Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)

1924-04-16 / nr. 12338

f . Să-i zicem astfel nu pentru el însuşi ci pentru aceia ce reprezin­tă faţă de chestia românismului în general. Faptul că acest scan­dal s’a întâmplat aproape în ace­­laş timp cu serbările pentru reu­nirea Basarabiei, la noi e din cale afară de trist şi foarte caracteris­tic. Căci pe când la Chişinău şi aiurea se cântau osanale ideii ro­mâneşti, libertăţii, desrobirei şi democraţiei, la Orhei, din îndem­nul şi sub patronagiul autorităţi­lor superioare, operau bâtele şi urletele celor adăpaţi cu rachiu. Se temea guvernul că judeţul acesta, ca mai toată Basarabia, va stărui în ţărănism? Dar ce impor­tă dacă provincia aceasta e cu un partid sau cu altul din moment ce ea afirmă cu tărie că e pentru un partid românesc? La plebiscitul moral dela Chişi­nău, Tighina, Bălţi, etc., se adăoga, printr’o manifestaţie cetăţenească de altă culoare, un plebiscit mai mult pentru ideia şi politica ro­mânească. De ce prefectul de Or­­hei a încercat s’o zădărnicească, şi încă într’un mod atât de odios? Dacă cei ce ne guvernă nu sunt ipocriţi sau inconştienţi, datoria lor ar fi să destitue imediat pe a­­cest prefect şi pe toţi acoliţii lui şi să-l aducă la bara justiţiei îm­preună cu toţi beţivanii cari l’au secundat. Ar fi admirabil răspuns de dat celor de la Moscova, o de­monstraţie de legalitate straşnică în faţa­ Europei şi o asigurare, mai mult pentru populaţia basarabea­nă că ea trăeşte într’adevăr sub un regim democratic şi de­ liber­tăţi garantate. Să vedeţi însă că guvernul nu va face-o,­şi nici măcar, el, parti­zanul cenzurei, nu-şi­­ va cenzura presa care, prin atitudinea ei ci­nică, încearcă să micşoreze astfel în sufletul populaţiei basarabene încrederea în regimul românesc Şi asta se chiamă patriotism! I. T. Anul XXXVII. No. 123382 ift exBrnpTanw M~ itnro m 4 Lei exemplarul in străinătate I Miercuri Aprilie 1924 Adeverii! VOND A TfllflX I AL* * V* BK­DIMAU 1888—1887­­ CONST. MILLE 1897—1980 Foarte semnificativ o alianţă cu Franţa ? Cum se pune problema „Daily Mail“ anunţă că la Paris s-ar fi încheiat o alianţă defensivă între Franţa şi România, după mo­delul celei dintre Franţa şi Ceho­slovacia. Citind această ştire, mulţi ro­mâni se vor întreba: „Cum? O a­­semenea alianţă nu a existat până în acest moment?“ In spiritul tu­turor locuitorilor acestei ţări, Ro­mânia apare atât de indisolubil u­­nită cu Franţa, încât toţi îşi închi­puie, că alianţa încheiată în aju­nul mntrărei noasrtre în război, este încă in vigoare, că­ nu a încetat niciodată de a exista. Cu toate a­­cestea este aşa. Cu încheierea tra­tatului de Versailles, scopul pen­tru care a fost încheiat tratatul nostru de alianţă cu Franţa fiind realizat, el a încetat de a exista ca fiind fără obiect. Dar fiecare înţelege că scopul odată realizat, trebue menţinut şi apărat şi că pentru aceasta cea mai­ bună ga­ranţie este tot­ legătura între aliaţi. Şi cum pentru noi cuvântul aliaţi se simbolizează mai ales în Fran­ţa, ideia unei noui alianţe apare ca ceva de la sine înţeles. şi Cu toate acestea lucrul ,nu este atât de simplu­ şi, este mai mult de­cât probabil că in disculiunile cari au loc la Paris între d. Poincaré şi d. Duca, problema unei aseme­nea alianţe va fi atinsă. Irite însă puţin probabil că ea a şi fost în­cheiată. Poate că faptul că din ca­pul locului s’a decis ca d. Duca să stea două săptămâni la Paris, este în legătură cu necesitatea ce s’a simţit­­şi de guvernul nostru şi de cel din Paris, ca ministrul nostru de externe să ia contact direct cu oa­menii de stat responsabili ai Fran­ţei, pentru a trece în revistă îm­preună cu dânşii toate acele pro­bleme politice, şi nu numai poli­tice, cari interesează ambele ţări. Nu trebue să uităm că chestiunea unei alianţe formale franco-române, a devenit şi pentru noi a mai actuală, după eşuarea Conferinţei de la Vie­­na şi faţă cu tonul pe care l-a luat guvernul din Moscova. Intr’adevăr numai alianţa noastră cu Polonia, are în vedere eventualitatea unui atac al Rusiei împotriva graniţei noastre orientale. Şi dacă suntem absolut convinşi că cei din Moscova nu se gândesc acum să ne atace, şi de s’ar gândi nu pot s’o facă, şi chiar dacă am merge cu gândul nostru până la a crede în sincerita­tea momentană a pacifismului lor, — ştim însă din istorie că toate gu­vernele de dictatură, au terminat prin a căuta în războaie externe de­­viaţiuni împotriva dificultăţilor in­terne, pe cari, în mod fatal, trebue să le întâmpine cu vremea. * Se va spune: Dacă este aşa şi dat fiind că d. Millerand in toastul pe care l-a rostit la Elysée cu o­­cazia prânzului de gală dat suve­ranilor noştri ne-a propus o ase­menea alianţă, în mod atât de lim­pede, — s’o încheiam! Nimic mai simplu! Totuşi nu este aşa. In condiţiu­­nile de astăzi ale raporturilor din­tre marii aliaţi, încheierea unei a­­semenea alianţe, nu e un lucru a­­tât de simplu. El,trebue în tot ca­zul cercetat din punctul de vedere al acelei formule, care a constituit şi constitue crezul celor mai soli­de capete politice de la noi, crezul pe care l-a formulat răposatul Take Ionescu şi în public, că, atâta vre­me cât marii aliaţi sunt în dez­acord, şi câtă vreme sunt şanse ca ei să se înţeleagă, noi nu putem, nu trebue printr-un gest al nostru, să mărim tensiunea dintre dânşii, să creiăm o piedică mai mult sau una nouă în calea înţelegerei lor. Avem precedentul alianţei fran­­co-cehoslovace. Când ne-am dus la conferinţa Micei Antante din Bel­grad s’a spus că acolo vom adera la această alianţă. Era absurd, pen­­trucă dacă socotiam necesară o a­­lianţă formală cu Franţa, — cea de fapt există prin comunitatea sen­timentelor şi a intereselor — noi cunoaştem singuri calea şi mi a­­vem nevoie de intermediari. Dar am putut vedea atunci, efectul pe care l-a produs tratatul franco-ce­­hoslovac la Londra, — şi a fost ne­­voe ca d. Beneș să se ducă acolo pentru a da lămuriri. Și nu cre­dem că efectul acela, desigur deza­vantajos pentru singura politică cuminte, cea care tinde la strân­gerea legăturilor dintre mari a­­liaţi, este de natură a îndemna la încheierea în aceste momente a a­­lianţii formale cu Franţa, adică în ajunul vizitei la Londra şi în mo­mentul când se pare că terenul pentru restabilirea Antantei cordia­le î­ntre Franţa şi Anglia e pe cale de a fi regăsit. * Iată de ce credem că organul de presă al d­-lui­ Beneş, totdeauna bine informat, este mai din notă de­cât „Daily Mail“, când afirmă că ştirea despre încheierea unei a­lianţe franco-române, este cel pu­ţin prematură. Că ea se discută în acest moment, e natural. Că ea poate deveni nu peste prea mult timp o realitate e probabil. Con­­diţiunile noastre internaţionale sunt astăzi altele, decât au fost în momentul conferinţei dela Bel­grad. Dacă alianţa se va încheia poporul român o va primi ca pe un lucru dela sine înţeles, iar da­că nu s’ar încheia, aceasta s’ar în­tâmpla pentru motivele pe care le-am arătat mai sus şi cam­ în alţi termeni s’ar putea formula astfel: Dacă această alianţă forma­lă franco-română, indispunând Anglia, ar mări neîncrederea şi tensiunea între marii aliaţi, nu ar fi oare păgubitoare menţinerei tra­tatelor, nu ar cauza adică păcei mai mari pagube, decât i-ar aduce foloase? Sincerus Fără să ne dăm seama, eveni­mentele s’au însărcinat să ne des­chidă ochii. După atacul Italiei, după atacul Rusiei, iată acum şi atacul general al presei sârbeşti. Aceste trei atacuri, căzute deo­dată asupra noastră, cu o mişcare ritmică, calculată par’că, nu tre­­bue să le considerăm numai ca e­­fecte ale întâmplării. Aceste a­­tacuri au tâlcul lor şi desvăluiesc solidaritatea în intenţiune. Ruşii au ales momentul atacu­lui precis atunci când România era lovită de Italia, iar sârbii, cari sunt aliaţii italienilor, de­o­potrivă cu spaniolii, ne atacă la fel. După cum Spania a refuzat să primească vizita suveranilor Ro­mâniei spre a susţine gestul aliatei italiene, tot astfel şi Serbia, sigură pe alianţa italiană, sau sugestiona­tă de diplomaţia italiană, a com­plectat gestul italo-spaniol. Nu doar că sârbii nu aveau mai de mult porniri neprieteneşti faţă de noi, dovadă limbagiul unui ziar din Belgrad, acum doi ani, când regina României se afla găzduită în palatul regelui Serbiei. Dar iz­bucnirea de acum este, fără îndo­ială, influenţată de Italia. Este, însă, demn de luat în sea­mă curagiul vecinilor şi aliaţilor noştri. Cel puţin întrucât priveşte presa lor. Adică, pe când acuză pe români de laşitate, această presă ne strigă: „Băgaţi de seamă că a­­veţi în spate Basarabia şi pe ruşi, cari vă pândesc!“ Aceasta este tot la fel ca şi când ar spune : „Dacă curagiul nostru de a vă ataca este atât de mare, motivul e că nu veţi îndrăzni să ne atacaţi de frica.... ruşilor“. Câtă dreptate aveam când anul trecut, a doua zi după conferinţa d­e la Belgrad, a Micei înţelegeri, spuneam : „La această conferinţă Cehoslo­vacia a venit întărită cu puternica alianţă a Franţei, în timpul confe­rinţei Serbia a adus alianţa ei cu Italia, numai România singură nu are o mare putere pe care să se sprijine. Unde este alianţa care ar la­­şi României­ greutatea pe care­­o au astăzi celelalte aliate ale­ ei?“ A trecut un an aproape de a­­tunci, iar România n’a putut obţi­ne ca succes diplomatic extern de­cât vizita actuală de la Paris. Trebuie să ne mulţumim şi cu atât şi să privim vizita de la Paris ca şi un tratat de alianţă pe care România să se poată sprijini la vremuri grele. Dar ceea ce este mai­ ales foarte cu preţ este faptul că ştim aproape cât temei să punem pe alianţele noastre cele mici. Limbajul presei sârbeşti de două ori repetat şi întotdeauna în împrejurări foarte semnificative, ne vorbeşte lămurit că, pe deasu­pra tratatelor şi a conferinţelor, pe deasupra legăturilor dinastice şi a limbajului diplomaţilor stă acel suflet popular sau cel puţin acel suflet politician, care ne urăşte. Şi acest avertisment ne este îndea­juns. Dar, mai cu seamă, ne strigă cum că, înconjuraţi cum suntem de atâţia duşmani, cât şi de aliaţi cari nu ne sunt prieteni, avem da­toria să căutăm mai departe alian­ţa unor mari puteri, cere să moaie — nu zic curagiul — dar îndrăz­neala unora dintre vecini. Şi mai pre­sus de toate celelalte precauţiuni, să ne înarmăm bra­ţul. Duşmanii, ca şi aliaţii dubioşi, sunt cu toţii foarte aproape, sunt cot la cot cu noi, prieteni adevă­raţi avem puţini lângă noi, aliaţii cei puternici pe cari ne vom înte­meia mai ales, sunt departe. Tre­­bue clar ca să ne pregătim în aşa fel încât să­ putem rezista oricărui atac în viitor până ce ajutorul de departe va putea intra efectiv în acţiune. Din nenorocire n’am ajuns încă acolo încât lumea să ştie de­­prin­cipii, să respecte dreptul şi echita­tea, căci tot puterea , brutală , este aceea care im­pune şir ţine în frâu. Deci­­să nu ne prindă mirarea, da­că şi prietenii ca şi duşmanii te respectă mai mult când eşti ţare.­­ Tonul presei, sârbeşti trebue să ne impresioneze m­ai mult decât comploturile ungurilor şi dă cât ameninţările ruşilor, căci dacă ai duşmani este firesc pe când dacă ai prieteni falşi este grav. Const. Bacalbaşa D. Masaryk şi studenţii Ne place activitatea d-lui Ma­nar­yk, ca­ prezident al republicei cehoslovace, fiindcă printr’însa el arată o consecvenţă de principii, cum rare ori este dat a se vedea la un luptător politic, ajuns la cea mai înaltă demnitate într’un stat. D. Masaryk a rămas şi ca şef al statului cehoslovac, democratul cinstit, liberalul real, filosoful drept şi umanitar, ba chiar profe­sorul care nu consideră scaunul ce ocupă acum, decât ca o catedră a­­şezată la un loc mai înalt, de unde învăţăturile lui au o mai mare au­toritate, o mai mare resonanţă. Astfel e natural că­ a primit şi pe studenţi şi le-a oferit uri ceai Şi e iarăşi natural că cu această ocaziune, el­ a finul o cuvântare plină de sfaturi, cari nu au numai o importanţă locală, ci merită să fie ascultate şi de tineretul din alte ţări, nn deosebire de la noi. Dacă d. Masaryk recunoaşte că studenţii, ca cetăţeni şi alegători, trebuie să se ocupe şi de politică, — el însă rezumă datoria lor într’o frază, care la prima vedere pare banală, atât e de adevărată, dar care va căpăta toată importanţa ei în ochii tuturor dacă-şi vor face o analiză de conştiinţă şi vor con­stata întrucât au practicat-o şi o practică. Prima datorie a studen­ţilor — a spus d. Masaryk — este­­să studieze. Şi dacă el înţelege ca ei să facă politică, le cere ca şi în vederea ei să studieze. Căci poli­tica lor trebue să fie ştiinţifică şi să îmbrăţişeze nu numai luptele lo­cale, mai mult sau mai puţin mes­chine, ci situaţiunea ţarei lor în mijlocul lumei civilizate, curente­le de idei şi tendinţele de aiurea, cărora un popor nu se poate sus­­trage sau opune fără primejdii. Apoi preşedintele Masaryk spu­ne studenţilor că trebue să cultive democraţia- El nici nu-şi poate în­­chipui ca un student să nu fie de­mocrat. Viaţa şi realităţile îl pot schimba mai târziu, — dar cum să fie el în tinereţea lui, în splen­dida lui tinereţe, refractar ideilor înaintate, ideilor cari au mânat şi entusiasmat pe cei mai buni re­prezentanţi ai omenirei? Şi mai înţelege d. Masaryk ca studenţii să fie umanitari. Şcoala toată nici nu, poate fi decât un imens laboratoriu de umanitate. Grozăvia cea mare la noi însă este că şcoala a lipsit dela această ele­mentară datorie a ei. S’au strecu­rat în ea spiritele rele ale propo­­văduirei urei şi decenii dea rândul tineretul nostru a fost otrăvit, până când metoda aceasta şi-a dat acum rodul. Aci însă cuvântul lui Ma­saryk nu se adresează numai ti­neretului. Aci se adresează şi celor cari conduc şcoala şi celor cari îi dau directiva şi-i creiază atmosfe­ra. Lor le spune că se abat dela da­toria lor, că falsifică însăşi raţiu­nea de a fi a şcoalei, dacă nu fac din ea o „officina humanitatis". B. Br. * )\ * i Cărţi noui de D. I. SUCHIAHU Cristul lui Papini. — Refacerea cultelor. ~ Som­bart în franţuzeşte.­­ Sociologia neo-tomistă La Giovanni Papini, totul e ne­aşteptat... Dar cine e Giovanni Papini? Es­te —r o ştie toată lumea, şeful ita­lian al şcoalei filozofice pragma­­tiste. Pragmatismul a fost extras din societatea aceea plicticoasă şi ba­nală, anartistică, astupată şi terre­­­-ter­re, care se cheamă „Statele U­­nnite ale Americei de Nord“. Dar Pragmatismul acesta colec­tiv şi anonim, a încăput pe mâi­nile unui om de geniu: Wiliam James (amatorii de verosimilitate se întreabă şi azi: cum James s’a putut naşte în America). Wiliam James a reuşit atunci să alcătuiască, fără a schimba nimic din fondul de idei, un sistem de o mare noutate, şi de o înaltă măre­ţie.Dintr’o doctrină, care era numai interesată, el face una interesantă. Dar, oricât ar fi reabilitat James pragmatismul, ce putea căuta a­­cesta în Italia? Un fratello de a­­colo nu îl putea primi aşa, cum era el în ţara lui. Trebuia să-i schim­be puţin caracterul. Şi este, într’adevăr, ceea ce şi fa­ce Giovanni Papini. Mefienţa Prag­matismului pentru Metafizică, de­vine, în mâinile lui Papini, armă de luptă. In „Crépuscule des Phi­­losophes“ el execută pe marii fi­lozofi (Kant, Hegel, Nietzsche) şi îi descrie ca pe nişte pontifi sensuali şi polironi, şi toate acestea aşa, ştrengăreşte, cu apostrofe de li­cean, cu licenţe , la „Domnul Goe“. Iată-l acuma scoţând o carte despre­",,Histoire du Christ“, Paris, Payot. De sigur o dărâmare, în­ stil mare, a ultimei statui rămase neatinse ? Nici de cum. Este o apologie a Mântuitorului ! Cine ar fi bănuit-o? Copilul teribil care se cuminţeşte adoptând, dintre formele cuminţi­­rei, pe cea mai cuminte. „Papini şi-a regăsit portul, după atâtea şi atâtea furtuni“ — spune filozoful francez Delacroix. „Prag­matism sentimental şi liric, tau­­maturgie, spiritism şi magie, , fu­turism, — multe erori şi iluziuni a lăsat în drumul lui acest nou con­vertit“. — Rămâne, bine­înţeles, de văzut dacă este vorba, în adevăr, de o conversiune. Efuziunea cu care îl apără pe Crist, nu dă oare puţin de bănuit ? Până acum Papini nu putea ad­mira o carte decât dacă putea da cu ea în cap altor scriitori. Poate că şi de astă dată s’a apucat să-l adore pe Isus pentru că — cine știe ? — Isus e încă și azi o materie explozibilă de o mare eficacitate. Asvârlită unde trebue,... La urma urmei,­ e tot un soi de pragmatism... 9 Poate Creștinismul să­u recon­struit ? se întreabă cunoscutul so­­ciolog, american C. Elwood. în­ re­centa­­sa lucrare: Reconstruction of Religion. După cum vedem, nici chiar pe tărâmul lucrurilor dumnezeeşti nu e absentă „Problema Refacerei“ — obsesia cetăţenilor supravieţuitori marelui război. Intr’o privinţă, d. Elwood are dreptate. Fără Religie, nu e nici Societatea. Istoria e tot atât de plină cu fapte materiale ca şi cu fapte spirituale. Nu s’a zis oare că Religia e „gardiana tuturor valori­lor“? Cum poate ea lipsi atunci din vre-o alcătuire omenească, oricât de laicizată ar fi ea ? Decât, care e Religia care e po­trivită, mai mult ca altele, cu sta­rea opiniunei publice de azi ? De bună seamă, răspunde d. Elwood, cea creştină, cea mai perfectă, pen­tru că e cea mai recentă. Vremea i-a adus multe ciuntiri îndreptăţi­te. Dar tot dela Creştinism trebue să plecăm dacă vrem să „refacem“ viaţa religioasă. Căci dela ce alt am putea pleca ? E probabil insă că nădejdile d-lui Elwood riscă să fie amăgite. Şi aceasta tocmai fiindcă d. Elwood are dreptate spunând că fără Reli­gie nu poate fi nici Societate. Căci, tocmai din pricina indis­­pensabilităţii unei religii oarecare, Creştinismul, m­ert,ânii teren, alte forme religioase nu puteau să nu câştige. In locul Creştinismului — care, orice s’ar spune, amurgeşte—­ o seamă de Religii noui se impur­ ternicesc văzând cu ochii. Gândiţi-vă, între toate, la avân­tul pe care-1 câştigă, zi cu zi, reli­gia sindicalistă. Morala ei e soli-' daritatea profesională, simţimân*­tul de clasă şi civismul politic. Iar Cosmogonia ei o ştim cu toţii. E spectacolul, nu mai puţin impună­tor ca acel al vechei Teogonii creş­ tine, al unei arhitecturi de forţe. La bază, acelea pe cari ni le expli­ci Ştiinţele exacte. Iar spre vârf, acelea pe cari ni le descrie Socio­­logia marxistă. Pe un astfel de tărâm, nu mai putem reconstrui religia. Vorbesc —­­bine­înţeles — de religia oamenilor cari nu mai sunt mulţumiţi de ce le poate da Creştinismul. Pentru cei ce cred încă în el, problema nici nu se pune. Din toată opera lui Sombart, nu era tradusă în franţuzeşte decât o ediţie foarte veche a lucrării sale despre Socialism şi mişcarea so­cială. „Evreii şi Viaţa Economică“, apărută zilele acestea în librărie,­­ este a doua. O semnalăm, căci ca (Cititi continuarea in pagina /!­*/ * Spre desleparea silui im­ii Raportul experţilor însărcinaţi de Comisiunea Reparaţiunilor cu sta­bilirea capacităţii de plată a Ger­maniei şi cu elaborarea unui plan practic pentru achitarea reparaţiu­­nilor, a găsit în toate statele intere­sate o apreciere favorabilă. Cu mici divergenţe explicabile, presa france­ză, engleză, americană, italiană şi chiar germană, consideră raportul ca o bază serioasă şi acceptabilă pentru deslegarea definitivă a ma­rii probleme de care atârnă în pri­mul rând pacificarea Europei. însăşi Comisiunea Reparaţiunilor, inamic de a intra în examinarea a­­mănunţită a raportului care va fi urmată de o hotărîre direct aplica­­bilă, s’a pronunţat prin glasul pre­şedintelui ei, d. Barthou, în favoarea raportului. Nu rămâne decât ca gu­vernele aliate, cari ele au ultimul cuvânt de spus in această chestiu­­ne, să se pună de acord pentru ca soluţiile propuse să fie puse in apli­care, iar primejdiile provizoratului incert de până acum să inceteze. Până la acest acord vor mai avea lot­,, de­sigur, discuţii îndelungate şi se vor manifesta divergenţe grave. Dar guvernele nu se vor putea, în cele din urmă, sustrage autorităţii raportului întocmit cu seriozitate, competinţă şi obiectivitate de exper­ţii internaţionali. Iată pentru ce pu­tem de pe acum afirma cu satisfac­ţie că acest raport este un pas im­portant către o soluţie durabilă şi o pacificare deplină. Părerea Germaniei asupra rapor­tului este de cea mai mare impor­­tanţă. Fără acceptarea Germaniei soluţiile propuse nu pot fi puse în aplicare. Deşi nici o declaraţie oficială nu s’a produs încă de la Berlin şi re­prezentanţii guvernului german ur­mează abia să fie ascultaţi de Co­misiunea Reparaţiunilor, indicii si­gure arată că Germania va accepta concluziile raportului, care deşi pre­vede măsuri aspre de control şi a­­nuităţi de plată importante, fără a preciza suma totală pe care Germa­nia o va avea de plătit, îi oferă to­tuşi avantagii şi înlesniri însemnate. în primul rând Germania va re­căpăta deplina administraţie a Ruinului şi Renaniei, inclusiv vă­mile, căile ferate şi economia pri­vată. Ocupaţia militară va conti­nua, ce e drept, dar ch­eltuelile de ocupaţie vor fi cuprinse în anuită­ţile pe care Germania le va plăti. Pe de altă parte, plăţile şi prestaţiu­­nile germane sunt subordonate unui împrumut de peste un miliard de mărci-aur, care-i va permite să se refacă. Un moratoriu va contribui şi el la refacerea capacităţii de pla­tă. In fine, Germania nu va mai fi expusă la sancţiuni noul din partea vreunuia din statele aliate. Iată atâtea avantagii cari indeam­­nă Germania să accepte soluţia ex­perţilor. Dacă guvernanţii ei au in adevăr intenţia de a executa real­mente obligaţiile impuse de tratat, ei vor adera la un aranjament pe aceste baze. Pacea Europei nu va putea decât să profite. Rămâne fi­­rește, de văzut, dacă alegerile gene­rale germane care au loc in curând nu vor schimba situațiunea favora­bilă de azi. p. S-S­­r. Anghelescu a zis la deschiderea congresului de bizantinologie: „noi, ro­mânii, cu toate ci latini, am resimţit adânc influenţa bizantină“.­­Am resimţit-o altădată şi o suferim azil MOTIE Până şi anticarii! Un fapt mic, foarte mic, care m'a umplut însă de-o mare bucurie : anticarii din Bucureşti sunt pe cale să-şi strămute negoţul într’o clădire anume construită, într’un pavilion curat, luminos şi încăpă­tor care li se zideşte de un arhi­tect cu gust şi pricepere. Adio dar rafturile răscolite­­ de vânturi, udate de ploae şi murdă­rite de praf ! Adio şi faimoasele du­lapuri vechi şi şchioape ce se orân­­duiau jalnice pe cheiuri şi pe pieţe noroioase ! Anticarii, cu tot nu­mele lor predestinat, se vor moder­niza. De­-aci înainte nu va mai fi nevoe să apuci cu cleştele o biată zdrenţuită de carte veche, de mare valoare totuşi, ci vei putea-o lua dintr’un raft curat, fără ca vântul să­ ţi-o smulgă din mâini sau ploaia să te chiorască. Librăria vechitu­rilor tinde să se pue pe acelaş picior cu librăria noutăţilor. E un pro­gres simbolic. Simbolic în sensul că dacă până şi anticarii se curăţă şi se moder­nizează, e semn că poate şi alţii îi vor urma. Căci în anticărie nu gă­sim numai terfeloage, pânze, sta­tuete, bibelouri, medalii, monede, etc., ci şi oameni, idei şi partide. Câte din acestea nu au aceiaşi ne­voe de­ a se curăţi de rugină, de praf şi de mucegai! Sunt cluburi politice, scaune de academie şi capete omeneşti, care au o mare trebuinţă de frecat, de scuturat, de primenit şi de reînoit. Multe năravuri şi înclinări sufle­teşti sufăr încă, mai dihai decât rafturile şi dulapurile anticarilor de meserie, de suflări de vânturi reci, de vârtejuri de praf rămase din trecut, de arşiţi ancestrale­ care­ le-au mu­mifiat. Şi dacă o anticărie se reformea­ză, se spală şi se renovează, de ce n-ar face la fel toate anticăriile câte mai există? Fie ca pilda celor de pe cheiuri şi de prin unghere de umiditate să slujească tuturor. De­­aceia am zis că cei cu cărţi vechi au devenit un simbol. Index NĂZBÂTII Iubirea naturii „Viitorul“ are un duios articol menit să arate ce importanţă are în viaţa socială „iubirea naturii“. O, da ! Iubirea naturii (cu sol şi subsol) a fost totdeauna slăbiciunea libe­ralilor. Şi Creditul Rural — răposa­tul — şi Casa Rurală şi Creditul In­dustrial, toate au purces din pasiu­nea pentru natură a d-lor Brătia­­nu... Se poate zice că liberalii sunt cei mai inspiraţi..., pastelişti ai vre­mii. Lumea ignorantă zice că ei fac afaceri. Da de unde! Ei nu fac de­cât pasteluri.... Uite, chiar legea comercializării, — ce credeţi că e ? E asigurarea iu­birii de natură !... Atât. Kix. Muncitori­i intelectuali din România Ce scopuri urmăresc ?­­Cum le vor realiza? Criza de care au început să se plângă muncitorii intelectuali şi la noi în România, se accentuează d­in ce în ce mai mult! Situaţia lor morală în Statul român şi situaţia lor materială a ajuns să fie cu mult inferioară aceleia a muncitorilor manuali. Noua oligarhie plutocra­­tă care ne stăpâneşte, afişează un mare dispreţ faţă de munca lor şi-i înlătură cu totul de la rolul de conducători ce-i aveau înainte. Muncitorii intelectuali din Româ­nia văd şi simt clar, că interesele lor nu se mai confundă astăzi, ca înainte de războiu cu interesele clasei capitaliste. Nu de mult, amicul meu Mihail Carp, profesor la Liceul Inter­nat din Iași, a descris într-o se­rie de articole sugestive din „A­­deverul“, starea de mizerie în care e lăsată de statul român, una din breslelele cele mai nobile ale mun­cii cerebrale, breasla profesorilor, aceşti transmiţători, pentru gene­raţiile viitoare, a întregii noastre culturi. Congresele generale ale „Asocia­ţiei generale a medicilor din Ro­mânia" aduc şi ele, de câţiva ani încoace şi în mod periodic, la cu­noştinţa publicului, mizeria în ca­re se zbate o altă categorie de mun­citori intelectuali: medicii salariaţi din România. Rând pe rând vor veni cu plân­gerile lor şi celelalte categorii de muncitori cerebrali. Scumpirea ex­cesivă a hârtiei şi cultura inferi­oară de azi a publicului cetitor, vor arunca în mizerie muncitori­mea intelectuală de la ziare, revis­te şi pe scriitorii, cari începuse şi la noi să trăiască pe urma muncii lor intelectuale. Necesitatea uniunei acestor bres­le de muncitori intelectuali şi a altora, care se vor forma de azi­ înainte, a început să se simtă şi la noi, şi conferinţele publice din zi­lele din urmă, din sala Eintracht, sunt de­sigur simptomatice în a­­ceastă privinţă. Care ar putea fi atitudinea inte­lectualilor din România, ce scop practic ar putea ei urmări, şi cu ce mijloace l-ar putea realiza, iată întrebări la care nu s-a putut încă răspunde la noi. Problema nu e de­sigur numai o problemă de clasă. Este şi o pro­blemă naţională la care va trebui interesată întreaga opinie publică din România. Asistam deunăzi la o consfătui­re ţinută la ministerul sănătăţii şi la care directorul general al Ser­viciului sanitar povestea plângerea profesorului Danielopol, care spu­nea că are vreo 230 studenţi în me­dicină pe care trebue să-i instru­iască şi nu posedă mijloace tehni­­ce decât pentru 25! Ştiu, că ma­rea majoritate a publicului nici nu-i în stare să seziseze ce neno­rocire pentru cultura în genere şi pentru ţară înseamnă să dai dru­mul în ţară la sute de medici semi instruiţi ! Dar aceeaşi penurie se observă şi în celelalte ramuri ale Învăţă­mântului universitar şi liceal. Muncitorimea intelectuală din România asistă astăzi desperată, cu braţele încrucişate şi neputin­cioasă în faţa unei oligarhii fi­nanciare, care ţine prizonieri p€ politicianii noştri, şi apoi în faţa maselor de muncitori manuali, cari stau să-şi­ câştige, prin ajuto­rul grevei, mărirea salariilor. Din partea primei grupări are numai dispreţ, iar dela conducătorii mun­­citorimei i se face cu ochiul să vie alăturea de ei. Dar intelectualii îşi dau seamă, că în starea de dezorganizare şi neputinţă în care se află sindica­tele muncitorilor de la noi, nici un ajutor nu le-ar putea veni dela ele. Puţinele care există au ca uni­că ţintă soluţionarea problemei conflictului între capital şi mun­că, pe când muncitorimea intelec­tuală pe lângă o îmbunătăţire a a situaţiei ei materiale, cere şi socoa­­te tot atât de însemnat pentru e­­xistenţa ei, facilităţi de învăţă­mânt, crearea unui utilaj apropriat trebuinţelor ei intelectuale. Ei cer pe lângă măsura, care să poată a­­sigura intelectualilor produsul muncii lor, şi mijloace de a di gândirii umane mai multă forţă şi mai mare importanţă. Intelec­(Citiţi continuarea In pagina­­­I-a)­ de D-nul YGREC Chestia zilei La congresul bizantinologic D. IONEL BRATIANU: Lucrările dv., d-lor congresişti, nu vor, face două parale, dacă nu vă veţi ocupa de cea mai importantă rar­mură a ştiinţei bizantinologice: politica noastră bizantină t

Next