile şi de zdruncinul acestei vieţi. La popoarele cari se tem de moarte cultul ia mai mult ua caracter de cult «al morţeî, de cît al morţilor, şi cît cazul iutii se cercetează mai mult, cu atîta el este mai bintuit de operstiţie. Dar, cu toate că astăzi oamenilor în genere le este mai frică de moarte ca oricînd, totuşi cultura a făcut destule progrese pentru ca mulţimea să nu mai serbeze ziua morţilor decît ca o zi de amintire şi de reculegere. De altmintrelea frica de moarte este mai mare la orăşeni decît la ţărani, fiindcă contactul cu natura conduce la o mai senină concepţie despre moarte. In romanticul Tirol sau Salzburg, fie cine a fost pe acolo, a putut observa adesea ori, la marginea drumului, cite o craca cu o icoană mică şi cu o inscripţie sub ea. Această cruce indică locul unde un om şi-a lăsat sufletul în urma unui accident. Cruci de acestea se găsesc şi pe la noi, dar icoana şi inscripţia lipsesc, după cum şi în cimitirele noastre săteşti o simplă cruce indică locul unde cineva a fost îngropat, şi numai arare ori pe cruce găseşti stereotipa inscripţie: „Aci se odihneşte robul lui Dumnezeu...“ la Tirol, Salzburg şi în genere în locurile muntoase şi germane catolice, icoana şi epitaful nu lipsesc. Icoana reprezintă scena accidentului, iar epitaful arată cît de senină este concepţia despre moarte a locuitorilor acelor părţi. Mai mulţi turişti au publicat într-un mic volum epitafurile ce le-au colectat în călătoriile, lor. Dintre dînsele citez unele mai caracteristice. Unui cărăuş mort în urma unui accident ce s’a întîmplat căruţei sale îî se scria pe epitaful crucei: „Ce aproape e drumul pînă la împărăţia Cerurilor! La 7 a plecat de acasă şi la 8 a ajuns acolo .“ Şi oamenii n’au scris de Ioc aceasta cu vre*o intenţie de bătae de joc. Din potrivă ! Dovadă crucea pe care au pus-o... Dar lor moartea nu le inspiră acea oroare, acea groază de care sînt plini orăşenii cei mai mulţi, chiar şi cînd vorbesc numai de dînsa. Unui artist comic mort la o vînâtoare îi se scrie pe cruce : „Călător ce treci p’aici», scoate-ţi pălăria, căc! aci zace un bun comician şî un rău vînător. Glumele pe cari le-a făcut şi iepurii pe cari ’i-a vînat trăesc încă şi asta-ni“. Ce-i drept, întâlneşti şi cîte un epitaf mai maliţios. Aastfel un soţ scrie pe crucea dedicată memoriei decedatei sale jumătăţi: „Lacrămî nu te maî pot învia, deci plîng...." dar în general umorul este involuntar, şi buna intenţie evidentă. Astfel pe mormîntul soldatului Sebastian Burlier se poate citi următorul epitaf: „A fost un brav soldat, înalt de şase picioare şi jumătate, pentru rege şi patrie li s’a dus în ţara franţuzilor. Acolo soldaţii inamici i-au frînt genunchiul. Un picior a trebuit să’l lase acolo, iar viaţa a lăsat’o aci. O, prea sfîntă Treime, fă ca drumul în împărăţia Cerurilor să nu-i fie lung, căcî altfel, numai cu un picior şi cu o cîrjă, greu poate să ajungă acolo". Rugăciunea aceasta a oamenilor nu e decît naivă, era departe de dînşii intenţia de a face spirit pe seama nenorocitului invalid care „a fost un bun soldat". Afară e o zi nouroasâ de toamnă. Pomi! îşi scutură frunzişul veşted. Natura însăşi e în doliu. E ziua morţilor... Nu ploua şi un bătrîn vienez îmi spunea că de cînd a pomenit el nu s’a întîmplat ca în ziua aceasta să nu plouă. Natura însăşi trebue să se potrivească cu starea sufletească a acelora cari în această zi îşi evocă amintirile cele mai frumoase si aîiuiindu-se la acei cari nu mai trăesc, varsă lacrămî fierbinţi, pe cînd inima li se strînge de durere..» Dintre toate manifestaţiile cultului morţilor, aceasta e cea mai mişcătoare. Ceremoniile funebre, cu o pompă cu atît mai mare cu cît cei rămaşi în viaţă dispun de mai mulţi bani, sînt o crimă împotriva majestăţei morţeî. Ele adună alături de fiinţele adînc îndurerate oameni indiferenţi, ceremonioşi, cari se silesc să apară întristaţi, şi adesea ori ogloată de cerşetori şi obicinuiţi la înmormîntări, adevărate păsări de pradă cari tîrăsc gindurile curate ce se ivesc în faţa morţei în noroiul murdar al preocupaţiunilor materiale... Şi cine le-a observat toate acestea cu dezgust trebue să fie de acord cu acel ziarist vienez care propune un nou fel de înmormîntare, care ar corespunde unei concepţii mai senine despre cultul morţilor. Rudele şi amicii intimi îngroapă pe mort. După aceasta fac anunciul: „In ziua de... am murit iubitul nostru şil-am îngropat în ziua de... El se odihneşte in cimitirul..." Apoi oricine vrea, pe care inima şi nu vre-o convenienţă socială îl îndeamnă, se poate duce în cimitir şî poate vărsa o lacrimă pe mormîntul celui răposat. Astfel în primul timp se poate ca amici de ai decedatului să se întîlnească la mormîntul lui şi să-şi vorbească despre dînsul aşa cum le-ar zice inima... B. Brănişteasm