Adevěrul, martie 1923 (Anul 36, nr. 11969-11999)
1923-03-24 / nr. 11992
* Arad XXXVI. Mo. 11992 1 len mmM m ) lei exemplarul Insträinatii C SSmbilS 24 Martie 1923 Adeverii! fondatori / V. DELDIMAN 1888—1897 OB X CONST. MILLE 1897—1920 r* Pentru libertatea presei Presa cere sa fie judecată de concetăţeni Guvernul! persistă în intenţinea sa de a deferi delictele de presă a tribunalelor ordinare, căci şi noua redacţiune pe care a acceptat-o şi care caută, până şi la funcţionarii publici de orice categorie, deci şi la miniştri, să facă distincţiune între actele vieţei private şi ale celei publice, nu însemnează, cu dificultatea de a face asemenea distincţiune şi cu moravurile noastre altceva decât că toate delictele de presă vor merge înaintea tribunalelor ordinare. Or, aceasta însemnează de fapt sfârşitul libertatei presei, a cărei, esenţială garanţie este ca singuri concetăţenii să poată judeca dacă un cetăţean a abuzat de dânsa. Presa liberă garanţia libertăţilor De aceia presa trebue sa faci ■apel la public, ca să se ridice şi e pentru a împiedica restrângerea celei mai mari şi mai sfinte dintre libertăţi. Interesul oricăra cetăţean în acesată luptă este tot atât de mare ca şi al nostru, căci libertatea presei, este pavăza sigură a tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Nicăeri aceasta mi-i mai vădit decât la noi, unde prin nefericire, ilegalitatea şi abazum, sunt încă în moravuri. Care din voi cititori, nu a avut prileju să aprecieze marele şi binefăcătorul rol al presei? Oare din voi, nu a apelat la dânsa, când nedreptăţi şiabuzuri i-au răscolit sufletul şi î-au trezit indignarea ? Şi putem spune cu mândrie,că în asemenea cazuri ea n’a lipsit niciodată dela postul ei. Ea a dat întotdeauna glas păsurilor şi nevoilor voastre nemulţumirilor şi durerilor voastre, dorinţelor şi protestărilor voastre. Ea a fost supapa de siguranţă prin care au răsuflat şuieratele acumulate. Gândiţi-vă daca presa a putut face aceasta, a fost că se bucura de o deplină libertate. Daca cetăţenii se vor gândi la aceasta, Vor înţeleg® cât este de mare interesul lor de a veni alături de presă în lupta pentru apărarea libertăţii ei, despre care un mare scriitor al Franţei a putut spune că toată Constituţia de ar fi confiscată, mimai libertatea presei de ar rămâne, aceasta ne-ar reda-o, şi despre care, întorcând acast adevăr, am putea spune, că zadarnic s’ar da prin Constituţie cele mai mari şi mai largi libertăţi şi drepturi, numai libertatea presei de s’arlua, ele ar fi dinainte pierdute Care a fost rolul presei . Judecând activitatea presei române, dela începuturile ei şi până astăzi putem afirma pe sfânta dreptate şi în faţa ţarei întregi, care a fost şi este zilnic martoră şi, după împrejurări, colaboratoare a activităţii sale, că are dreptul să ceară ca în noua Constituţie a României-Mari, libertatea premte să fie înscrisă în forma aceia lapidară şi simplă în care a fost definită de vechea Constituţie, sub care România-Mică a trăit o jumătate de veac, realizând rând pe rând însemnate progrese şi desvoltându-se din începuturi slabe şi modeste» la o prosperitate şi putere. cum puţine state le-au ^ atins într’un spaţiu de timp atât de scurt, întrebăm: Fosta-i presa română in această importantăperioada o piedică sau un ajutor ? jîNkc un om de bună credinţă nu va , putea răspunde decât că a fost un ajutor. Ei bine, acea Constituţie care asigura tuturor cetăţenilor defrigisna libertate a presei, prevedea,em o singură excepţie, cea a afacurilor contra suveranilor şi a şeliilor de stat străini, că toate debcrcele de presăvor fi date în jujdecata juriurri şi e mai mult decât caracteristic, că nici de aceastăexcepţie nu s’a făcut uz, decât rodată sau de două ori, intr’o jumkftete de secol, fu oare n’au lipsit ■ţţţci^otiftcă ei la adresa capului sta- Presa judecată de cetăţeni '. Dlacă cerem acum ca toate derle de presă, de orice M, să supuse juriului, cerem de faptca presa să fie judecată de cetăfteeh şi numele lor şi alături de dânşii, presa lucrează şi lupta. Suferinţelor şi plângerilor lor, dă ea das. De dânşii voeşte deci să fie judecată, nu după recile şi iaifleadbere dispozifiiim ale codului, ci idupă consumul lor simţ, cunoaşterea lucruilor şi inima lor ar aprecia. Presa, unul din factorii politici ai acestei ţări, cere, ca dacă greşeşte cuiva, să se judecată de doisprezece cetăţeni desemnaţi de întâmplare. Câţi alţi factori politici din această ţară nani, care ar primi în aceleaşi contiţiuni, acelaşi judecată? Acuzaţiile aduse presei şi juraţilor invoacă un argument, care nu se poate susţine şi care e în acelaş timp deopotrivă de jignitor pentru cetăţenii juraţi ca şi pentru presă-Se spun® pe deoparte că presa abuzează de libertatea ei, calom , mim şi intrând în viaţa privată a oamenilor, iar pe de alta că juraţii ar fi prea indulgenţi faţă de ase- menea, abuzuri. Argumentul nu se poate susţine- pentru că admiţând ca real abuzul de care e învinuită presa, unde s’ar ajunge, dacă abuzul de vre-un drept sau de vre-o libertate, ar duce neapărat la restrângerea sau chiar suprimarea lor ? Câte drepturi şi libertăţi ar mai rămâne în ţara noastră în picioare, dacă ar fi desfiinţate numai pentru că s’a abuzat de ele ? Dar este măcar întemeiată această acuzaţie adusă presei ? Publicul cel mare poate mai bine ca oricine, judeca dacă presa a pătruns în viaţa privată a oamenilor, dacă a insultat şi calomniat sau dacă dimpotrivă a fost cetăţenilor călăuză, apărătoare şi mângâiere ? Iar dacă prin vre-o excepţie neînsemnată, vre-un abuz s’a produs cum e fatal să se producă, opinia publică a proclamat condamnarea lui, înainte chiar ca Juraţii s’o fi făcut cu toată ,asprimea, cum au făcut-o în nenumărate cazuri. Căci tot atât de adversari ai calomniei, sunt desigur şi cetăţenii, cât acei oameni politici, cari sub înfăţişarea de a-i apăra pe ei de abuzurile presei, vor de fapt să se scape pe dânşii de control ai ei. Căci în supravegherea şi controlul vieţei şi activităţii omului public, presa trebue să aibă o anumită libertate de acţiune şi o absolută garanţie că nu va cădea jertfă puterii pe care el o deţine. Aceasta în interesul societăţii însăşi. Împotriva acestei libertăţi de acţiune şi protecţie presei se îndreaptă însă dispoziţiuiele restrictiveale proectului mamei Constituţiuni. Intr’o formă în ale cărei moravuri călcarea legei şi abuzul de putere există încă, controlul şi critica presei,care pun pe fiecare deţinător al unei părţi din autoritatea publică, de la jandarm şi până sus pe cea mai înaltă treaptă a ierarchei, în situaţiunea de a alege între datorie şi oprobiul public, trebue să aibe mai ales cât mai mult spaţiu pentru liberul lor exerciţiu. Şi din acest punct de vedere considerată, restrângerea libertăţii presei urmărită azi, este, sub aparenţa unei încercări de a împiedica abuzurile presei, o încercare de a asigura şi impunitatea morală a celor dri în cercul lor de acţiune ar abUz de legile pe cari sunt chemaţi sa le aplice şi de puterea pe care temporar s’ar nimeri s’o dete. •* Cetăţenii şi libertatea presei Credem că am dovedit în deajunis că plănuita restrângere a libertatei presei, priveşte pe orice cetăţean tot atât cât ne priveşte pe noi mânuitorii condeiului în saiba opiniei publice. Ii chemăm deci pe toţi în ajutor pentru ca împreună să apărăm acel drept sfânt, pe acea mamă a tuturor libertăţilor şi ocrotitoare a lor, care este libertatea presei. Şi aşteptăm ca să răspundă la chemarea noastră, cerând peste tot locul şi în toate întrunirile la care vor participa, libertatea presei, intervenind prin vorbă şi scris pe lângă reprezentanţii lor în parlament pentru această libertate. Noi la rându-ne vom face tot ce ne va fi cu putinţă pentru a opri pe actualii guvernanţi, de la o rătăcire, care ar însemna pentru poporul român un uriaş pas înapoi şi ar frustra de un drept de care o jumătate de secol s’a servit cu vrednicie şi folos. Şi fiindcă făuritorii actualului proect de Constituţie pretind că ziariştii fug de răspundere, însăşi Asociaţiile de presă, prin comitetul ce au ales la primul lor congres, au arătat că înţeleg să dea cele mai sigure garanţii în această privinţă, că ziariştii sunt oricând gata să răspundă cu persoana lor de cele ce scriu, dar că la libertatea presei aşa cum au moştenit-o de la marii lor înaintaşi, nu vor renunţa niciodată. Umil din numeroşii mei cititori şi admiratori, fini trimite un bileţel prin care mă roagă să nu mai combat constituţia, fiindcă a tot citit în „Viitorul“ până s-a convins că numai constituţia o să refacă ţara. Judecând şi eu mai matur, am dat dreptate cititorului şi admiratorului meu. E cert că a doua zi după votareaconstituţiei, se va afişa următorul tarif: - pâinea: 0,50 baniî kgr. fasolea: 0,25 bani kgr. mălaiul: 0,15 bani kgr. carnea: 1 leu kgr. Dacă mălaiul a ajuns 7 lei, iar B. Brănişteanu N A Z B A T I I C i-o să fie ! .»JBFîJ»»«» SSVSJg®. AS O© vor să aducă libertăţii presei,I mine şi pe admiratorul meu!... autorii Droectului de Constituţiei Zis. D. Onchi. Profesorul de istorie, a căru înmormântare se va face la Cernăuţi, Sâmbătă, la orele 10 dimineaţă. Un incident caracteristic Guvernul se grăbeşte tare de tot;guvernaimentalii se grăbesc mai încet Dările de seamă ale şedinţii de Marţi a Senatului au înregistrat cuvântarea d-lui I. Sanielevici, reprezentant al Chişinăului, care a răspuns unor atacuri fără rost ale d-lui Gaiţă. D. Sanielevici a explicat foarte bine şi cazul său personal, dar mai cu seamă a lămurit o chestie de ordin general pe care nici acel domn Gaiţă şi nici alte Gaiţe de acest soiu nu ajunseseră încă s-o înţeleagă. Este caracteristic că pe când guvernul e atât de grăbit să-şi vadă Constituţia cât, mai corând votată — grabă explicabilă, căci de ! nu se ştie ce se poate întâmpla dintr’un moment, intrai tul — partizanii guvernului găsesc mijlocul să mai risipească timpul parlamentului prin discuţii cel puţin inoportune. Aia de pildă, zisul doran Gaiţă a profitat de discuţia artteohiei i -7 da să facă o şarjă „teribilă“ împotriva evreilor, pe cari acel articol nici nu-l priveşte. Dar omul finea să vorbească — şi ce era să vorbească ? Alte chestiuni cer oarecare competenţă; chestiunea evreească, aşa cum e tratată de obiceiu, cere o simplă înşirare de clişeie învechite. D. Gaiţă şi-a exploatat cu atâta îmbelşugare incompetenţa, în cât s’a coborît chiar la meschine atacuri personale. Şi ne întrebăm : până când se va mai cultiva in parlamentul nostru vorba de clacă? Discursurile antisemite nu pot avea alt efect de cât să arate sărăcia intelectuală a oratorilor. Rezolvarea chestiei evreești este definitiv hotărîtă — o proclamă toate partidele, incluziv cel de la putere. Discuţie nu mai încape decât asupra redacţiunii articolului respectiv- E o simplă chestie de stil, ■căreea îi va veni rândul la discuţia acelui articol.Atunci pentru ce să se mai învenineze atmosfera ? D. Gaiţă a obţinut un singur rezultat: i-a prilejit d-ln Sanielevici un succes care, de altfel, era şi uşor de obţinut. V Un .elev în rate la discuţia asupra pedepsei cu moartea, un deputat bucovinean d. Iorgu Toma, a pledat cu multă căldură pentru introducerea acestei pedepse. Argumentul principal era .că „experienţa noastră în Bucovina, este favorabilă acestei pedepse“. Se vede că d- Torna a citit cu atenţie broşura d-lui Const. Isopescu-Grecul „Statul civilizat şi dreptul naţional“, în care stau pentru prima, .oatră, argumentele d-lui Toma- E frumos din partea d-lui Toma că a învăţat atât de bine lecţia d-lui Isopescu-Greoul. .Ne mirăm însă de un lucru. De ce d-sa nu urmează pe d. profesor şi în celelalte chestiuni. A găsit în broşinra d-lui Isopescu un surguii punct, în contrarzicere cu ideile democraţia generoase. Pe acelaşi la însuşit. Dar d. Isopescu mai cere multe alte lucruri. După d-sa, noţiunea dreptăţii trebue să fie elementul esenţial al statului, civilizat în toate raporturile sale-' _ Clan se potriveşte această noţiune cu furtul de urne, cu falsificarea voinţei alegătorilor, cu impunerea prin baionete a însuşi pactului fundamental al ţării ? Cn toate aceste privinţe, guvernarea liberală este negaţiunea oricărui spirit de dreptate. Totuşi d- Torna face parte dintre stâlpii acestei guvernări. Se pare că d. Torna îşi învaţă lecţiile în rate. D-sa a început de la coada manualului. Sperăm că va ajunge în curând şi la primele capitole, pe cari le va recita apoi, cu aceeaş sârguință, dela tribuna parlamentului, f- ■ Abia atunci d- Isop eseu se va putea landa ai elevul d-sale. O. G. Z. .Un liberal, excesiv de patriot, a ţinut să asigure Europa, de la tribuna Camerei, că unirea Ardealului s’a făcut sub presiunea armatei române. ...Inutil să spunem că patriotul excesiv a primit sute de telegrame de felicitare din Budapesta ! Crima d-lui Brătianu de MATEI B. (CATACUZINO ), profesor Mateiut. Cantacusino dului adevăr, pentru ca stăruinţa în greşala comisă să nu ducă la un rezultat ireparabil. Caracteristica timpurilor pe care ie trăim constă in disparifiunea firfiamilor pe care puterile publice au încercat după vremuri a se răzăma, iar din ficţiunea de putere absolutistă de drept divin, n’a mai rămas nimic, şi orice încercare de a o învia, lovîndu-se de zidul conştiinţei pe care poponul dobândit-o de propriile sale puteri, nu poate să ducă decât la slăbirea credinţei în necesitatea şi în utilitatea principiului „monarhic. O monarhie nu mai poate subsista astăzi decât ca reprezentaţiune reală şi statornică a suveranităţii voinţei naţionale, şi a integrităţii unirii naţionale. Rolul monarhului constă în a se identifica în aceste două realităţi, şi în a-şi concentra voinţa în realizarea lor desăvârşită, pentru ca nici voinţa naţională nici unirea naţională să nu degenereze în ficţiuni, căci slăbirea credinţei în realitatea acestor două idei ar duce în chip fatal la anarhie. Şi dacă este aşa, să răspundă oricine la întrebareă dacă arbitrara si minciuna regimului actual nu zdruncină profund această credin,ţă si armonia care trebue să isvorască din ea. Iată pentru ce fără nici un interes de partid şi fără nici un gând de ameninţare, dar cu un adânc sentiment de îngrijorare pentru tară si pentru tron, pe care nu consimţim a le despărţi, sperăm că protestarea ţarei va ajunge ca o rugă fierbinte până la treptele tronului, şi va însufleţi şi lumina înaltul patriotism al regelui nostru-Matei B. Cantacuzino Iaşi, 20 Martie, 1920. ne trimete urmă fond articol: Nimeni nu poate tăgădui, că, neatârnat de orice chestiune de simpatie pentru cutare sau cutare partid, sentimentul public unanim I este conştient de excepţionala gravitate a situaţiunei politice, creată prin înverşunata stăruinţă a şefului guvernului de a impune prin violenţă o Constituţiune, care e opera unui singur partid, sau mai exact a unui crâmpeiu de partid, şi prin tot atât de nestrămutata hoitărîre a opoziţiunei de a zădărnici cu orice preţ şi cu orice mijloace această îndrăzneaţă încercare. • Iar gravitatea ameninţătoare a acestei lupte provine mai cu seamă din împrejurarea că ea implică, în mod neapărat şi în chip principal, o discuţiune aprigăei pătimaşă asupra principiului însuşi care stă la baza alcătuire! României ca Stat monarhic. Toată lumea îşi dă seama ca atitudinea şefului guvernului are, dacă nu de scop, dar cu siguranţă de efect, de a descoperi Coroana, şi de a o descoperi în chip atât de vădit încât Constitutiunea liberala va fi privită de tară ca opera personalia şi arbitrară a monarhului, întrucât ea n’ar fi mitat să fie concepută nici propusa fără un act de stăruitoare voinţă al regelui, act care, ori ce s’ar zice, iese din cadrul normal al rolului său de monarh constituţional. In aceasta constă crima d-lui Brătianu, şi suntem datori să o spunem pentru că devotamentul către tron, nedespărţit de iubirea de ţară, constă, — nu în învăluirea şi în captarea voinţei regale intr’o atmosferă de măgulire înşelătoare şi de neruşinată minciună,— ci înaini aţi sarea respectuoasă a cru- Atitudine Majoritatea şi unirea Deputaţii liberali au ţinut cu orice preţ să consemneze pentru posteritate, in Monitorul Oficial, afirmaţia că ardelenii n’au hotărât unirea cu regatul decât de», teama armatei române. Atât de departe împinge majoritatea ura împotriva partidului naţional, încât eu se sileşte să scoboare astfel însemnătatea marelui act săvârşit la Alba Iulia. Să rămâie în istorie că Ardealul s’a unit de frică, nu de bună voie, numai să fie desbrăcaţi conducătorii partidului naţional de orice merit! Se poate închipui oare o atitudine mai condamnabilă decât aceasta? A fost nevoie ca in şedinţa de ori a Camerei să ia cuvântul d. Ştefan G. Pop, fostul preşedinte al consiliului naţional român, şi să restabilească lucrurile, arătând că unirea Ardealului a fost un act de liberă -voinţă al consiliului naţional şi al poporului român. Accentele pătrunse de o sinceră indignare ale d-lui Pop ai dezmeticit în sfârşit majoritatea şi au făcut-o să vadă cât de odioasă era atitudinea pe care o adoptase. De altfel, ceea ce nu ştiu inconştienţii din majoritate cari au făcut asemenea acuzaţiuni, e faptul că unirea a fost recunoscută numai pe baza dreptului de autodeterninaţiune. Tratatul din Versailles, atât in preambul cât şi in textul tratatului nu vorbeşte nicăeri de anexiuni făcute pe baza cuceririlor armate ci numai de dreptul de autodeterminare. Şi nu e oare o adevărată crimă veni astăzi şi a denunţa că de fapt, Ardealul nu s’a unit pe baza dreptului de autodeterminare ci sub presiunea unei armate ameninţătoare, fie aceasta chiar şi armata vechiului regat? D. Duca amintea chiar ori de întrebuinţarea pe care deputatul Silagy a făcut-o cu o declaraţie a partidului naţional. Dar Ce va zice ministrul de externe daca acelaş deputat un aur s’ar folosi de afirmaţiile depuadus, taţilor liberali din Cameră? Nestor Carnetul nostru Bouglé Nu se poate scrie despre Bouglé Iritr’un edţitor ca aoftite, destinat impresiilor ziaristice repezi. Tot ce ne putem Îngădui, e şi salutăm o vizită înaltă. Cări, Bouglé vine în Bucureşti. El ne va vorbi, ca invitat al. ..Societăţii române de filosofie“ la Fundaţia universitară. Va începe Joi, 29 Martie, cu un subiect de nobilă, actualitate: Renan ei tinerimea universitara. Două seri după aceea, Vineri 30 şi Sâmbătă 31 Martie, simt consacrate Sociologiei franceze contemporane, iar a patra conferinţă, Duminică, seara, vacerceta Moralitatea un democratic. Sunt patru seri de pură desfătare spiritualis, de învăţătură şi de respirare în cerurile calme ale ideeî, cari ni se făgăduesc tocmai în vremea când minţile noastre sunt mai puftătoare de cuvântul înţelepciune şi al adevărului. Sociologia, această ştiinţă aşa de răspicat franceză, a avut, chipă Auguste Comte, slujitori de măreţia unui Dürkheim, Tarde, Espinas, Levy-Bruhl. Dar, oricât de mare e însemnătatea lor ştiinţifică, ei nteu şi n’ă au avut pentru actualitatea socială legătura deinteres şi stăruinţă pe care Bouglé şi-a îngăduit, rămânând om de ştiinţă, s’o aibă. Şi atâta vreme cât sociologia nu va cuteza, să privească ferm în faţă contemporaneitatea şi să prindă sub analiza, ei contingenţa actuală, ea, nu-şî va fi prezintat certificatul de ştiinţă... Bouglé e mânat de această mândrătentativă. De aceea, întreaga lui operă, înzestrată cu toată străşnicia metodei lui Auguste Comte ,şi bine echilibrată între psichologişti aii lui Tarde şi sociologicistrul tei Dürkheim, e mereu îndreptată către problemele actuale ale vieţii şi sociabilităţii. De la ideile egalitare, la Solidarism şi la Morala în democraţie, aceea:.- tendinţă de îndrăzneaţă şi binefăcătoare explicare pentru a îndrepta, dăruind osaului o mai justă înţelegere a seifului isteriei te săvârşim cu fiecare gest al nostru. O. T. Noua Constituţie Libertatea individuala de OSVALD A. TEODOREANU Art. 13 din vechea Constitutiune care spune : „Libertatea Individuală este garantată“, conţine şi o specie de garanţii în alineatele sale II şi III. In cursul vremei s’a dovedit însă că garanţiile constituţionale sânt insuficiente, cu toate sancţiunile conţinute în codul penal, şi atunci miniştrii însufleţiţi de respectul libertăţii individuale, au introdus garanţiile cuprinse în art. 88— 127 din procedura penală (modificată prin legea din 15 Martie 1902) şi art. 99 din codul justiţiei militare (modificat prin legea din 9 Martie 1906). Că aceste garanţă sânt Şi ele neîndestulătoare,s’a dovedit cu prisosinţă în cursul timpului. Ori cum, ar fi însă şi justiţia civilă, ca şi cea militară, s’au silit şi au şi isbutit să respecte cel puţin formele înconjurătoare ale fenomenului grav care este: arestarea preventivă. Intr’un singur caz Justiţia militară violează făfiş art. 13 din Constitutiune si toţi procurorii militari ca si tot şefii de închisori militare, săvârşesc cu seninătate faptul de arestare şi detenţiune ilegală- Este cazul art. 135 din codul justiției militare. In momentul condamnării sale, inculpatul care s'a prezentat liber la judecată este arestat de fapt. Așa poruncește art. 135 C. M. zic jurisconsulții militari. Dar ei uită, că pentru acei cari declară recurs, acest recurs face ca executarea hotărîrei condamnatorii să fie amânată, cum o spune formal și categoric art. 139 din acelaș cod. Deci mandat de arestare în puterea hotărîrii condamnatorii, a căreia executare este amânată prin efectul atacării ei cu recurs, nu se poate emite. Mandat din timpul instrucțiune! nu există, ci cu toate că art. 13 din Constituţiune spune ritos şi clar, că „nimeni nu poate fi arestat decât in puterea unui mandat judecătoresc motivat“, totuşi condamnatul militar este arestat si definit, săptămâni şi luni întregi, în virtutea unei simple adrese, emisă în puterea art. 135 C. I. M. Și, aceeaș jurisconsulti, pentru a justifica abuzul , arbitrariul nu voiesc să-și dea seamă că o lege ordinară nu poate modifica Constituțiunea, că deci, dispozițiunea faimosului art. 135 nu este decât o inadvertență legislativă. Desigur că și în Justiție se fac erori, căci greşalele sânt pe oameni, desigur că uneori se abuzează de arestarea preventivă, căci se uită mai totdeauna că atare arestare nu trebuie confundată cu cea expiatorie, căci nu se poate rosti pedeapsă anticipată, dar oricum ar fi, o repet, se respectă cel puțin anumite forme şi discipline de drept. Lucrul devine însă cu mult mai grav, când din domeniul justiţiei, trecem în cel administrativ. Aci cum foarte bine o observă d. Const. Stere, eminentul profesor de drept constituţional de la Iaşi,în motivele sale la ante-proiectul de Constituţiune pag. 40), „satele sânt lăsate prada jandarmilor (şi subprefecţilor, adăogăm noi), iar oraşele sânt puse sub “garanţia constituţională a beciurilor poliţiei“. Ce să ne mai mirăm deci, de mărturisirile „unui înalt administrator că ar fi tolerat execuţiuni fără judecată în Interesul superior al statului“ (loc sus cit. pag. 41), sau de anunţul celuilalt eminent jurisconsult şi mare profesor ieşan, care este d. Matei B. Cantacuzino: „orice-ar zice reacţionarii noştri, dânşii stăpâniţi de teama bolşevismului, confundă ideia de ordine cu idei de oprimare („Adevărul“ No. 11979 din 11 Martie 1923). Şi pentru a nu cita decât două cazuri tipice, din milioanele de ticăloşii săvârşite, şi anume acel al arestării d-lui I. Mihalache la Priboieni, şi a d-lui Al. Vaida la Ighiu, — cazuri în cari oameni distinşi şi în măsură de a se apăra, au fost totuşi arestaţi, din ordin administrativ, concluziunea e uşor de tras pentru orice om înzestrat cu bun simţ, fără a fi nevoie de întinse explicaţin juridice. Totuşi, fiindcă s’a emis vechea formulă a „dreptului de rezistenţă“, ţin să spun în treacăt, că acest drept nu este altceva decât un corolar al „legitimei apărări“. Şi dacă legitima apărare înseamnă sancţionarea legală, a instinctului de conservare, care e de drept natural, şi dacă dreptulde legitima apărare îşi ia fiinţă şi se naşte în momentul când autoritatea publică în general şi politia preventivă în special, sunt neputincioase de a sumpara persoanele şi drepturile ameninţate, apoi atunci când înşişi proteguitorii legali ai persoanelor, averilor si drepturilor, comit abuzurile, ei se scot singuri de sub protecfiunea legilor si orice reacțiune împotriva lor, pentru apărarea unui drept jignit, nu devine numai o acțiune legitimă, ci mai mult o acțiune perfect legală. Vechiul proverb „necesitatea nu cunoaște lege" (nécessité ne connait pas de loi), rezumă minunat conceptCitiți continuare in pag. 11). Chestia zilei Crimă și pedeapsă — De ce mă arestezi, domnule? — Ai strigat „Trăiască armata“/ P 4 Pacostea lui „Eseu” de ARHIM. ''SCRIBAN isprăvite cu ești le avem de mult, i rere să se numească Grigor eseu, dar niciodată ca acum n’a fost a-1 Păcat. E ca și cum ai schimba ceasta ploaie de nume isprăvite’aurul pe tinicheacu eseu, fără nicio legătură ai nu-* Plotonierul major Stoica nu vrea inele focului de utide e omul- să se mai numească aşa, ci Stoi-Ia ‘ să privini publicaţiunile , pentru schimbarea numelui şi să vedeţi cum oamenii sunt cuprinşi ca de o molimă. Lasă nume bune te numeşti şi vor numaidecât să se numească lonescu şi Dumitrescu, ca să nu te mai ştie nimenea care Ionescu şi care Dumitrescu eşti. Pe unul îl cheamă Ştefan Mânuiţă. Ce nume rar, ca să te ştie fiecare cine eşti! Nici nu e un nume care să sume urât şi să doreşti a scăpa de el, cum e al plutonierului Radu Beliiu, care face cerere la ministerul de justiţie să se numească Şerbanescu. Sfârşirea unui nume prin ilă e deplin românească, după cum e şi cea în oiu. Atunci de ce d- Mănâilă fuge de acest nume şi vrea să se numească Dumitrescu ? Fără temei- E mai bine să te cheme Mănâilă, decât Dumitrescu. Iată un nume chiar frumos : Afărâcine. Dar d. Pompilii Mărăcine $ Ctm^tsmm in oa$lua) . . Cine priveşte manele Românilor din Basarabia sau de peste munţi sau chiar minide oamenilor din însăşi România veche, dar de, la ţară, vede că se deosebesc mult de cele de la oraş. Pe când cele dintâi sunt mume mult deosebite unul de altul şi deci înfăţişând mai mare bogăţie şi stârnind mai multe întrebări despre obârşia şi născocirea lor, cele de la oraş tot mai mult, se mărginesc la câteva calapoade, aceleaşi pentru toţi, isprăvindu-se mai toate cu eseu: Vasilescu, Ionescu, Popescu, Dumitrescu şi altele la fel. Ajungi de nu mai poţi deosebi oamenii. Şi doar numele slujba asta o are: să poţi alege pe unii din alţii. Şi fiindcă iese încurcătură, şi nu-i mai poţi deosebi, ei înşişi au ajuns de-şi anină în coadă numele satului sau al oraşului sau al judeţului. Şi cei ce vorbesc cu dânşii sau despre dânşii nici nu-i mai numesc ai numele cel vechi, ci cu însuşi numele satului sau oraşului : mă Vlădeni, mă Moşonii, mă Olt, mă Brăila. Cea mai vie dovadă că numele nu-şi mai pot îndeplini slujba lor, dacă sunt îngustate numai, la câteva puţine calapoade. Deci cu atât mai mulţămit trebue să fii când poţi numi pe cineva după alt nume decât isprăvit cu eseu, fiindcă numai decât ştii de cine e vorba. In Basarabia, abia dacă întâlneşti câteva nume isprăvite în eseu : Dicescu, Brăescu. Asemenea peste munţi: Bădescu, Bontescu, Bădlescu, Nicolescu, Georgescu. Fireşte, sfârşitul numelui în eseu e cu totul românesc. E în legătură cu numele de locuri isprăvite în eşti: dela Coloneşti, Colonescu- _ ____ _______ Cu toate acestea numele de locuri Iau vrea să-l mai poarte şi face ce ţespi. N’aş fi făcut-o niciodată- E mai bine să te cheme Stoica , decât Stoicescu, fiindcă sunt mai puţini Stoica şi deci te cunoşti mai uşor; iar dacă şi unul şi altul saint tot una, nu e niciun folos să mai schimbi. Ce nume rar Dincă şi ce uşor te ştie lumea cine eşti după un nume ca acesta! Cu toate acestea d. Năstase P. Dincă nu vrea să-l mai poarte şi cere să se numească Petrescu. Iaca ce înseamnă să nu ştii a preţui mărgăritarele! Tot aşa bieţii locuitori ai Africei dau aurul pe nişte cioburi colorate care le sunt aduse de negustorii din Europa. Câte nume frumoase româneşti s’au pierdut din pricina acestei pacoste de a dori să sune în coada numelui tău sunetele eseu! O familie care odată se numea Onda