Adevěrul, octombrie 1906 (Anul 19, nr. 6147-6177)

1906-10-28 / nr. 6174

Anul XVIII-lea. —No. 6174 FOLKAXOR Alex. V. JSelclimanu PUBLICITATEA­­ CONCEDATA EXCLUSIV agenției de publicitate CAKOIa SCHULDES & Co« București, Str. Karageorgevici 18 Telefon 3|4 Sím bat! $â Octombrie 1906 ß «SIECTOIÎ POLITIC COSIT. MIJLIaJS ABONAMENTE Un an:.................lot 1B.— 6 luni .­­ . I­­ 3 luni .... 1.t~ o lună . . . . „ 1.50 In străinătate Îndoit RO­ IAN­Nir £ COMBINATE (AdvSrul politic și Dimineața) Cu an . . . . . lei 33.— S Luni ...... * 16_ E luni ..... „ 8__ o lună.........................„ 3.— In străinătate Indo." Pentru Capitală No. 14 I« „ Provincie și Străinătate No. 12140 Apare zilele la ora & seara en ultimele știri ale zilei Biarourile ziarului: Str. Sărindar, 11 TELEFONI A fostul in toata țara J Ministeriabilii conservatorilor.­1Discurs subversiv Ministeriabilii conservatorilor Pentru ce s’a acentuat In tabăra guvernamentală un curent puternic pentru o remaniere largă . Argumentele cari s'au invocat con­­tra unei remanieri largi de către d-nii Cantacuzino și general Manu sînt cunoscute și au­ fost în­deajuns comentate. Președintele consiliului este, în realitate, pentru o remaniare largă, dar numai... în principiu. D. Cantacuzino vrea mai întîiu să facă toata încercările pentru a readuce in partid elementele con­servatoare de sub șefia d-lui Carp și dacă va reuși atunci să realizeze o remaniare largă introducînd în cabinet ministeriabilii junimiști cari s’ar reîntoarce sub șefia d-lui Can­tacuzino. In caz cînd aceste încercări nu vor­ reuși, președintele consiliului va proceda la o remaniare cu elemen­tele de cari dispune azi partidul. Acesta­­, dacă nu greșim, punc­tul de vedere al d-lui Cantacuzino, în ce privește remaniarea. D. general Manu pare însă a fi chiar în principiu contra ori­cărei re­manieri și chiar contra unei împă­cări cu junimiștii. Argumentul ministrului de răz­boi, iarăși se știe : în partidul con­servator, susține generalul Manu, nu mai sînt ministeriabili cari, intrînd în guvern, ar întări cabinetul. Daci nu trebue nici o remaniare. Natural că punctul de vedere al generalului Manu nu este și nu va fi împărtășit de­cît poate numai de miniștrii cari nu vor voi să pără­sească cabinetul întîmplă-se orî­ce debandadă în partid. Părerea d-lui Cantacuzino e însă discutată și unii guvernamentali chiar o împărtășesc. Dar acei cari s’au declarat pen­tru o imediată și largă remaniare au­­ și ei argumentele și motivele lor bine întemeiate. * Pentru ce se impune, după doi ani de guvernare, o remaniare largă ? Se știe că învinuirea care s’a a­­dus conservatorilor din ziua cînd s’a declarat ruptura lor cu junimiștii, a fost că acest partid are numărul pentru a putea guverna, dar de abia va putea alcătui un guvern, cît de­spre elemente ministeriabile de re­zervă, aceasta au tăgăduit-o și ju­nimiștii și liberalii. Junimiștii se mîndreau mereu că au un stat major din care s’ar pu­tea recruta două rîndurî de miniștrii și încă ar dispune de o rezervă de ministeriabili, iar liberalii, dacă sînt uniți, se știe că pot și ei oricînd să dispună de o puternică rezervă. Ce era adevărat din această con­statare pe care o făceau liberalii și junimiștii înainte ca d. Cantacuzino să constitue guvernul? Era adevărat numai că d. Can­tacuzino nu avea atunci pregătită o rezervă de ministeriabili, ceea­ ce e indispensabil pentru un partid de guvernământ, pentru un șef de gu­vern. Dar un cabinet care să o ducă an an doi, s’a dovedit că d. Can­tacuzino a reușit să alcătuiască și deci pe lîngă număr a avut și are miniștrii. In cursul acestei guvernări de doi ani s’a pus însă în evidență, spre norocul conservatorilor, și o mică rezervă a partidului, s’a ridicat un mănunchiu de oameni politici pe cari partidul i-a indicat ca ministe­riabili. Din acest moment s’a format și curentul pentru o remaniare largă. La noi, cu politica care se face, s’a dovedit că nu e bine să înțe­penești în guvern pe toți miniștrii și șeful de partid să facă mereu chestie ministerială cînd se cere o remaniare, să vadă o diminuare a autorităței sale ori de cîte ori se cere primenirea cabinetului cu ele­mente nouî și deci lărgirea statului major și ridicarea prestigiului par­tidului și al fruntașilor lui. O astfel de tactică duce la o de­bandadă sigură, la o descurajare în rîndurile fruntașilor, la demonetiza­rea miniștrilor cari nu vor să iasă din cabinet, sau care sînt înțepe­niți de șef, la ridiculizarea rezervei partidului, la o anarh­ia politică. Ioan Brătianu și Lascar Catargiu nu au procedat astfel, ci mereu au­ sporit rezerva partidelor creînd mi­niștrii și ministeriabili. Aceasta nu înseamnă că oamenii politici, partidele, cer mereu ca mi­niștrii să se schimbe. In ambele par­tide istorice sunt bărbați politici a căror prezență în guvernele respec­tive este absolut necesară și de ni­meni discutată. Fiecare partid cere trei-patru mi­niștrii, dintre cei mai capabili băr­bați ai țărei, cari nu pot lipsi din nici un guvern. Aceștia imprimă direcția, aceștia fac aproape totul Restul trebue mereu primenit, căci altfel nu s’ar mai putea crea nouă bărbați de guvern. A. W. NAZEITII Ziua de ezi! Absurdă zi ! D’aia A-Tot Puternicul știind ce absurdă e viața aceasta pe pă­­mînt a pus-o de două ori pe an în ca­lendar și i-a zis odată Sf. Dumitru și odată Sf. Gheorghe. E o plăcere să te muți­ e și mai mare plăcere să plătești chiria! Dar culmea plăcere! e să trebue să plătești chiria și proprietarului de unde te muți și celui la care te muți! Dar vorba aia, viața este o continuă mutare. Te muți dintr’o casă ’n alta, te muți de la guvern în opoziție și la urma urmei sfîrșești prin a te muta de pe lumea asta în ceealaltă/ 1 ..nmu­f""HR|^S-4S>-^i^^»­^pS.lmuuwiwi..m­» n­ ..­.I. Pif Simțul de ordine al unui fost ministru Mărturisim că ne-a pasionat foarte puțin afacerea Floroiu. Reporterii noștri și-au­ făcut datoria; ei au a­­vut chiar succesul lor, venind îna­intea altora, cari ai­ urmat să-și facă datoria în urmă. Dar noi abea dacă apreciam fizonomia curioasă a acestor femei cari se ilustrează prin „fapte diverse nefiind pregătite, prin educațiunea de azi a femeilor, să se ilustreze în direcțiuni utile vie­­ței publice și sociale. Intrucît serviciul de siguranță n’ar fi făcut cercetări și parchetul n'ar fi fost sezisat, chestiunea n’ar fi preocupat, de­sigur, nici pe repor­terii ziarelor. Iată însă că ceea ce era o dato­rie profesională pentru reporteri, de­vine o pasiune arzătoare, incandes­centă pentru ă. Nicu Filipescu și iată-l pe acest fost ministru por­nind o campanie strașnică în­potriva poliției și a presei care nu mai lasă pe oameni în pace nici... ca să facă datorii­­! De — ce să zici? Stai, te uiți și rămîi încremenit de intervențiile a­­ceste ale fostului ministru în toate „faptele diverse“ ale poliției de si­guranță. Și rămîi încremenit cu deo­sebire față de simțul de ordine al a­­cestui fost ministru. Poliția și parchetul sînt sezisate că o sumă de negustori mari și mici —băcani de prin colțuri—sînt siste­matic încărcați de... „datorii“ cari nu li se mai plătesc de către o doamnă despre care știu să dea re­­ferențe chelnerii de hoteluri și beră­rii și tot soiul de alte persoane la fel — și d. Filipescu, fost ministru, sare și strigă prin gazeta sa că „nu mai e chip de trăit, căci poliția și presa se vîră în toate“! Nu mai înțelegem nimic. Ce fel de conservator, ce fel de „om de ordine ce fel de „fost mi­nistru“ este omul ăsta, care se a­­mestecă și ia partea femeilor cari au dar averi cu poliția și parchetul ? In care țară din lume se văd a­­semenea spectacole ? Adi ca să aducă pînă acum vreun folos prac­tic armatei s­ăbești. E de prevăzut însă că regele Petru va trebui să puc odată capăt în mod energic acestei chestiuni, care a devenit un adevărat izvor de scandaluri. Ș­i acesta e motivul principal care ne replățește să credem că, cu toate dez­mințirile, provenite de­sigur din sursă oficială sîrbească, criza ministerială nu va întîrzia să se producă­ ­« Adevăruri Telegrama Conu Mitiță a primit ed de lai. Du­mitru următoarea telegramă : „Vă urăm mutare grabnică la gu­vern“. — Mai mulți ahtiați. Cel puțin, nu lipsește sinceritatea! Iar d.l Meitani! E o încurcătură grea aceea în care a intrat „Violența“ cu d. Șt. Meitani. D. Meitani protestă că „Violența“ nu i-a înțeles „ideile“, „Violența“ țipă că d. Meitani nu e „conform catechis­­mului“. Te pomenești cu partidul în două po chestia „ideilor“ d-lui Meitani! Mutare Intre doi cerșetorii — M'am mutat și eu pe ziua de azi. — Unde? — De la Domnița Bălașa la Sfîntu Spiridon!! Big­olatto Un discurs subversiv La congresul societatei agrare , Alimănișteanu a rostit un discurs care a provocat mare emoție în cer­curile reacționare, și conservatoare și liberale. Am citit și noi discur­sul d-lui Alimănișteanu, și vom re­veni mai pe larg asupra lui, — pu­tem însă spune de pe acum, că am găsit în el idei democratice, ome­nești, dar cu cea mai mare bună­voință s’am putut găsi ceva care ar îndreptăți epitetele de socialist, și chiar anarh­ist ce i s’au dat. Totuși proprietarii, și mari și mici, s’au aprins râu de tot, și ă. Alimănișteanu s’a putut convin­ge că lupta de clasă nu e o isco­­deală diabolică a fantasiei unor u­­topiști iremediabili, ci că e o reali­tate, pe care numai cine nu voește s’o vadă, n’o vede. Pînă să ne ocupăm însă de dis­cursul d­lui Alimănișteanu, să ne dea d­ia voie să-i facem imputarea că dacă multe a citit, n’a citit însă se vede nimic despre sfîrșitul celei mai generoase mișcări ce­ a văsut’o țara noastră în folosul țărănimei, am numit mișcarea socialistă. Căci dacă citea ceva asupra a­­cestui sfîrșit, nu se mai mira că nu s’a făcut nimic pentru a se răs­­pîffidi cunoașterea Constituției la sate. Ar fi aflat d. Alimănișteanu, că marele partid liberal, — a de­clarat că vroește libertate și Cons­tituție — „dar nu pentru căței“, că acest mare partid liberal a arestat mulți, mulți țărani, și a făcut să fie condamnați ca escroci dour oameni, Ficșinescu și Banghereanu — ale căror nume doritorii de dreptate nu se vor uita niciodată — pen­ru că au răspîndit cunoașterea Constitu­ției și a legilor țărei la sate. Da, dacă d. Alimănișteanu n’o știe, poate s’o afle acum, — parti­dul liberal a declarat Constituția de scriere subversivă și atîta i a fost de frică de faptul că țărăni­mea ar putea ajungee să cunoască legile și daci să-și ceară drepturile, încît a făcut ce nu se face nici în Rusia. Acolo incomozii politicește sînt spînzurați, împușcați, exilați, dar li se lasă cinstea. La noi parti­dul liberal — și paza aceasta va răsune — a furat onoarea unor oa­meni cari n’au făcut altceva decît să răspîndească Constituția. Aceste reflexii se impun după citirea cuvîntărei d lui Alimăniș­­teanu. Ep. "n— » --------­Consiliile de război și Gestiunea dacă este necesar ca mili­tarii să fie supuși unei justiții speciale, — a fost rezolvată în toate statele in mod afirmativ. Aceasta e suficient pen­tru a se ști că împrejurările după vre­muri, condițiunile generale și speciale, necesitau instituirea consiliilor de răz­­boiu. Cu timpul însă împrejurările s’au schimbat și apoi și jurisdicția tribuna­lelor militare a dat loc la numeroase critice. Hotărîrile judeca­lor­lor militari au­ fost prea adesea în contrazicere cu opinia publică, cu acel simț public pen­tru dreptate, care este cel mai puternic sprijin al justiției, fiindcă fără încrede­rea publicului justiția își pierde atribu­tul ei cel mai principal. Și așa cu încetul s'au­ ridicat glasuri contra justiției militare, unii cerînd re­formarea ei, alții cerînd chiar suprima­rea ei, deferirea proceselor militare la justiția avilă. Totuși nici un guvern nu a luat pînă acum o hotărîre virilă în această pri­vință. Reforme ale justiției militare s’au făcut în multe locuri, dar suprimarea justiției militare nu s’a încercat nicăiri. Abia acum Franța, care a arătat lu­­mei în mod clar toată insuficiența con­siliilor de răsboin­­—e pe punctul de a le suprima. Și cel a anunțat Camere­lor suprimarea lor a fost generalul Pi­­cquart, acela care ca colonel în apărarea unei cauze drepte a avut ocazia să facă atît de aproape cunoștință cu neajunsu­rile strigătoare ale justiției militare. Exemplul dat de Fra­nța va găsi pro­babil în curînd imitatori; alte țări se vor grăbi să desființeze instituția tribu­nalelor militare, căci neajunsurile aces­­teia, ca și neajunsurile militarizm­ului în genere, sunt pretutindeni aceleași. Franța prin exemplul acesta va fi făcut însă din nou­ un serviciu civilizației. __ _­­ __ Cod. Criza ministerială sârbească Telegrame sosite din Belgrad Spun că un grav conflict s’a ivit între regele Pe­tru și primul ministru Pasid, și că din această cauză Pasid ar fi pe cale de a-șî da demisia. Motivul conflictului ar fi, în primul rînd, mult comentata chestie a tunurilor, care pasionează atît de mult cercurile po­litice și militare din Serbia. In chestiunea tunurilor s’au adus grave acuzațiuni primului ministru sîrb. Zia­rele austriace au pretins că Pașici n’ar fi tocmai dezinteresat în comanda pe care a făcut-o la fabrica Schneider. Se mai spunea că chiar regele Petru n’ar fi străin de această, afacere“, cum o numeau acele ziare. E deci foarte natural ca regele Petru să voiască acum să arate netemeinicia acuzațiunilor ce i se aduc, punîndu-se în divergință de păreri ca­­ primul său consilier — tocmai pe chestiunea tunu­rilor. Din toată discuția aceasta însă, arma­mentul Serbiei nu se profită cu nimic. Se numesc numeroase comisiuni,­acestea fac rapoarte asupra diverselor modele de tunuri, rapoartele nu se prea iau însă în seamă, și astfel chestiunea tunu­rilor dă cel mult loc la acuzări neono­­rabile, la crize ministeriale chiar, fără '■smmsmzeswsBmammm BssB, mseammmme Alegerile comunale La 5 și 7 Noembrie au loc alegeri co­munale în 15 orașe reședințe de județ și în toate comunele urbane nereședințe de județ. E curios de constatat că în loc să mer­gem înnainte în politica comunală, sîn­­tem mai pre­jos de cum eram acum zece ani, cînd lumea, politică și opinia publică cugeta la schimbarea sistemului acesta de a regula exclusiv la centru soarta inte­reselor comunale ale celor mai de seamă orașe ale țărei. Azi, din nou, ne-am afundat în poli­tică și alegerile comunale nu se mai dis­cută de­cît ca o manifestațiune electorală care poate întări sau slăbi situ­ațiunea guvernului. Opozițiunea a­u­ declarat că și de astă­­data, ca în, tot­deauna, de altfel, alege­rile comunale vor avea un caracter po­litic. Așa­dar, la o parte lumină, la o parte apă și canalizări, la o parte localuri de școli, plantații, tot pe­­ interes al obștiei și să se încingă iarăși patimile politice, operațiile, agenților electorali, corupția prin favoruri de tot soiul pe deoparte, pr­omisiuni pe de alta — ca apoi să se poată striga la centru, victorie de unii, infamie de alții, iar în capitalele de ju­deț, fără a mai vorbi de nenorocitele comune mai depărtate, să continue a domni bezna, microbii tuturor epidemii­lor, gropile infecte și noroiul pînă la glezne. E o situație minunată și ambele par­tide istorice se întrec în a o menține în toată splendoarea ei. In schimb însă după 5 și 7 Noembrie cearta va putea începe pe tema: cu cine e țara, cu guvernul de azi sau cu cel de mîine ?! Admirabil spectacol! 13. T. E. PARES! ȘI IMPRESII „Biribi“ O telegramă din Paris anunță puter­nica impresie produsă de o dramă în trei acte întitulată „Biribi“, care are da au­tori pe Georges Darien și Marcel Lauras și a cărei repetiție generală a fost Sîm­­bătă la teatrul Antoine, trecut acum sub direcția excelentului artist Gemier. Se știe că „Biribi" e numele ce se dă batalioanelor disciplinare din Africa, și presa și parlamentul francez au fost ade­sea alarmata de grozăviile ce se practică sub numele de „crapaudinne", „sile“, „double boude“ ca pedepse la aceste ba­talioane. Unul din autorii piesei, Georges Da­rien, a fost și el „comisard“ în aceste batalioane și se vede că și-a scris piesa cu totul sub revolta sufletească ce i-a produs viața în acel mediu infernal. Telegrama arată că publicul a mani­festat o revoltă extra­ordinară la vederea tuturor atrocităților comise în numele disciplinei militare și a izbucnit într’un entuziasm neobic­nuit, cînd soldații se revoltă. Deși poate că tratamentul trupei în batalioanele franceze din Africa e aproape unic, totuși nu oriunde s’ar putea re­prezenta o asemenea piesă, fără a se striga că dînsa face apologia revoltei în armată. In Franța nu e așa. Acolo Georges Darien a mai scos un strigăt de alarmă în cartea sa „La belle France“, provocînd o circulară a ministrului de război, ge­neralul André în contra brutalităților în armată și acum la reprezentarea piesei „Bib­bi“ asista Pressense, care crede că va avea concursul noului ministru de războiu al Franței, generalul Picquart, pentru stîrpirea barbariilor acestora ab­solut inutile în ce privește educațiunea militară. Cînd oare vom avea la noi teatrul a­­cela neoficial în care să se poată spune o sumă de adevăruri folositoare, care să zgudue opinia publică și să contribue la schimbarea moravurilor primejdioase ? E. D. F. C­HESTIA ZILEI •— Da ce faci aici, moșiile ? — Uite, aștept ca regele nostru, Carol V, să mă chieme ca să mă însărcineze cu formarea ministerului. Ce, nu mă cunoști ? Eu sunt Petrache Carp, șeful juni­miștilor ! — Dar nu mai e nici un junimist. Aceștia au existat pe la începutul veacului nostru. — Nu face nimic. Eu am rămas credincios ideilor mele și nici au nu am desnădăjduit. Peste cîte­va zile am să formez eu­ cabinetul; dacă nu crezi, ești un guguman In anul 1998 Congresul partidului socialist francez Apropierea confederației munca, de partidul socialist pentru lupta comună PARIS, 20 Oct.—Dezbaterile congre­sului socialist, al treilea la număr, de cînd s’a făcut unificarea partidului, au urmat la Limoges, unul din orașele cele mai industriale din Franța. Se aștepta acest congres cu mare ne­răbdare, căci chestiuni nouă se iviseră în cursul anului, care dezbătute prea mult prin presa socialistă, cer acum o for­mulă definitivă și o aplicare îndestulă­toare. Cea mai gravă dintre chestiuni era propunerea de apropiere între Confede­rația muncei, compusă numai din sindi­cate profesionale, pe bresle, și partidul socialist, care e mai ales partea teore­tică a mișcărei socialiste. S-a intim­plat însă ca inițiativa Fede­rației din Nord să fie răspinsă cu mare majoritate la congresul corporativ de la Amiens. In locul ei congresul da la Amiens a votat o hotărîre prin care se stabilește că Confederația mancei nu vrea să iasă din drumul său­ corpo­rativ, că ea nu trebue să primească în sînul ei tendințele politice, că menirea ei cată să fie înlocuirea patronatului și schimbarea sistemului capitalist pe cale pur economică, deci, că în orice caz, ea ține să rămîe neutră, în afară de lupta politică dusă de partidul socialist. Prin aceasta nu se alungă nici aspira­țiile revoluționare ale Confederației mun­­cei, nici aplicarea continuă a mijloace­lor posibile spre a distruge forma eco­nomică actuală, cu alte vorbe socializa­rea mijloacelor de producțiune. * Hotărîrea de mai sus, care a iscat dis­cuții atît de vii timp de două ședințe întregi, la congresul din Amiens, are o mare importanță pentru socialismul fran­cez, de­oarece ea stingherește întru­citva dezvoltarea naturală a organizație socialiste din Franța și creiază două ar­mate de luptă, fără legătură și înțelegere între ele. Confederațiunea generală a muncei, (sau C. O. T.-Confédération génerale du Travail), înfățișează o forță muncitoare nespus de impozantă, în Franța, unde mulțimea e încă nepăsătoare și puțin pricepută. Ea se compune din 61 fede­­rațiuni, care cuprind în sînul lor 2329 sindicate breslașe ; totalul membrilor a­­cestor sindicate, se urcă dimpreună ca ace­­a­ Burselor de muncă, la 203.000. Numărul acesta reprezintă numai mun­citori, sindicați după felul meșteșugu­lui lor, în toate ramurile activității e­­conomice de azi. Din potrivă, numărul aderenților la partidul socialist atinge abia 56.000 în­scriși și cotizînd regulat. E și aceasta o forță, într’o țară absolut roasă de răul politic, însă ea nu e impunătoare ca massă. Importanța ei se arată mai cu deosebire în activa propagandă pe care o dezlanțua în Franța și în unitatea ne­clintită a acțiune­ făcută de dînsa. Trebue să­­ se bage însă de seamă că partidul socialist francez nu întrunește pe toți aderenții socialismului, căci­­ în cazul acesta ar fi cel mai puternic par­­­tid din Franța, ca număr unitar, ca ac­tivitate și ca mijloace materiale. Cei 56000 de membrii sunt, am putea zice, elementele militante, albinele lucrătoare neobosite, cărora se datorește afirmarea la alegeri, a celor 89500 de alegători so­cialiști ne­aderenți la partid. Și-ar putea închipui tinera forța nea­semuită pe care ar avea-o partidul so­cialist francez avînd 900.000 de coti­­zanți, nouă sute de mii de luptători, fă­­cînd un bloc imens și impunător. Ceea ce pare neîndestulător în Ger­mania, deși numărul alegătorilor acum Știință și credința în ziarul Evenimentul din Iași, a avut loc acum de curând o polemică foarte vie între doi profesori ai universităței din acel oraș, și anume între d-nii P. Bujor și A. C. Cuza. Polemica a por­nit de la conferința rostită de d. Cuza cu ocazia deschiderei solemne a anului umiversitar In această conferință d Cuza, care e profesor de economia poli­tică, s’a rostit în termen­ disprețuitor­ pentru știință, mai bine despre munca științifică, ridicând în slava Cerului spe­c­­ulațiunile metafizice pe care nimic în lume nu le-ar putea înlocui. * Evoluțiunea d-lu! Oaza dela socialism la reacționarism nu e fără de pereche la țară la noi. Dinpotrivă, sînt mulți care au pățit ca d-sa. Ar fi greșit să conchidem de aci că socialismul sau i­­deile democratice sînt rele, sau nu re­­zistă unei critice mai serioase. Căci mai natural este să devii din reacționar liberal, decît viceversa, — pentru că și omenirea întreagă s’a dezvoltat de la în­gustime, la lărgime de vederi, de la mai puțină libertate, la un liberalism mai larg, mai profund. Dar se poate admite să socialiștii și democrații deveniți re­acționari, n’au fost niciodată socialiști și democrați științificește convinși. In cazul cel mai bun ei au fost socialiști și democrați din sentimente, cari mai curind împiedică formarea convingerei științifice, ca mila etc. In­deobște ideile lor înaintate n’aveau nicîo rădăcină mai adîncă întrînșii, ci erau determinate de un curent ce predomnea în socie­tate, de modă. D. A. C. Cuza în conferința rostită la universitatea din Iași, s’a dovedit a fi un perfect reacționar. D-sa a dat cu un singur gest la o parte toate imen­sele cuceriri și constatări ale științei moderne, pentru a se reîntoarce la vremurile scolasticei, și a face elogiul bisericei catolice, papistașe, care a fost piedica cea mai puternică pentru dez­­voltarea științei, a omenirei. Și d. pro­fesor Cuza făcea elogiul acestei bise­rici despre care știe că a ars pe rug pentru convingerile lor pe un Gior­dano Bruno și pe atîți alți apostoli ai adevărului, că a silit pe un Galilei să revie asupra unui adevăr pe care azi îl predăm copiilor din școli, că a în­grădit timp de secole cercetarea liberă, că azi încă are un index în care sunt trecute ea blestemata și deci neper­­misa catolicilor, operele mari cari fac fața științei și a omenirei, și că în plin secolul al nouăsprezecelea a proclamat ca dogmă indiscutabilă — cu tot pro­testul înverșunat chiar și al celor mai distinși catolici­­— infailibilitatea Papei. Se poate ca un profesor ca d. Cuza să facă la universitatea unei țări care posedă o biserică dintre cele mai tole­rante, — elogiul bisericei papistașe, care nu se face, azi, nici chiar la uni­versitățile din țări catolice ? Și apoi se poate ca un profesor de economie politică, o ramură de cerce­tări care tot mai mult pretinde la titlul de știință și se ocupă mai mult ca aria de lucruri atît de materiale, să vor­bească cu atîta dispreț de știință? Oare într’adevăr din momentul acela, cînd în locul speculațiunilor oarbe, provocate de faptul că asupra celor mai însem­nate probleme ce ne pune cugetarea trebuia să răspunzi fără a cerceta după dogmele credinței, s’a încercat a se pune dreptul la îndoială, dreptul libe­rei cercetări, într’adevăr din momentul acela se înregistrează o decădere a spe­­culațiunilor filozofice? Oare preocuparea de lucrurile naturale nu ne-a apropiat de­loc de rezolvarea acelor mari pro­bleme, do cari altă dată nu îndrăzneai să ta apropii? Vroiu să cred că e și d. Caza de a­­cord că rezultatele cercetărilor științii­­fice au deschis omenirea orizonturi nouă, la cari altă dată nici în vis nu putea să cugete. Sper că ajunge să te gîndești la sintezele chimice făcute Iniția de Berthelot, la sinteza aceea aproape rea­lizată de profes. Fischer a albuminei, pentru ca să vezi că cugetării celei mai vaste, îi se deschid perspective de o profunzime zguduitoare. Dar celelalte descoperiri în domeniul științei, teoriile optice și acustice cari ne-au permis să privim în taine ale naturii cari pă­reau pînă în secolul al XVIII enigme, cercetările asupra organizmelor celor mai mici ce cunoaștem, asupra celulei, nu dovedesc că fără ca frazele umflate și formulele moarte să se mai fi înmul­țit, gîndirea omenească se apropie tot mai mult de rezolvarea problemelor ce­lor mai grele.* Că cu cit cercetăm cu atît cercul cu­noștințelor noastre se lărgește și se lăr­gește poate și cercul celor ce nu cu­noaștem — aceasta e clar. Fraza lui Goethe că între pămînt și cer se petrec multe lucruri despre cari înțelepciunea noastră nici nu visează, va rămîne tot­deauna adevărată. Dar nimic nu ne for­țează să explicăm pe cale supranaturală sau transcedentală, ceea ce nu putem explica. Omul primitiv a putut face a­­ceasta și a devenit hiad pe rînd închi­nător al fiarelor sălbatice cari îi sfișiau­, al fulgerului care’l speria și uneori îl lovea, al întunericului care’l îngrozia și pentru înlăturarea căruia n’avea nici becul Auer, nici lămpi electrice, nici măcar luminarea da seü. Dar omului modern care a venit cîtuși de puțin în contact cu știința, care știe cîte minuni a făcut ea, nu-i este permis,să se sperie de necunoscut. Multe, nespus de multe cari au fost necunoscute, sînt azi cunoscute și de copii, și e numai logic să conchidem că multe din cîte sunt azi necunoscute, știința le va mai pătrunde odată. Se va pătrunde cînd spiritul omenesc, me­reu cuprins în dezvoltare și un progres va fi devenit mai ascuțit, va fi găsit instrumente de cercetare mai perfecte. Fraza despre falimentul științei, e o frază goală. Știința nu are scadențe ; ea e in totdeauna în curs de cercetare, zilnic pășește înainte și zilnic poate a­­duce aceea ce cred unii sau alții că nu va lămuri niciodată. Totul este să crez­ într'însa, care nu-țî cere să crez­­m­ ce nu ești convins, a căreia ten­dință chiar este să te convingă,—nu prin premize date, prin învățături inaltera­bile și cari nu trebuisc cercetate—de marile ei adevăruri. * Și așa ajungem la aceea ce este e­­sența polemicei dintre d-nii Bujor și Cuza. E același problem care a dat loc la faimoasa discuție provocată de Bru­­netiere, problema științe! și a credințe!. Trebue de constatat că problema n’a fost ridicată de partizani! științe!, ci de adversarii eî și trebue de constatat că aceștia din urmă n’au adus un serviciu religiunilor, pentru care acestea trebue să le fie recunoscătoare. C. Cuza în cursul polemicei a rele­vat faptul că mulți savanți mari­ au rămas credincioși religiei­lor. Se poate ca lucrul să fie adevărat, deși e mare și numărul savanților care s’au decla­rat împotriva religiunilor, în special a­colo unde religiunile au fost dedică cer­cetărilor științifice. Dar chiar de ar fi cum spune d. Cuza, ce dovedește a­­ceasta ? Dubois-Raymond, un mare om de știință, a aruncat faimoasa vorbă , „ignorabilus“, vroind să spue că dela un anumit punct încolo nu­ nu mai știm nimic, nu mai putem explica nimic. Și aceasta a fost socotit ca o mărturisire a falimentului științei, cînd forța acesteia este tocmai de a recunoaște ce nu știe și ar lupta să lumineze această ignoran­ță. Cui îi place însă să creadă în anu­mite dogme, pentru partea aceea necu­noscută, neluminată încă de știință, — slobod este s’o facă ; nu știința este a­­ceea care i se va opune. In schimb de multe ori mult lăudata biserică papis­­tașă a vroit să impui oamenilor să creadă ce știau că nu-e adevărat, așa de pildă, ca să nu citez decît un exem­plu: înînfailibilitatea Papei. Că toate re­­ligiunile cer să crezi în creațiunea bi­blică în secolul lui Darwin, cine nu știe, — și totuși cine ar putea admite ca această credință să se predice ex catedra­la universități, unde se presu­pune că este azilul cercetărilor libere chiar și în țări reacționare cu Rusia ? Cît privește părerile d-lui Cuza des­pre creștinism, — multe din ele le poate subscrie ori­ce om de știință, a­­fară tocmai de faptul că dezvoltarea e­­conomică ar fi fost predominată, sau chiar determinată de creștinism. Intru­cît o mișcare spirituală poate influența dezvoltarea economică, de­sigur că a făcut-o și creștinismul, atîta tot. Bise­rica papistașă care a terorizat puterea lumească timp de secole a influențat ce-î drept, mai mult dezvoltarea eco­nomică, prin impunere de biruri, alcă­tuiri de proprietăți de mină moartă, organizare de pelerinagii și războaie, confiscare de bunuri etc. etc. Dar a­­ceastă influență a fost cele mai adese­ori rea și în nici un caz nu poate fi atribuită învățăturilor creștinești, cu cari practica papistașă a fost în­tot­deauna în cea mai flagrantă contra­zicere. Nu pot încheia fără a spune două vorbe și despre afirmațiunea d-lui Cuza privitoare la practicarea religiei în universitățile germane. In această privință există acum un curent foarte pronunțat, pînă și la facultățile de teologie, acela de a acomoda ști­ința cu religia. Bărbați ca profesorul Harnack socotesc necesară o revizuire a dogmelor pentru ca preotul să nu fie silit a predica ce nu corespunde cerin­țelor științei, iar copiii să nu învețe la religie tocmai contrariul de cele ce în­vață la geografie, științe naturale etc. Acomodarea religiei cu știința, iată ce trebuie urmărit, — nu doborîrea știin­­ței prin religie, sau umilirea celei dîn­­tîi prin cea de a doua. De altfel pro­fesorul la universitate, dacă nu-i de teologie, are să se ocupe de știința sa și cît privește credința, ar face bine să se ție de faimoasa vorbă a lui Frederic cel Mare :„ Fiecare să-și caute mîntuirea sa în felul sau“, adică după cum crede­ că­ î mai bine. 3. Brănișteana

Next