Adevěrul, decembrie 1922 (Anul 35, nr. 11881-11911)

1922-12-08 / nr. 11888

Ural XXXV. Ra. 11­81 1 Un em­wlanil In toata tara 7 Lei exemplarul In străinătate C Vineri 8 Dacen­brie 1922 Adevărul 1 AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI­­ CONST. MILLE 1897—1920 ncă un cuvânt Guvernul şi tulburarile Congresul presei s’a închis. Pentru presa română a fost o sărbătoare dar pentru ţara întreagă a fost o mulţumire, fiindcă presa din toate un­ghiurile României întregite­ a dat dovada unei mari înţelep­­­­ci­uni. Trei acte însemnate s au pro­dus în acest congres, întâiul a fost hotărîrea ma­nifestată de a se apăra liberta­tea presei cu toată energia, prin toate mijloacele legale. A doua a fost tendinţa către moderaţiunea mijloacelor, mo­­deraţiunea tonului general, moderaţiune unită cu o ne­strămutată fermitate. A treia, declaraţiunea de două ori exprimată a reprezen­tantului presei minoritare din Ardeal, care a adus elogii felu­lui cu totul lăudabil în care minorităţile sunt tratate în sta­tul român. Dacă în acest congres s’au exprimat şi păreri extremiste — lucru firesc pretutindeni dar mai ales într’o întrunire de zia­rişti— ele n’au avut ecou. Ma­rea majoritate s’a adunat, în­totdeauna împrejurul acelor concluziuni care fac cinste re­prezentanţilor presei din Ro­mânia pentru cuminţenia lor conştientă. Apoi presa s’a rostit catego­ric, şi de mai multe ori, că nu cere nepedepsirea. Presa nu fuge nici de jude­cată nici de pedeapsă, ea nici n’ar primi un regim legal care s’o pună deasupra principiu­lui responsabilităţei. Interesul presei este tocmai cellalt, este să gonească din năuntrul ei toate elementele indoelnice ce o compromit. So­cietăţile de presă, toate, prin reprezentanţii lor cei mai au­torizaţi, au manifestat hotărâ­rea ca, în­ cel mai scurt timp, să arunce afară neghina, dacă este undeva. Presa, dar, vrea libertate. Vrea să fie supusă principiului răspunderei, însă vrea să fie judecată de singurii judecători pe care îi crede fireşti: juraţii. Dacă s’ar institui alţi juraţi, dacă ziariştii ar fi trimişi în faţa semenilor spre a fi jude­caţi, încredinţez că n’ar fi in­stanţe mai sigure, mai mult capabile de a da societăţei ga­ranţii de nepărtinire şi de o bună judecare. In acest congres ziariştii au înţeles tot ce au avut să discu­te, de la chestia libertăţei pre­sei, până la contractul de mun­că şi la instituirea federalei. Toate au fost înţelese şi tutu­ror chestiunilor li s-au dat con­­cluziuni lăudabile. Cel dintâi congres al presei, compus din elemente care nu se cunoşteau, ar fi putut fi de­zorientat şi, mai ales, ar fi pu­tut aluneca pe povârnişul foar­te ispititor al demagogiei.­ Ni­mic din toate acestea nu s’a întâmplat. Cu o rară disciplină, cu o ad­­­­mirabilă cunoaştere a tuturor atuaţiunilor şi cu conştiinţa forţei însemnate ce o reprezin­tă, congresiştii din primul mo­ment, au luat poziţiune şi au dat exemplul unei educaţiuni parlamentare superioare. In trei zile de discuţiuni, nici o iritare, nici o chestiune per­sonală, nici un cuvânt necu­viincios. Din primul ceas al în­trunire! nici o pipăire, siguri de faptul şi de ţinta lor, con­gresiştii au mers drept la ţintă. Acest congres a fost o mare victorie pentru presă! Şi am încrederea cum că fe­lul în care au fost tratate toate chestiunile şi hotărârea cu ca.TP. n m­a+ nniSi*n'fîi presei, pe de altă parte matu­ritatea şi prudenţa cu care au fost atinse toate problemele de­licate supuse deliberărilor, sunt tot atâţia sorţi pentru ca în noua Constituţiune presa să rămâie tot liberă. Peste un an la Cluj se va ţine cel d’al doilea congres al presei; acolo se va discuta în­fiinţarea federalei. Const. Bacalbaşa Succesul României la Lausanne D-l general Văitoianu, de interne, a publicat în o declaraţie destul, de categorică în privinţa agitaţiilor antisemite. D-sa te dezaprobă. E îmbucurător să afli că ministrul de interne nu „gustă“ dezordinea, când faptele de gână divuri ne nvtreptateau, spre regretul nostru, să bănuim contrarul. D-l Văitoianui merge însă maî departe : d-sa promite că „agita­torii studenţimU vor fi urmăriţi, ori unde s’ar afla ei, sub orice hai­nă sau demnitate s’ar ascunde“. Frumoasă promisiune ! Am mai ci­tit-o şi altă dată îi presa guvernu­lui, şi era şi atunci tot atât de fru­moasă. Dar atunci era anonimă, astfel că, angajând pe toţi mini­ştrii, nu angaja pe nici unul: fie­care va fi crezut că’altul se va în­sărcina s’o respecte, şi aşa, a ră­mas nerespectată. Acum vorbeşte unul singur, şi — inovaţie intere­santă — vorbeşte chiar acela în că­derea căruia intră chestiunea. A­­vem deci toate speranţele pentru viitor. Dar d-1 Văitoianu ne anunţă şi un fapt împlinit: „Am luat măsuri suficiente îm­potriva tulburătorilor şi sunt sigur că ceea ce s’a întâmplat la Cluj, Bucureşti şi Iaşi, nu se va mai re­peta în nici o parte a tarifi. D-l ministru crede deci că a luat măsuri suficiente. Luatu-le-a în a­­devăr ? Sau, mai bine zis , sunt ele în adevăr suficiente? Amănun­tul nu e chiar cu totul secundar. Căci iată ce se întâmplă: la Iaşi avem o nouă serie de tulburări, de astă-dată fără devastări de re­dacţii , pentru că redacţii nede­vastate nu se mai găseau în loca­litate — dar cu încăierări de stradă şi cu­­împuşcături. Optimismul d-lui exagerat, cel România a repurtat la Lausanne un considerabil succes, care e În­registrat de întreaga presă a lumei, şi-l însemnează, prin hotărârea m­­­e­a din cele mai mari chestiuni internaţionale, un loc nou în isto­ria politică. După lungi şi laborioase discuţiuni asupra cest­iunei libertăţei Strâmto­­rilor, discuţiuni în cari de mai mul­te ori au reapărut şi divergenţele de interese dintre marile puteri, şi greutatea cu care se pot decide pen­tru o soluţiune care să stabilească cu adevărat un echilibru de pace dura­bil, punctul de vedere al delegaţiunei române, drept şi rezonabil, menţinut cu fermitate, a biruit. Atâta de mult era el in logica lucrurilor şi a vre­.. ministru, pare, deci mei, atât de­ bine statisfăcea intere-­­ sul general, în cât ce n’au putut face toate manevrele diplomaţiei celei mai abile, l­a succes lui. De­legaţia turcă a fost zdruncinată In­­ intransigenţa ei, solidaritatea tur­­co-rusă a suferit o spărtură, — prin­cipiului libertăţei elective a Strâm­­torilor "i s’a asigurat astfel biruinţa. Se poate ca această biruinţă să nu fie deplină, pentru că Rusia nu va adera la soluţiunea ce se va da. Nu suntem noi dintre aceia cari vom considera cu uşurinţă un ase­menea gest. Orice soluţiune dată pro­blemelor Mărci Negre, fără asenti­mentul Rusiei, sufere de un cusur originar. Dar România este atât de obiectivă in această cestiune, in­teresele ei sunt atât de lipsite de orice intenţiuni politice şi militariste agresive sau imperialiste, scopul ei atât de evident pacific, soluţiunea ei, care nu îngăduie nimănui prepon­derenţa in Strâmtori şi In Marea Neagră, nici celor mari asupra celor mari, nici mai ales celor mari asu­pra celor miei, atât de dreaptă, încât guvernul sovietic, dacă e întriadevăr pacific şi nu se socoate urmaşul ne­fastei politici ţariste, care se rezu­ma In ideile cunoscute sub numele testamentului lui Petru cel Mare, va trebui să adere în cele din urmă la această soluţiune. Până atunci să ne bucurăm de re­zultatul obţinut de delegaţiunnea noastră. Este un succes care’l al ţărei şi al poporului român, care nu are numai un caracter egoist de stat sau naţional, ci e o contribuţie la stabilirea păcei în acea parte a lumei de unde au pornit mereu fur­tunile războinice asupra ei. Dacă l-a repurtat d. Duca, ministru libe­ral, într’un guvern liberal, asupra constituţionalităţii căruia facem cele mai serioase rezerve şi contra căruia înăuntru nu vom continua să luptăm, pasiunea politică nu ne poate totuşi împedeca să ne bucu­răm de succesul care, cum am spus, este al ţărei. Numai cel de acasă să nu strice ce a dres delegaţiunea din Lausanne. Printr’o slăbiciune, sau printrio to­leranţă uşuratică, sau prin mai rău de cât atâta, faţă de dezordinile din diferite părţi ale ţarei, să nu întu­nece bunul renume şi "prestigiul României tocmai în clipa când prin­­triun mare succes diplomatic în­tr’o cestiune de care depinde pacea lumei, au căpătat o deosebită străin dres. Sincerul ministrul! puţin pentru ziua de eri. Şi acum .Viitorul“ nai întrebăm, vorba francezului: „din ce va fi făcută ziua de mâne?“ Şi aşteptăm. D-l general Văitoianu raţionează foarte bine. Declaraţia d-sale e lo­gică şi sugestivii. Ne întrebăm nu­mai de ce raţionează atât de târ­ziu, când ar fi putut-o face cu luni de zile în urmă. Noi i-am dat tot concursul. Pe măsură ce se petre­ceau, în oraşele Moldovei, toate a­­cele incidente — mai puţin grave dar tot atât de ruşinoase — noi i-am atras atenţia asupra semnifi­caţiei lor reale, ca şi asupra con­stanţelor lor fireşti şi sigure. Şi i-am arătat chiar ce-avea de făcut. Nimic mai uşor de­cât să se puie capăt unor agitaţii atât de artifi­ciale, spre a se evita tocmai acele urmări penibile, cari..., n’au fost e­­vitate ! Nu există antisemitism în ţară. Massa populaţiei nu este antise­mită. Intelectualii cari se respectă nu sunt antisemiţi. Lucrul e dove­dit,­­si dovada au văzut-o si orbii: atâtea decenii guvernele noastre s’au zbătut de moarte, punând ţara în situaţiile cele mai neplăcute, numai ca sa evite rezolvarea ches­tiei evreieşti; de o dată s’a prăbu­şit asupra tării o uriaşă catastro­fă un fleac de decret a rezolvat chestia evreească; și în loc ca din pieptul tării să izbucnească un for­midabil tipăt de groază și turbare — nimeni n’a zis nici pis. După a­­tâtea proorociri funebre, indiferența generală prezintă un spectacol grandios de ridicol. Ei bine, este a­­ceasta atitudinea unei tari antise­mite ? Dar dacă e asa, cum să ne ex­plicăm toleranta de până acum a guvernului fată de acţiunea ma­niacului plagiator de­­la Iaşi ?. Nu ne plac cuvintele grele. Dar guvernul trebuie să aleagă, pentru a-­si caracteriza purtarea, între ne­pricepere si rea-credinţă. Căci slăbiciunea nu i-o putem atribui cu nici un chip. Dacă ar fi atât de slab ca să nu poată sta în calea capriciului d-lui Cuza, atunci i-am cere să-i cedeze locul. O dată ce e vorba ca d. Cuza să facă ce vrea în ţara asta, cel puţin să aibă şi răspunderea faptelor sale. * Iată de ce am presupus în arti­colul de eri că guvernul a dorit tulburările antisemite, pentru că-i trebuia o diversiune. Ne-am înşe­lat ? Ne-ar părea bine să fie aşa ! De cât, „Viitorul“ de eri, ime­diat după declaraţiile d-lui Văito­ianu, anunţă că „pentru ori­ce e­­ventualitate, guvernul va ordona contramandarea tuturor întruni­rilor“. Avem în sfârşit, răspunsul la străvechea întrebare a poporului: ..ce-are a face epurele cu scripca?“ Studenţii turbulenţi n’au hotărât ce-au hotărât în vre o sală de întru­nire, ci în sălile universităţii şi în sălile cantinei; totuşi, se vor in­terzice întrunirile publice, toate întrunirile, exact în momentul când partidele de opoziţie, cari n’au enunţat nici o revendicare de cadavre şi deci n’au de gând să devasteze nici o tipografie, sunt pe cale să înceapă o intensă acţiune, care, fireşte, nu se poate face de­cât prin întruniri. Dacă în adevăr acesta a fost scocul, ne asociam şi noi optimiz­­mului ministerial: agitaţile antise­mite sunt isprăvite, definitiv, deşi nu pentru totdeauna, căci, vorba lui Dandanache: mai trebuie şi altă dată ! Consta Graur O cerere a­eHalipa tătel şi chiar al vieţeî sale, a ce­rut ministerului instrucţiune! publi­ce, ca să-i dea­­putinţa de a conti­nua această activitate culturală, a­­cum că Basarabia a reintrat în pa­trimoniul naţional, numîndu-l pe el, un fruntaş politic, fost ministru,­­ profesor de istoria românilor la şcoala normală de învăţători din Chişinău. In loc însă ca ministerul instruc­­ţiunei publice să se fi grăbit să răs­pundă la cererea d-lui Halipa, prin­tr’o adresă de mulţumire însoţită de decretul de numire, căreia nici o dispoziţ­une legală nu se opunea, cerarea fruntaşului basarabean a fost dată pe mâna biurourilor, în cari s’au făcut cercetări şi contra­­cercetări şi se cercetează poate şi ,acum încă, pentru a se vedea dacă d. Pan Halipa trebuie sau nu tre­buie numit profesor de istoria ro­mânilor la şcoala normală de învă­ţători. însăşi cererea d-lui Halipa, fost şi desigur viitor ministru al Româ­niei, care nu priveşte măcar o cate­dră universitară, ci catedra de is­torie a şcoalei de învăţători, apare în România veche ca un lucru atât de extraordinar, încât dezitările ministerului instrucţiune­ ni se par mai puţin extraordinare. S’o rupă el cu cele mai sacrosancte tradiţii ale politicianismului român şi să-l ajute pe d. Halipa să creieze un precedent atât de compromiţător?! Ad. Guvernul a aflat, în fine, că sunt în ţară dezordini antisemite. II rugăm să comunice faptul, prin adresă ofi­cială, Siguranţei generale a statului şi celorlalte servicii de informaţii,­­ căci e bine să ştie şi ele ! Anarhia din Grecia E curios că se găsesc in presa română, si anume chiar in presa democratică, voci cari se ridică în favoarea asasinilor de la Atena. A­­ceastă mainfestatte se produce în­­t­­rim timp când chiar in Grecia se­­ afirmă un reviriment împotriva cmi­l. Pan Halipa, a făcut ministeru­lui instrucţiuneî publice, o cerere care-l onorează şi a cărei promptă satisfacere ni se pare că ar trebui să fie un lucru de la sine înţeles. D. Pan Halipa care e licenţiat al ........ facultate­ de litere din Iaşi şi care i zimitor a făcut propaganda culturală romă-­­ In adev­ăr, prinţul Andrei n’a mai ne­ase­ă m Basarabia sub împilarea, fa jSt condamnat la moarte, cum fu­­regimul­ ţarist şi cu riscul liber- sese, proectat, ci i s’a aplicat doar pedeapsa exilului. Pe de altă parte, generalii şi ceilalţi arestaţi caii aşteptau să împărtăşească soarta celor şase foşti miniştri executaţi, au fost puşi în libertate. Desigur că ceea ce i-a salvat e în bună parte presiunea externă şi protes­tarea universală. Nu încape nici o îndoială însă, că la acest rezultat a contribuit şi revolta opiniei pu­blice greceşti. Istoria universală a c­uoscut multe cazuri de revoluţii în cari până şi exc­es­ele­­erau justificate. Dar întâmplările din Grecia nu se vor putea prenumăra printre ace­stea. Execuţia s­umară a celor şase foşti miniştri, ordonată de oameni fără nici o cădere, e o operă de a­­narhie şi de răzbunare politică. Şi tocmai fapt acesta arată panta nefastă pe care a apucat Grecia sub regimul dictaturei militariste de astăzi. D. Venizelos, de altminteri, a te­le­gr­afiat regelui George sfătuindu-l să puie ordine în­­armată, ceea ce arată că însuși fostul prim-ministru socoate starea actuală ca anarhică. E firească dorinţa Greciei de a se reface din nenorocirile în cari a cufundat-o războiul din Asia. Dar nu calea dictaturei tiranice şi a a­­saditelor poate s’o ducă acolo. Şi lucrul trebue accentuat cu a­­tât mai mult la noi, astăzi când se vorbeşte de introducerea şi în Ro­mânia­ a pedepsei cu moarte. Pan a lui Macedonski de BARBU LAZAREANUU In conferinţa ţinută la clubul ţă­rănesc, d. Const. Graur, ca să a­­rate că presa de odinioară era mult mai violentă de­cât cea de azi, a pomenit de campania anti­­dinastică a lui Alexandru Mace­donski, care a şi fost arestat, dat în judecată şi achitat, după ce­ a pledat pentru el, între alţii şi d. M. Pherekyde, actualul preşedinte al comisiunii constituţionale, che­mata să pregătească restrângerea libertăţii presei. Care a fost motivul arestă­rii şi dării în judecată a lui Macedonski ? Printre foile care duceau între anii 1873—1876 campanie împotriva, domnitorului Carol, patru se deosebiau prin o, deosebită înverşunare: Ghimpele to­v, Orăşanii (ziar ce era o con-­ tinuare a Nichiperceî, a Ocalei, a lui Sarsailă şi a Urzicătorului), Perdaful al cărui director iscălea când M. Negruţ când Em. Negrutz, Telegraful şi Oltul. „Oltul“ apărea în Bucureşti, dar directorul acestui ziar,,­AL Mace­donski, craiovean de origină, îşi intitulase gazeta astfel ca un oma­giu adus provinciei sale, oltene. Macedonski făcea antidinasticism doctrinar (în proză) în Oltul, şi li­nul pamfletar (în versuri) în Tele­graful lui I. C. Fundescu. Aci şi-a tipărit cupletele „Gânga­vului politic din timpul domnilor străini“ şi cele cari formează „Is­toria unui prinţ de peste nouă mări şi nouă ţări, povestită de un gân­gav“. Gângavid­îuî Alexandru Mgco­donskî era de o volubilitate de care nu prea dau dovadă cei împiedicaţi la limbă. Traducea în versuri ceea ce se scria în articolele de fond sau, cum se numiau pe atunci, în Pratt-Bucureşti, „Telegrafului“ şi „Oltului“. Dar poticnelele lui în grai începeau numai când avea să pronunţe numele casei domnitoare şi numele de botez al prinţului. A­­tunci nu putea rosti decât prima silabă, ori cel mult prima silabă şi consonanta iniţială a celei de-a doua ; iar când avea aerul că se descurcă, rătăcea la alte nume pro­prii : de voevod român şi de popor african. Iată acele bucăţi: !' Jos tiranul ce domneşte, Care legi despreţueşte Şi vrea lanţuri să ne dea,­­ Vodă Car... Vodă Car... Crudul Vodă... Caragea ? De ciocoi se înconjoară Şi ne face viaţa-amară In urgia lul cea grea, Vodă Car... Vodă Car... Cpodsa,­­Vodă,­.. .Caragea. Libertatea strămoşească, Cu o mână duşmănească Vine astăzi şi ne-o ia Vodă Car... Vodă Car... Crudul Vodă... Caragea, Vai! ‘ în ţara Românească A ajuns să stăpânească. Un străin, un venetic Vodă Car... Vodă Car... Un despot cu suflet mic. O ! Români sculaţi cu toţii Căci voi sunteţi strănepoţii Ai atâtor mari eroi! Piară Car.... Piară Car... Caragea negrul strigoi! Ţara noastră ngenunch­iată! Sărăcită, împilată, A ajuns subt Sstl ciocoi Al lui Car... Al lui Car... Caragea negrul ciocoi! H . v Cine-i prinţul care fură Şi cinstit că­ e, se jură Când e hoţ, când e despot" ? Prinţul Ho.„ Prinţul Ho... prinţuL.. prinţul... Hotemtot, 1 ' Pe popor­u1 are ură; Inima-i neagră, impură Inimă de crunt despot! Prinţul Ho... Prinţul Ho... Nu-i de geaba... Hontentot! Ţara-1 ridică din tină- Şi îl scoase la lumină: Tron, avere, i-a dat tot; Insă Ho... * Insă Ho... Fu şi'n suflet... Hotentot! El sdrobi p'aceia care Tron i-a dat, l-a făcut mare; Fu mai crud ca un despot Prinţul Ho... Prinţul Ho... Prinţul... prinţul... Hotentot! Ba chiar legi şi libertatea Ţării scrisu-le-a pe spate Cu-al său biciu, biciu de despot, Val! căci Ho... Val! căci Ho... Fu şi’n suflet... Hotentot ! * Hotentoţia şi-acuma Zice: „S-a trecut cu gluma „Ne-a îngenunchiat de tot „Prinţul Ho... „Prinţul Ho... „Prinţul nostru­, Hotentot!“­­ Nu ştiu dacă no să se ’ntâmple Cupa’n fine să se împle ! Dar ce ştiu... ştiu că despot Este Ilo... Este Ho... Prinţul... prinţul... Hotentot! Astfel pot orice popoare Ce ’ncălzesc la al lor soare Oameni ca acest despot : Crudul Ho... Crudul Ho... Prinţul... prinţul... Hotentot! Răspândirea acestor cuplete era foarte largă. Numerele ziarelor e­­puizându-se, se cerea retipărirea lor în alte numere ale aceloraşi publica­ţiimî. „Gângavul politic“, publicat în Telegraful de la 15 Februarie, 1875, e republicat în numărul de la 2 Mar­tie, acelaş an. „Istoria unui prinţ...“ o găsesc o dată în numărul din 16 Februarie şi a doua oară în cel din 7 Martie ale Telegrafului de acum 47 de anî. Macedonski îşî datează, însă, bucăţile : 11 Februarie, zi a­­niversara a detronării lui Alexan­dru Ioan Cioia. Câteva din calendarele timpului şi-au însuşit, şi ele, pentru partea literară, bucăţile citate mai sus. Şi în literatura politică a lui Mace­donski de nu sunt singurele exem­plare de acest fel. Şi înainte de a­­restare şi în timpul color câteva luni de prevenţie la Văcăreşti, pâ­nă la proces, Macedonski a scris în Telegraful canţonete, satire, fa­bule îndreptate direct împotriva, sau numai cu aluzii la adresa Dom­nitorului. In temniţă, el îşi ante­data atacurile, ca să nu provoace supărări directorului închisorii a cărui veghere avea complezante şi adormiri oportune. Ziarul spunea că le culege după manuscrisele gă­site acasă la Macedonski. Câteo­dată acesta îşi intitula atacurile în felul acesta : „Cetăţeanul şi tobo­şarul din timpul lui Cuza-Vodă“ , dar toată lumea înțelegea că na e vorba de Vodă-Cuza. Desprind câteva frânturi din cele cântece: — Ce ciudat lucru îmi pare Când au trec pe la Palat S’aud garda de onoare Bătând toba ne 'ncetet ! Toboșari vă cer iertare, Cftffc smUmutrea i» vag. ll­dt­­­ar* Carnetul nostru cât e ceasul ? Iată o întrebare la care, în Bucu­reşti, nu se poate răspunde: încer­caţi o dată să întrebaţi un grup de 5-6 Inşi cât e ceasul, şi veţî vedea că nu vor fi do­­câr­ să aibă aceiaşi oră. Cu ceasurile de pe clădirile publi­ce se petrece acelaş lucru. Porneşti pe Bulevardul Carol spre centru La Ministerul­ de domenii e 10 şi 20, la­ Hotel Bulevard ajungi la 10 şi 10, o iei pe Calea Victoriei şi so­seşti la Palat la 10 şi 15, iar, peste drum, la Fundaţie e în permanen­ţă 6 şi 20. Acolo cel puţin ceasul şi-a dat sufletul­ în mod cinstit. In străinătate găseşti în orice oraş im ceas oficial, după care se îndreaptă toată lumea. La Viena se afla, înaintea războiului, în cabina telefonică a observatorului astrono­mic, un ceas oficial, şi oricine avea dreptul să cheme la telefon obser­vatorul şi să întrebe pe telefonist ce oră este. In multe capitale este instalat, tot­ la observatorul astro­nomic, un­ tun care trage o lovitură exact la ora 12. La Praga se află celebrul ceas cu mecanismul care scoate la ivea­lă, exact la ora 12, pe Isus cu cei 12 apostoli. Cehii, oameni practici, au unit frumosul cu utilul și au a­­ranjat astfel lucrurile ca acest ceas să arate şi ora astronomică. Dar la noi, cum să-ţi îndrepţi ceasul ca să ştii ora exactă? Există vreo autoritate care să-ţi dea in­formaţia cerută? Nu ştiu. Darii® că o asemenea autoritate nu există, fie că există dar nu se ştie de ea­, pentru ambele ipoteze, explicaţia e aceiaşi. In orice caz, lumea la noi nu este exactă. Când îţi dă cineva întâlnire la 3, vine la 5. Faţă de asemenea întârzieri, ce importanţă are o diferenţă de 10 sau 20 minute la ceasul de buzunar? O. G. TELEFOANELE NOASTRE Direcția 57/72 Centrala 667 Secretariatul 24/73 Provincia 10/66 Auguste Comte a­­spus că „Progresul moral se măsoară după ameliorarea condiţiunii fe­meiei, şi după creşterea influen­ţei sale sociale“. Feminismul nu mai este însă în faza discuţiunilor dacă „fe­meia trebuie sau nu să aibă drepturi egale cu ale bărbatului“. Lucrul acesta este tranşat — de vreme ce li s’au dat drepturi a­­proape în toate ţările din lume — şi pentru că femeia s’a aruncat în toate carierele, lucrând alături cu bărbaţii. In fabrici, şcoală, U­­niversitate, spitale, poştă, tele­graf, administraţii, barou, a pă­truns pretutindeni, graţie muncei, priceperea şi perseverenţei sale, înfruntând obstacolele şi furtu­nile ce se ridicau în jurul ei. Din punct de vedere economic emanciparea femeii este deci fapt îndeplinit şi esenţial,­fiindcă cuprinde în sine, trezirea conşti­inţei de om liber şi cu drepturi Dacă aici au ajuns lucrurile, atunci la ce serveşte întârzierea ce o pun guvernanţii în a de­săvârşi această schimbare socia­lă, acordând toate drepturile fe­meii ? Mai curând , mai târ­ziu, lucrul tot se va face, pen­tru că evoluţia nu merge de-a în­­dăratele : morţii nu învie. Dreptul de vot nu este idealul, scopul ultim al femeiei, ci un mijloc pentru a putea complecta opera de civilizaţie. Femeia vine cu aptitudini şi calităţi proprii. Nu venim ca u­­zurpatoare , ci colaboratoare Din viaţa omenirei lipseşte su­fletul. La formarea acestuia va lucra femeia prin educaţie şi morala, acestea sunt câmpurile ei de activitate. Natura nu a creat pe bărbat deputat, nici pe femeie bucătă­reasă. I-a creeat însă colabora­tori pentru perpetuarea vieţei. Ori, în această operă de colabo­rare, rolul preponderent îl are fe­meia­­: ea desăvârşeşte opera creaţiunei, este păstrătoarea misterului ce numim viaţă. De aici sensibilitate, sentimentalitat­­e şi intuiţie prevăzătoare, ceia ce o face ca în împrejurările de primejduire a vieţei, să se identi­fice ei, apărând-o contra distru­­gere. Asta a făcut-o pe femeie ca prima ei activitate să se mani­feste în operele de binefacere. Au trecut ani, până când au legiferat bărbaţii, ceea ce femeia realizase cu intuiţia ei firească. Legiferarea­ lor însă e în ordinea materială : sufletul societăţei,cu toate rănile şi cangrenele cari ruinează viaţa­ ţărei Însăşi — tot nevindecate ră­mân, atâta timp cât femeia nu va­ colabora la legile ce adăpostesc societatea. Tuturor acestor legi alcătuite numai de bărbaţi, de,, lipseşte acel­ ceva care e tocmai raţiunea de a fi a acestor legi. Lipseşte elementul feminin, acea preocupare pe care numai mama o are în mod firesc, de a apăra viaţa, acea scânteie pe care cu ris­cul vieţei sale a aprins-o în copii Copilul in şcoală, bolnavul în spital, deţinuţii, protecţia minori­lor ce apucă căi greşite, protecţia maternităţei, alcoolismul, prosti­tuţia cu comerţul ei de care vie, pornografia cu otrava sufletului, viciul injectat în sânge sub for­ma de boli hereditare a căror sfârşit e tuberculoza, iată preocu­pările femeiei. Şi bine­înţeles „gospodăria“,­ care lasă foarte mult de dorit, cum se face ac­tualmente. De importanţa şi frumuseţe® unei acţiuni nu-şi pot da bine seamă contimporanii — ci gene­raţiile cari vin , ele îi apreciază măreţia Asupritorii sunt înegriţi şi liberatorii slăviţi. Astfel vor a­­pare, în ochii generaţiilor vii­toare ,şi acei cari vor rezolvi sau nu chestiunea drepturilor fe­m­eii. CORNELIA EMILIAN N A Z B A T I N Iar ? Inchipuiţi-vă că iar se pregăteşti* Capitalei , zile sinistre ! Ascultaţi singuri informaţia oficiosului gu­vernamental : Comisia interimară, a Capitalei va ţine şedinţă intimă Vineri la o­­rele 9 a. m. convocată tot în şedinţă, intimă, spre a discuta asupra apro­vizionării Capitalei. Pricepeţi ce ne aşteaptă ! Dacă iar se ocupă d. Corbescu de aprovizio­narea Capitalei, e evident că în cu­rând se va introduce cartela de păi­­ne, apă şi aer. Lemnele vor fi servi­te la farmacie cu ordonanţă medi­cală. Iar pieţile de alimente vor fi deschise numai odată pe lună pen­tru cei ce vor dovedi în cursul Ili­nei însușiri civice serioase. D-le Corbescu, iartărie — ocupă­­de maî puțin de noi! Wi­c Problemele zilei Pentru cei miopi de CORNELLA EMILIAM Chestia zilei VECHEA CONSTITUŢIE (către cea nouă) : De­geaba mi-te tai, soleşti, miam fost şi eu ca tine ! Aşteaptă numai să intri în vigoa­­re,­­ s’o să vezi cum or să te facă ferfeniţă !

Next