Adevěrul, martie 1923 (Anul 36, nr. 11969-11999)

1923-03-24 / nr. 11992

*­ Arad XXXVI. Mo. 11992 1 len mmM m ) lei exemplarul In­sträinatii C SSmbilS 24 Martie 1923 Adeverii! fondatori / V. DELDIMAN 1888—­1897 OB X CONST. MILLE 1897—1920 r* Pentru libertatea presei Presa cere sa fie judecată de concetăţeni Guvernul! persistă în intenţinea sa de a deferi delictele de presă a tribunalelor ordinare, căci şi noua redacţiune pe care a acceptat-o şi care caută, până şi la funcţionarii publici de orice categorie, deci şi la miniştri, să facă distincţiune în­tre actele vieţei private şi ale ce­lei publice, nu însemnează, cu difi­cu­ltatea de a face asemenea dis­­tincţiune şi cu moravurile noastre altceva de­cât că toate delictele de presă vor merge înaintea tribu­nalelor ordinare. Or, aceasta în­semnează de fapt sfârşitul liberta­tei presei, a cărei, esenţială garan­ţie este ca singuri concetăţenii să poată judeca dacă un cetăţean a a­buzat de dânsa. Presa liberă garanţia libertăţilor De aceia presa trebue sa faci ■apel la public, ca să se ridice şi e pentru a împiedica restrângerea celei mai mari şi mai sfinte dintre libertăţi. Interesul ori­căra cetăţean în acesată luptă este tot atât de mare ca şi al nostru, căci libertatea presei, este pavăza si­gură a tuturor drepturilor şi liber­tăţilor cetăţeneşti. Nicăeri aceasta mi-i mai vădit decât la n­oi, unde prin nefericire, ilegalitatea şi aba­zum, sunt încă în moravuri. Care din voi cititori, nu a avut prileju să aprecieze marele şi binefăcăto­rul rol al presei? Oare din voi, nu a apelat la dânsa, când nedreptăţi şi­­abuzuri i-au răscolit sufletul şi î-au trezit indignarea ? Şi putem spune cu mândrie,­­că în asemenea cazuri ea n’a lipsit niciodată dela postul ei. Ea a dat în­totdeauna glas păsurilor şi nevoilor voastre nemulţumirilor şi durerilor voa­stre, dorinţelor şi protestărilor voastre. Ea a fost supapa de sigu­ranţă prin care au răsuflat şuie­ratele acumulate. Gândiţi-vă daca presa a putut face aceasta, a fost că se bucura de o deplină li­bertate. Daca cetăţenii se vor gândi la aceasta, Vor înţeleg® cât este de mare interesul lor de a veni ală­turi de presă în lupta pentru apă­rarea libertăţii ei, despre care un mare scriitor al Franţei a putut spune că toată Constituţia de ar fi confiscată, mimai libertatea presei de ar rămâne, aceasta ne-ar re­da-o, şi despre care, întorcând a­­cast adevăr, am putea spune, că zadarnic s’ar da prin Constituţie cele mai mari şi mai largi libertăţi şi drepturi, numai libertatea presei de s’ar­­lua, ele ar fi dinainte pier­dute­ Care a fost rolul presei . Judecând activitatea presei ro­mâne, dela începuturile ei şi până astăzi putem afirma pe sfânta dreptate şi în faţa ţarei întregi, care a fost şi este zilnic martoră şi, după împrejurări, colaboratoare a activităţii sale, că are dreptul să ceară ca în noua Constituţie a Ro­­­mâniei-Mari, libertatea premte să fie înscrisă în forma aceia lapi­dară şi simplă în care a fost defi­nită de vechea Constituţie, sub care România-Mică a trăit o jumă­tate de veac, realizând rând pe rând însemnate progrese şi desvol­­tându-se din începuturi slabe şi modeste» la o prosperitate şi pu­tere. cum puţine state le-au ^ atins într’un spaţiu de timp atât de scurt, întrebăm: Fosta-i presa ro­mână in această importantă­­pe­­­rioada o piedică sau un ajutor ? jîNkc un om de bună credinţă nu va , putea răspunde decât că a fost un ajutor. Ei bine, acea Constituţie care asigura tuturor cetăţenilor de­­frigisna libertate a presei, prevedea,­­em o singură excepţie, cea a afa­­­­curilor contra suveranilor şi a şe­­liilor de stat străini, că toate de­­­bcrcele de presă­­vor fi date în ju­­jdecata juriurri şi e mai mult decât caracteristic, că nici de această­­excepţie nu s’a făcut uz, decât rodată sau de două ori, intr’o jumk­­ftete de secol, fu oare n’au lipsit ■ţţţci^­otiftcă ei la adresa capului sta- Presa judecată de cetăţeni '. Dlacă cerem acum ca toate de­r­le de presă, de orice M, să supuse juriului, cerem de fapt­­ca presa să fie judecată de cetă­­fteeh şi numele lor şi alături de dânşii, presa lucrează şi lupta. Su­ferinţelor şi plângerilor lor, dă ea das. De dânşii voeşte deci să fie judecată, nu după recile şi iaifle­­adb­ere dispozifiiim ale codului, ci idupă con­­sumul lor simţ, cunoaşte­­rea lucruilor şi inima lor ar aprecia. Presa, unul din factorii politici ai acestei ţări, cere, ca dacă greşeşte cuiva, să se jude­­cată de doisprezece cetăţeni de­­­semnaţi de întâmplare. Câţi alţi factori politici din această ţară nani, care ar primi în aceleaşi con­­tiţiuni, acelaşi judecată? Acuzaţiile aduse presei şi juraţilor invoacă un argument, care nu se poate susţine şi care e în acelaş timp deopotrivă de jignitor pentru cetăţenii juraţi ca şi pentru presă-Se spun® pe deoparte că presa­ abuzează de libertatea ei, calom­ , m­im­ şi intrând în viaţa privată a­­ oamenilor, iar pe de alta că juraţii ar fi prea indulgenţi faţă de ase-­ menea, abuzuri. Argumentul nu se poate susţine-­ pentru că admiţând ca real abuzul­­ de care e învinuită presa, unde­­ s’ar ajunge, dacă abuzul de vre-un­ drept sau de vre-o libertate, ar duce neapărat la restrângerea sau chiar suprimarea lor ? Câte drep­turi şi libertăţi ar mai rămâne în ţara noastră în picioare, dacă ar fi desfiinţate numai pentru că s’a a­buzat de ele ? Dar este măcar întemeiată acea­stă acuzaţie adusă presei ? Publi­cul cel mare poate mai bine ca ori­cine, judeca dacă presa a pătruns în viaţa privată a oamenilor, dacă a insultat şi calomniat sau dacă dimpotrivă a fost cetăţenilor că­lăuză, apărătoare şi mângâiere ? Iar dacă prin vre-o excepţie neîn­semnată, vre-un abuz s’a produs cum e fatal să se producă, opinia publică a proclamat condamnarea lui, înainte chiar ca Juraţii s’o fi făcut cu toată ,asprimea, cum au făcut-o în nenumărate cazuri. Căci tot atât de adversari ai calomniei, sunt desigur şi cetăţenii, cât acei oameni politici, cari sub înfăţişa­rea de a-i apăra pe ei de abuzurile presei, vor de fapt să se scape pe dânşii de control ai­ ei. Căci în su­pravegherea şi controlul vieţei şi activităţii omului public, presa tre­bue să aibă o anumită libertate de acţiune şi o­ absolută garanţie că nu va cădea jertfă puterii pe care el o deţine. Aceasta în interesul so­cietăţii însăşi. Împotriva acestei li­bertăţi de acţiune şi protecţie presei se îndreaptă însă dispoziţiu­­iele restrictive­­ale proectului mam­ei Constituţiuni. Intr’o formă în ale cărei moravuri călcarea legei şi abuzul de putere există încă, controlul şi critica presei,­­care pun pe fiecare deţinător al unei părţi din autoritatea publică, de la jandarm şi până sus pe cea mai înaltă treap­tă a ierarchei, în situaţiunea de a alege între datorie şi oprobiul pu­blic, trebue să aibe mai ales cât mai mult spaţiu pentru liberul lor exerciţiu. Şi din acest punct de ve­dere considerată, restrângerea li­bertăţii presei urmărită azi, este, sub aparenţa unei încercări de a împiedica abuzurile presei, o în­cercare de a asigura şi impunitatea morală a celor d­ri în cercul lor de acţiune ar abUz de legile pe cari sunt chemaţi sa le aplice şi de pu­terea pe care temporar s’ar nimeri s’o det­e. •* Cetăţenii şi libertatea presei Credem că am dovedit în dea­­junis că plănuita restrângere a li­bertatei presei, priveşte pe orice cetăţean tot atât cât ne priveşte pe noi mânuitorii condeiului în sai­ba opiniei publice. Ii chemăm deci pe toţi în ajutor pentru ca împreu­nă să apărăm acel drept sfânt, pe a­­cea mamă a tuturor libertăţilor şi ocrotitoare a lor, care este liberta­tea presei. Şi aşteptăm ca să răs­pundă la chemarea noastră, cerând peste tot locul şi în toate întruni­rile la care vor participa, liberta­tea presei, intervenind prin vorbă şi scris pe lângă reprezentanţii lor în parlament pentru această liber­tate. Noi la rându-ne vom face tot ce ne va fi cu putinţă pentru a opri pe actualii guvernanţi, de la o rătă­cire, care ar însemna pentru popo­rul român un uriaş pas înapoi şi ar frustra de un drept de care o jumătate de secol s’a servit cu vrednicie şi folos. Şi fiindcă făuri­torii actualului proect de Consti­tuţie pretind că ziariştii fug de răspundere, însăşi Asociaţiile de presă, prin comitetul ce au ales la primul lor congres, au arătat că înţeleg să dea cele mai sigure ga­ranţii în această privinţă, că zia­riştii sunt oricând gata să răspun­dă cu persoana lor de cele ce scriu, dar că la libertatea presei aşa cum au moştenit-o de la marii lor înain­taşi, nu vor renunţa niciodată. Umil din numeroşii mei cititori şi admiratori, fini trimite un bileţel prin care mă roagă să nu mai com­bat constituţia, fiindcă a tot citit în „Viitorul“ până s-a convins că­ numai constituţia o să refacă ţara. Judecând şi eu mai matur, am dat dreptate cititorului şi admira­torului meu. E cert că a doua zi după votarea­­constituţiei, se va afi­şa următorul tarif: - pâinea: 0,50 baniî kgr. fasolea: 0,25 bani kgr. mălaiul: 0,15 bani kgr. carnea: 1 leu kgr. Dacă mălaiul a ajuns 7 lei, iar B. Brănişteanu N A Z B A T I I C i-o să fie ! .»JBFîJ»»«» SSVSJg®. AS O© vor să aducă libertăţii presei,I mine şi pe admiratorul meu!... autorii Droectului de Constituţiei Zis. D. Onch­i. Profesorul de istorie, a căru în­mormântare se va face la Cernăuţi, Sâmbătă, la orele 10 dimineaţă. Un incident caracteristic Guvernul se grăbeşte tare de tot;guvernaimentalii se grăbesc mai încet Dările de seamă ale şedinţii de Marţi a Senatului au înregistrat cuvântarea d-lui I. Sanielevici, re­prezentant al Chişinăului, care a răspuns unor atacuri fără rost ale d-lui Gaiţă. D. Sanielevici a expli­cat foarte bine şi cazul său per­sonal, dar mai cu seamă a lămurit o chestie de ordin general pe care nici acel domn Gaiţă şi nici alte Gaiţe de acest soiu nu ajunseseră încă s-o înţeleagă. Este caracteristic că pe când guvernul e atât de grăbit să-şi va­dă Constituţia cât, mai­ co­rând vo­tată — grabă explicabilă, căci de ! nu se ştie ce se poate întâmpla dintr’un moment, intrai tul — parti­zanii guvernului găsesc mijlocul să mai risipească timpul parlamentu­lui prin discuţii cel puţin inopor­tune. Aia de pildă, zisul doran Gaiţă a profitat de discuţia artteohiei i -7 da să facă o şarjă „teribilă“ împo­triva evreilor, pe cari acel articol nici nu-l priveşte. Dar omul finea să vorbească — şi ce era să vor­bească ? Alte chestiuni cer oare­care competenţă; chestiunea e­­vreească, aşa cum e tratată de o­­biceiu, cere o simplă înşirare de clişeie învechite. D. Gaiţă şi-a exploatat cu atâta îmbelşugare incompetenţa, în cât s’a coborît chiar la meschine ata­curi personale. Şi ne întrebăm : până când se va mai cultiva in parlamentul nostru vorba de clacă? Discursurile antisemite nu pot a­­vea alt efect de cât să arate să­răcia intelectuală a oratorilor. Re­zolvarea chestiei evreești este de­finitiv hotărîtă — o proclamă toa­te partidele, incluziv cel de la pu­tere. Discuţie nu mai încape decât asupra redacţiunii articolului res­pectiv- E o simplă chestie de stil, ■căreea îi va veni rândul­ la discu­ţia acelui articol­.Atunci­ pentru ce să se mai învenineze atmosfera ? D. Gaiţă a obţinut­ un singur re­zultat: i-a prilejit d-ln Sanielevici un succes­ care, de altfel, era şi u­­şor de obţinut. V Un .elev în rate la discuţia asupra pedepsei cu moartea, un deputat bucovinean d. Iorgu Tom­a, a pledat cu multă căl­dură pentru introducerea acestei pe­depse. Argumentul principal era .că „experienţa noastră în Bucovina, este­ favorabilă acestei pedepse“. Se vede că d- Torna a citit cu a­­tenţie broşura d-lui Const. Isopes­­cu-Grecul „Statul civilizat şi drep­tul naţional“, în care stau pentru prima, .oatră,­ argumentele d-lui Toma- E frumos din partea­ d-lui Tom­a că a învăţat­ atât de bine lecţia d-lui Isopescu-Greoul. .Ne mi­răm însă de un lucru. De ce d-sa nu urmează pe d. profesor şi în ce­lelalte chestiuni. A găsit în broşin­ra d-lui Isopescu un su­rguii punct, în contrarzicere cu ideile democra­ţia generoase. Pe acela­şi la însu­şit. Dar d. Isopescu mai cere multe alte lucruri. După d-sa, noţiunea dreptăţii trebue să fie elementul­­ esenţial al statului, civilizat în toa­te raporturile sale-' _ Clan se potriveşte această no­ţiune cu furtul de urne, cu falsi­ficarea voinţei alegătorilor, cu im­punerea prin baionete a însuşi pac­tului fundamental al ţării ? Cn toa­te aceste privinţe, guvernarea libe­rală este negaţiunea ori­cărui spi­rit de dreptate. Totuşi d- Torna fa­ce parte dintre stâlpii acestei gu­vernări. Se pare­ că d. Torna îşi învaţă lecţiile în rate. D-sa a început de la coada manualului. Sperăm că va ajunge în curând şi la primele capitole, pe cari le va recita apoi, cu aceeaş sârguință, dela tribuna parlamentului, f- ■ Abia atunci d- Isop eseu se va putea landa ai elevul d-sale. O. G. Z. .Un liberal, excesiv de patriot, a ţinut să asigure Europa, de la tribuna Camerei, că unirea Ardea­­lului s’a făcut sub presiunea armatei române. ...Inutil să spunem că patriotul excesiv a primit sute de telegrame de felicitare din Budapesta ! Crima d-lui Brătianu de MATEI B. (CATACUZINO ), profesor Mateiut. Cantacu­sino dulu­i adevăr, pentru ca stăruinţa în greşala comisă să nu ducă la un rezultat ireparabil. Caracteristica timpurilor pe care ie trăim constă in disparifiu­­nea firfiamilor pe care puterile­ pu­blice au încercat după vremuri a se răzăma, iar din ficţiunea de pu­tere absolutistă de drept divin, n’a mai rămas nimic, şi orice încerca­re de a o în­via, lovîndu-se de zi­dul conştiinţei pe care poponul dobândit-o de propriile sale puteri, nu poate să ducă decât la slăbirea credinţei în necesitatea şi în utili­ta­tea principiului „monarhic. O monarhie nu mai poate sub­­sista astăzi decât ca reprezenta­­ţiune reală şi statornică a suvera­nităţii voinţei naţionale, şi a inte­grităţii­ unirii naţionale. Rolul mo­narhului constă în a se identifica în aceste două realităţi, şi în a-şi con­centra voinţa în realizarea lor de­săvârşită, pentru ca nici voinţa na­ţională nici unirea naţională să nu degenereze în ficţiuni, căci slăbi­rea credinţei în realitatea acestor două­ idei ar duce în chip fatal la anarhie. Şi dacă este aşa, să răspundă ori­cine la întrebareă dacă arbitrara­ si minciuna regimului actual nu zdruncină profund această credin­,­ţă si armonia care trebue să isvo­­rască din ea. Iată pentru ce fără nici un inte­res de partid şi fără nici un gând de ameninţare, dar cu un adânc senti­ment de îngrijorare pentru tară si pentru tron, pe care nu consimţim a le despărţi, sperăm că protesta­rea ţarei va ajunge ca o rugă fier­binte până la treptele tronului, şi va însufleţi şi lumina înaltul pa­triotism al regelui nostru-Matei B. Cantacuzino Iaşi, 20 Martie, 1920.­­ ne trimete urmă fond articol: Nimeni nu poate tăgădui, că, neatârnat de orice chestiune de simpatie pentru cutare sau cutare partid, sentimentul public unanim I este conştient de excepţionala gra­vitate a situaţiunei politice, creată­­ prin înverşunata stăruinţă a şefu­lui guvernului de a impune prin violenţă o Constituţiune, care e o­­pera unui singur partid, sau mai exact a unui crâmpeiu de partid, şi­­ prin tot atât de nestrămutata ho­­i­tărîre a opoziţiunei de a zădărnici cu ori­ce preţ şi cu ori­ce mijloace această îndrăzneaţă încercare. • Iar gravitatea ameninţătoare a acestei lupte provine mai cu seamă din împrejurarea că ea implică, în mod neapărat şi în chip principal, o dis­­cuţiune aprigă­­ei pătimaşă asupra principiului însuşi care stă la baza alcătuire! României ca Stat monar­hic. Toată lumea îşi dă seama ca ati­tudinea şefului guvernului are, dacă nu de scop, dar cu siguranţă de efect, de a descoperi Coroana, şi de a o descoperi în chip atât de vădit încât Constitutiunea liberala va fi privită de tară ca opera per­sonalia şi arbitrară a monarhului, întrucât ea n’ar fi mitat să fie con­cepută nici propusa fără un act de stăruitoare voinţă al regelui, act care, ori ce s’ar zice, iese din ca­drul normal al rolului său de mo­narh constituţional. In aceasta constă crima d-lui Brătianu, şi suntem datori să o spunem pentru că devotamentul către tron, nedespărţit de iubirea de ţară, constă, — nu în învălui­rea şi în captarea voinţei regale in­tr’o atmosferă de măgulire înşelă­toare şi de neruşinată minciună,— ci îna­ini aţi sarea respectuoasă a cru- Atitudine Majoritatea şi unirea Deputaţii liberali au ţinut cu ori­­ce preţ să consemneze pentru poste­ritate, in Monitorul Oficial, afirma­ţia că ardelenii n’au hotărât unirea cu regatul decât de», teama arma­tei române. Atât de departe împinge majoritatea ura împotriva partidu­lui naţional, încât eu se sileşte să scoboare astfel însemnătatea mare­lui act săvârşit la Alba Iulia. Să rămâie în istorie că Ardealul s’a unit de frică, nu de bună voie, numai să fie desbrăcaţi conducătorii partidu­lui naţional de orice merit! Se poate închipui oare o atitudine mai con­damnabilă de­cât aceasta? A fost nevoie ca in şedinţa de ori a Camerei să ia cuvântul d. Ştefan G. Pop, fostul preşedinte al consiliu­lui naţional român, şi să restabileas­că lucrurile, arătând că unirea Ardea­lului a fost un act de liberă -voinţă al consiliului naţional şi al poporu­lui român. Accentele pătrunse de o sinceră indignare ale d-lui Pop a­i dezmeticit în sfârşit majoritatea şi au făcut-o să vadă cât de odioasă era atitudinea pe care o adoptase. De altfel, ceea ce nu ştiu inconşti­enţii din majoritate cari au făcut a­­semenea acuzaţiuni, e faptul că uni­rea a fost recunoscută numai pe ba­za dreptului de autodeterninaţiune. Tratatul din Versailles, atât in preambul cât şi in textul tratatului nu vorbeşte nicăeri de anexiuni fă­cute pe baza cuceririlor armate ci numai de dreptul de autodetermina­re. Şi nu e oare o adevărată crimă veni astăzi şi a denunţa că de fapt, Ardealul nu s’a unit pe baza drep­tului de autodeterminare ci sub presiunea unei armate ameninţătoa­­re, fie aceasta chiar şi armata ve­chiului regat? D. Duca amintea chiar ori de în­trebuinţarea pe care deputatul Silagy a făcut-o cu o declaraţie a partidului naţional. Dar Ce va zice ministrul de externe daca acelaş deputat un aur s’ar folosi de afirmaţiile depu­­adu­s, taţilor liberali din Cameră? Nestor Carnetul nostru B­ouglé Nu­ se poate­ scrie despre Bouglé Iritr’un edţitor ca aoftite, destinat impresiilor ziaristice repezi. Tot ce ne putem Îngădui, e şi salutăm o vizită­ înaltă. Cări, Bouglé vine în Bucureşti. El ne va vorbi, ca invitat al. ..So­cietăţii române de filosofie“ la Fun­daţia universitară. Va începe Joi, 29 Martie, cu­ un subiect de nobilă, actualitate: Renan ei tinerimea universitara. Două seri după aceea, Vineri 30 şi Sâmbătă 31 Martie, simt consacrate Sociolo­giei­ franceze contemporane, iar a patra conferinţă, Duminică, seara, va­­cerceta Moralitatea un democra­tic. Sunt patru seri de pură desfătare spiritualis, de învăţătură şi de res­pirare în cerurile calme ale ideeî, cari ni se făgăduesc tocmai în vre­mea­ când minţile noastre sunt mai puftătoare de cuvântul înţelepciune­ şi al adevărului. Sociologia, această ştiinţă aşa de răspicat franceză, a avut, chipă Au­guste Comte, slujitori de măreţia unui Dürkheim, Tarde, Espinas, Le­­vy-Bruhl. Dar, oricât de mare e în­semnătatea­ lor ştiinţifică, ei nteu şi n’ă au avut pentru actualitatea so­cială legătura de­­interes şi stă­ruinţă pe care Bouglé şi-a îngăduit, rămânând om de ştiinţă, s’o aibă. Şi atâta vreme cât sociologia nu va cuteza, să privească ferm în faţă contemporaneitatea şi să prindă sub analiza, ei contingenţa actuală, ea, nu-şî va fi prezintat certificatul de ştiinţă... Bouglé e mânat de această mân­dră­­tentativă. De aceea, întreaga lui operă, înzestrată cu toată străş­­nicia metodei lui Auguste Comte ,şi bine echilibrată între psi­chologiş­­ti aii lui Tarde şi sociologicistrul tei Dürkheim, e mereu îndreptată că­tre problemele actuale ale vieţii şi sociabilităţii. De la ideile egalitare, la­ Solidarism şi la Morala în de­mocraţie,­­ aceea:.- tendinţă de în­­drăzneaţă şi binefăcătoare explicare pentru a îndrepta, dăruind osaului o mai justă înţelegere a seifului isteriei te săvârşim cu fiecare gest al nostru. O. T. Noua Constituţie Libertatea individuala de OSVALD A. TEODOREANU Art. 13 din vechea Constitutiune care spune : „Libertatea Individua­lă este garantată“, conţine şi o spe­cie de garanţii în alineatele sale II şi III. In cursul vremei s’a dovedit însă că garanţiile constituţionale sânt insuficiente, cu toate sancţiu­nile conţinute în codul penal, şi a­­tunci miniştrii însufleţiţi de respec­tul libertăţii individuale, au intro­dus garanţiile cuprinse în art. 88— 127 din procedura penală (modifi­cată prin legea din 15 Martie 1902) şi art. 99 din codul justiţiei milita­re­ (modificat prin legea din 9 Mar­tie 1906). Că aceste garanţă sânt Şi ele ne­îndestulătoare,­s’a dovedit cu pri­sosinţă în cursul timpului. Ori cum, ar fi însă şi justiţia civilă, ca şi cea militară, s’au silit şi au şi isbutit să respecte cel puţin formele înconju­rătoare ale fenomenului grav care este: arestarea preventivă. Intr’un singur caz Justiţia milita­ră violează făfiş art. 13 din Consti­tutiune si toţi procurorii militari ca si tot­ şefii de în­chisori militare, să­vârşesc cu seninătate faptul de a­­restare şi detenţiune ilegală- Este cazul art. 135 din codul justiției militare. In momentul condamnării sale, inculpatul care s'a prezentat liber la judecată este arestat de fapt. Așa poruncește art. 135 C­­. M. zic jurisconsulții militari. Dar ei uită, că pentru acei cari declară re­curs, acest recurs face ca executa­rea hotărîrei condamnatorii să fie amânată, cum o spune formal și categoric art. 139 din acelaș cod. Deci mandat de arestare în pute­rea hotărîrii condamnatorii, a că­reia executare este amânată prin efectul atacării ei cu recurs, nu se poate emite. Mandat din timpul in­strucțiune! nu există, ci cu toate că art. 13 din Constituţiune spune ri­tos şi clar, că „nimeni nu poate fi arestat decât in puterea unui man­dat judecătoresc motivat“, totuşi condamnatul militar este arestat si definit, săptămâni şi luni întregi, în virtutea unei simple adrese, emi­să în puterea art. 135 C. I. M. Și, aceeaș jurisconsulti, pentru a jus­tifica abuzul ,­ arbitrariul nu vo­­iesc să-și dea seamă că o lege or­dinară nu poate modifica Constitu­țiunea, că deci, dispozițiunea fai­mosului art. 135 nu este decât o inadvertență legislativă. Desigur că și în Justiție se fac e­­rori, căci greşalele sânt pe oam­eni, desigur că uneori se abuzează de arestarea preventivă, căci se uită mai totdeauna­ că atare arestare nu trebuie confundată cu cea expia­torie, căci nu se poate rosti pe­deapsă anticipată, dar ori­cum ar fi, o repet, se respectă cel puțin a­­num­ite forme şi discipline de drept. Lucrul devine însă cu mult mai grav, când din domeniul justiţiei, trecem în cel administrativ. Aci cum foarte bine o observă d. Const. Stere, eminentul profesor de drept constituţional de la Iaşi,­­în motivele sale la ante-proiectul de Constituţiune pag. 40), „satele sânt lăsate prada jandarmilor (şi sub­­prefecţilor, adăogăm noi), iar ora­şele sânt puse sub “garanţia con­stituţională a beciurilor poliţiei“. Ce să ne mai mirăm deci, de măr­turisirile „unui înalt administrator că­ ar fi tolerat execuţiuni fără ju­decată în Interesul superior al sta­tului“ (loc sus cit. pag. 41), sau de anunţul celuilalt eminent juriscon­sult şi mare profesor ieşan, care este d. Matei B. Cantacuzino: „ori­ce-ar zice reacţionarii noştri, dânşii stăpâniţi de teama bolşevis­mului, confundă ideia de ordine cu idei­ de oprimare („Adevărul“ No. 11979 din 11 Martie 1923). Şi pentru a­ nu cita decât două cazuri tipice, din milioanele de ti­căloşii săvârşite, şi anume acel al arestării d-lui I. Mihalache la Pri­­boieni, şi a d-lui Al. Vaida la Ighiu, — cazuri în cari oameni distinşi şi în măsură de a se apăra, au fost totuşi arestaţi, din ordin adminis­trativ, concluziunea e uşor de tras pentru orice om înzestrat cu bun simţ, fără a fi nevoie de întinse ex­plicaţin­ juridice. Totuşi, fiindcă s’a emis vechea formulă a „dreptului de rezisten­ţă“, ţin să spun în treacăt, că acest drept nu este alt­ceva de­cât un corolar al „legitimei apărări“. Şi dacă legitima apărare înseamnă sancţionarea legală, a instinctului de conservare, care e de drept na­tural, şi dacă dreptul­­de legitima apărare îşi ia fiinţă şi se naşte în momentul când autoritatea publică în general şi politia preventivă în special, sunt neputincioase de a sum­para persoanele şi drepturile a­­meninţate, apoi atunci când înşişi proteguitorii legali ai persoanelor, averilor si drepturilor, comit abu­zurile, ei se scot singuri de sub­ protecfiunea legilor si orice reac­­țiune împotriva lor, pentru apăra­rea unui drept jignit, nu devine nu­mai o acțiune legitimă, ci mai mult o acțiune perfect legală. Vechiul proverb „necesitatea nu cunoaște lege" (nécessité ne connait pas de loi), rezumă minunat concep­tCitiți continuare in pag. 11). Chestia zilei Crimă și pedeapsă — De ce mă arestezi, domnule? — Ai strigat „Trăiască armata“/ P 4 Pacostea lui „Eseu” de ARHIM. ''SCRIBAN isprăvite cu ești le avem de mult, i rere să se numească G­rigor eseu, dar niciodată ca acum n’a fost a-1 Păcat. E ca și cum ai schimba ceasta ploaie de nume isprăvite’aurul pe tinichea­­cu eseu, fără nicio legătură ai nu-* Plotonierul major Stoica nu vrea inele focului de utide e omul-­­ să se mai numească aşa, ci Stoi-Ia ‘ să privini publicaţiunile , pen­tru schimbarea numelui şi să ve­deţi cum oamenii sunt cuprinşi ca de o molimă. Lasă nume bune te numeşti şi vor numai­decât să se numească lonescu şi Dumitrescu, ca să nu te mai ştie nimenea care Ionescu şi care Dumitrescu eşti. Pe unul îl cheamă Ştefan Mâ­nuiţă. Ce nume rar, ca să te ştie fiecare cine eşti! Nici nu e un nu­me care să sume urât şi să doreşti a scăpa de el, cum e al plutonieru­­lui Radu Beliiu, care face cerere la­ ministerul de justiţie să se nu­mească Şerbanescu. Sfârşirea unui nume prin ilă e deplin românească, după cum e şi cea în oiu. Atunci de ce d- Mănâilă fuge de acest nu­me şi vrea să se numească Dumi­trescu ? Fără temei- E mai bine să te cheme Mănâilă, decât Dumitrescu. Iată un nume chiar frumos : Afă­­râcine. Dar d. Pompilii Mărăcine $ Ctm^tsmm in oa$l­u­a) . . Cine priveşte manele Românilor din Basarabia sau de peste munţi sau chiar minide oamenilor d­in însăşi România veche, dar de, la ţară, vede că se deosebesc mult de cele de la oraş. Pe când cele dintâi sunt mume mult deosebite unul de altul şi deci înfăţişând mai mare bogăţie şi stârnind mai mul­te întrebări despre obârşia şi năs­cocirea lor, cele de la oraş tot mai mult, se mărginesc la câteva cala­poade, aceleaşi pentru toţi, ispră­­vindu-se mai toate cu eseu: Vasi­­lescu, Ionescu, Popescu, Dumitres­­cu şi altele la fel. Ajungi de nu mai poţi deosebi oamenii. Şi doar nu­mele slujba asta o are: să poţi ale­ge pe unii din alţii. Şi fiindcă iese încurcătură, şi nu-i mai poţi deo­sebi, ei înşişi au ajuns de-şi anină în coadă numele satului sau al o­­raşului sau al judeţului. Şi cei ce vorbesc cu dânşii sau despre dân­şii nici nu-i mai numesc ai numele cel vechi, ci cu în­suşi­ numele sa­tului sau oraşului : mă Vlădeni, m­ă Moşonii, mă­ Olt, mă Brăila. Cea mai vie dovadă că numele nu-şi mai pot îndeplini slujba lor, dacă sunt îngustate numai, la câteva pu­ţine calapoade. Deci cu atât mai mulţămit trebue să fii când poţi numi pe cineva după alt nume de­cât isprăvit cu eseu, fiindcă numai decât ştii de cine e vorba. In Basarabia, abia d­acă întâl­neşti câteva nume isprăvite în eseu : Dicescu,­ Brăescu. Asemenea peste munţi: Bădescu, Bontescu, Bă­dlescu, Nicolescu, Georgescu. Fireşte, sfârşitul numelui în eseu e cu totul românesc. E în legătură cu numele de locuri isprăvite în eşti: dela Colone­şti,­­ Colonescu- _ ____ _______ Cu toate acestea numele de locuri Iau vrea să-l mai poarte şi face ce ţespi. N’aş fi făcut-o niciodată- E mai bine să­­ te cheme Stoica , decât Stoicescu, fiindcă sunt mai puţini Stoica şi deci te cunoşti mai uşor; iar dacă şi­ unul şi altul saint tot una, nu e niciun folos să mai schimbi. Ce nume rar Dincă şi ce uşor te ştie lumea cine eşti după un nume ca acesta! Cu toate acestea d. Năstase P. Dincă nu vrea să-l mai poarte şi cere să se numească Petrescu. Iaca ce­ înseamnă să nu ştii a preţui mărgăritarele! Tot aşa bie­ţii locuitori ai Africei dau aurul pe nişte cioburi colorate care le sunt aduse de negustorii din Europa. Câte nume frumoase româneşti s’au­ pierdut din pricina acestei pa­coste de a dori să sune în coada numelui tău sunetele eseu! O fa­milie care odată se numea Onda

Next