Adevěrul, octombrie 1925 (Anul 38, nr. 12822-12847)

1925-10-14 / nr. 12833

Anul 38. — Nr. 12833. Miercuri 14 Octombrie 1925 ABONAMENTE: FONDATORI­­ ^ BELDIMAN AAUR1 1 CONST. MILLE 600 tei pe an an. 300 Iei pe 8 luni 150 lei pe 3 luni. (Regele la lași) ^LE: București, Str. Sărindar No. 9 —11 Centrala 8/87. Direcția 57/72. TELEFOANE î M 24/73. Ad-strapa 7/69. ' • 40/79 Provincia 10­66. „Dreptatea, buna administraţie şi cultura,­­ acestea sunt cerinţele poporului“. Greutatea de-a . Nu arareori­ ne-a fost dat Să auzim că arta de a guverna e una din cele mai grele. Lu­crul nu-i lipsit de adevăr, poate tot în înţelesul plânge­rea miliardarilor că un om foarte bogat nu-i întotdeauna şi prea fericit. Dar a guverna bine nu e ceva uşor, iar a gu­verna rău atrage după sine multe neplăceri şi răspunderi, deci iarăşi greu. Era, dar nu mai este, cel puţin în România noastră. Arta de a guverna, astăzi, în această ţară, a devenit cea mai nulă şi mai copilărească. ,Un prunc, un imbecil, primul­­venit o poate exercita în per­fecţie şi fără nici o grijă cum? Foarte simplu.­­ Înainte vreme guvernele a­­iveau să conteze cu absoluta libertate a tiparului, cu nume­roase şi gălăgioase întruniri publice, cu manifestaţii tur­bulente pe străzi. Se cunoaş­te de toată lumea aceia care, în frunte cu Titu Maiorescu aruncând el însuşi cu pietre şi şarjând cordoanele de sol­daţi şi de poliţişti, a răstur­nat pe Dimitrie Sturdza de la putere. Guvernele făceau ele ce fă­ceau ca să ţie piept tuturor a­­cestora. Dar trebuiau să facă ceva, să-şi dea mare ostenea­lă, să lupte, să se străduiască în fel şi chip, ca să se ţie pe picioare. De multe ori aveau nevoie şi de inteligenţă, nu numai de cordoane, bătae, scandal, contra scandal. Şi astfel arta de a guverna era anevoioasă, spinoasă, riscan­­tă, deci şi mer un punct. Astăzi însă, nu mai e de loc aşa. Cenzură, ba încă şi cen­zură cu abuz ca la Târgul Mureş, interzicerea întruniri­lor, totala şi radicala supri­mare a manifestărilor de stra­dă, gâtuiri până şi în parla­ment, în fine nici una din di­ficultăţile trecutului. Mai mult, toate măsurile luate cu mâna bieţilor ofiţeri, încât, acuma poţi pune în capul guvernului, cum am spus, o mamâe, un copil, un imbecil, o babă, şi pe urmă să împănezi ministerele cu chiori cu surzi, cu fonfi, cu cente­nari, cu cine ţi-o eşi mai­ întâi în cale, fără nici o grijă. Insă orice medalie are două feţe. Pierzând ştiinţa de a gu­verna, guvernanţii degenerea­­ză şi ajung să cadă prin pro­priile lor demente. E tocmai cazul acum, când guvernul e pe punctul de a pleca fără ca nimeni să-l poată alunga cu vorba sau cu fapta. Cade ca un fruct stricat. Şi mai e ceva, mai grav. Ce zic liberalii de eventualitatea unui guvern bun şi capabil care va continua totuşi să a­­plice sistemul acesta de inter­zicere a oricărei practice ce­tăţeneşti? Aşa-i că, ne mai fi­,­iici cine să-l mai gonească şi el compunându-se din oameni de seamă, va dăinui în veci la cârmă? Poate deaceia ezi­tă încă liberalii de a pleca, deşi e de mult vremea. I. Teodorescu ■' .(fi­­ *­........... Glose politice Peste 3 luni ■ L nostimă întrecerea in­ devota­ment pentru suveran care are loc intre „Viitorul" şi „îndreptarea!" cu prilejul împliniră a 11 ani de dom­nie ai regelui. Stiliştii respectivi ai celor două redacţii au fost însărci­naţi să dea drumul inspiraţiei fără nici o înfrânare. Şi, fireşte, atât cât ii ajută condeiul, fac oamenii ce pot. „Viitorul" şi „îndreptarea" gem de dinasticism concentrat şi abso­lut sincer. Eu vă sfătuiesc să păstraţi am­bele gazete cu data de 11 octom­­­brie 1925 pentru a face, peste trei luni, o foarte amuzantă confrunta­re... Este interesant să aveţi înain­te adulaţiile, aşa de sincere, de-a­­cum, când veţi ceti somaţiile, re­proşurile şi ameninţările ce, ca a­­ceiaşi sinceritate, vor fi servite re­gelui, care n’a... corespuns aşteptă­rilor !... In special, o să fie foarte bună de cetit în comparaţie cu proza de azi „îndreptarea" de peste 3 luni... Fiindcă î ii garantez un lucru: cu toată căldura sinceră a devotamen­tului ei pentru rege, peste 3 luni o să de la putere alt guvern decât cel pe care îl aşteaptă grija ei ex­clusivă pentru ţară şi dinastie.... Ascultaţi-mă pe vine: păstraţi „In­dreptat­ea" dela 11 Octombrie 1924! Ce mai e de făcut? Oficiosul guvernului, intr’un ar­­ticol­ urmare, ia în dezbatere—sub o semnătura extraordinară —ches­tia : „mai este de făcut ceva pen­tru consolidarea statului ?“ E o în­trebare inutilă pentru cei cari au ochi să vadă că tot ce a fost de fă­cut, s’a făcut cu vârf şi îndesat... De altfel, autorul extraordinar al articolului, el însuşi, trebue să re­cunoască cu obiectivitate că ,„a obţinut până azi readucerea la nor­mal a vieţii cu mijloacele existen­te“. Mă rog, asta nu poate fi con­testat de nimeni: am ajuns, în sfâr­şit, la normal! Ce mai rămâne de făcut ? Cu greu îi e cuiva, oricât ar fi de pre­tenţios, să spună. Dar, autorul ex­traordinar al articolului are un ade­vărat microscop social: el găseşte că, totuş, mai e ceva de făcut. Pre­tenţios bărbat­ul lasă această sarcină în seama celor ce vor veni cărora le face o singură recoman­dare: să-şi dea seama de importan­ţa operei ce moştenesc... iată, în adevăr, un lucru pe care guvernul viitor nu-l va putea uita cu nici un chip: importanţa zdro­bitoare a operei ce e dat să moşte­nească. Şi, cine ştie de va avea spi­narea destul de tare ca s’o ducă!.. Scrisoarea pierdută Scrisoarea d-lui general Averes­­Cu a fost furată, fiindcă ea a ajuns aiurea şi nu destinatarului, d-lui Petrovici. Profesorul de la Iaşi se plânge împotriva infamiei. O fi a­­vând dreptate, dar câţi cetăţeni nu i-or fi invidiind situaţia!... De ce ? Fiindcă cel puţin d. Petrovici, fie chiar prin intermediul ziarelor, a putut afla ce-i scrie confidenţial d. general Aver­escu. Pe când cea mai mare parte a cetăţenilor, fără im­portanţa d-lui Petrovici, nu ştiu niciodată ce le serin mieteni prin poșta română.... Ziarele nu publi­că, din nefericire, toate scrisorile ce se pun în cutiile poștale... Interim NAZBATI­I LA DOMNUL ! Nu­ se­­poate spune că regimul li­beral nu, şi dă sufletul împlinind, du­pă datină, toate regulele agoniei. Transportarea integrală a guvernu­lui la Iaşi, unde era­­ adunat soborul bisericesc al ţării, e o faptă de bun , creştin care-şi dă seama că nu mai are mult de trăit şi vrea să-şi dea Duhul în mâinile iertătoare ale Dom­nului. Numai că nici chiar rugăciu­nile reunite ale întregului cler ro­mânesc, — m­ai mult, nici, realizarea celui de al 8-lea aşteptat sinod ecu­menic —­ i-ar fi în măsură să cureţe de păcate pe cel mai păcătos dintre cei ce răposează.... , Kix ■ 8 IMP—I — Scăderea taxelor de export Guvernul, sau mai bine zis d. Vintilă Brătianu, a cedat pe chestia taxelor de export, dar numai în parte. La toate produsele au fost ele reduse, însă la grâu şi secară nu. Avem satisfacţia de-a fi contribuit şi noi întru cât­va la aceasta. De ce guvernul n’a făcut-o dintru înce­put? De ce atâta încăpăţânare şi tărăgăneală? Abia acum s’a iscălit jurnalul consiliului de miniştri. Se aştepta oare să îngheţe Dunărea? E o adevărată nătângeală, dacă n’o fi cumva şi ceva mai rău la mij­loc. Iată o dovadă. Fetele de pildă nu erau un obiect de cine ştie ce speculă. Ori anul acesta a fost cu totul excepţional pentru pere. Pro­ducţia e enormă în calitate şi de-o calitate neîntrecută. Dacă li se sco­­bora taxa din vreme, cantităţi mari ar fi luat calea exportului. Acum­a prea târziu. Cele mai multe au mers la cazanul de rachiu. E bine aşa ? Dacă mâine se va dovedi că şi grâul şi secara trebuesc uşurate, va mai fi timp ca să fie util ? Dar ştiu ce l-a reţinut pe d­­ini­­stru de finanţe: grija echilibrării bugetului. E o socoteală greşită. Ce aduce mai mult in casa statului, o mie de vagoane de grâu exportate cu taxa de 30.000 de lei, sau 50.000 de vagoane cu taxa pe jumătate? Este însă altceva important, o bu­bă pe care de la început am pus de­getul şi astăzi, în fine, recunoscută şi de d. V. Brătianu. Am spus că a­­ceste taxe de export pe cereale, ne­norocită născocire făcută după răz­boi, nu erau in fond altceva decât an impozit deghizat asupra ţărani­lor intru cât guvernul se temuse să fie franc şi curagios robind pe toţi locuitorii, proporţional cu contul lor, la aceleaşi dări. Se lovea astfel de moarte in temelia producţiei ţării pentru că un guvern impopular nu îndrăznea să fie drept cu toată lu­mea de­opotrivă. Acum se recunoaşte aceasta, va să zică ţăranii au sfârşit a o afla chiar din gura unui ministru, să vedeţi că, mâine, în opoziţie, actualii mini­ştri vor avea curajul să ceară viito­rului guvern să fie drept şi în mate­rie de dări. Of, ce politică de bizanţ din arsnile decadenţii­­ I. T. Cuvântările dela la$i ---- • iirfMUÉÉÉr É' ál ÉT • • iM —i~ __•______-___ ■a»*--»*-»» -+m Hegele cunoaşte cerințele poporului Justitia fundamentul statelor Inaugurarea palatului de justiție din Iași, a fost prilejul Unor mani­­festatiuni retorice cari trec de în­semnătatea obicinuitelor discursuri ce se rostesc la asemenea ocaziuni solemne. Mi se pare că d. Herovanu ca decan al baroului ieşan, a fost cu totul în nota justă, când în­­faţa su­veranului său, nu s’a pierdut cu fi­rea, ci a formulat în mod limpede idealul justiţiei moderne, al justi­ţiei sociale. „Vorbesc — a spus d. Herovanu — în numele unui corp care şi-ar putea alege ca deviză cuvintele : libertate, drept, pro­gres. Vorbesc într’un loc unde se va împărţi dreptatea şi unde tre­bue să se spue adevărul, numai a­­devărul“. Şi cu acea mândrie bărbă­tească în faţa tronului regesc, care este, după noi, cel mai mare oma­giu ce se poate aduce suveranului ce-l ocupă., d. Herovanu şi-a dez­văluit întreg gândul său, spunând, răspicat : „Fiindcă în înţeles larg, ideia de justiţie socială nu se­ concentrează numai în opera tribunalelor, ci tot atât în cea a puterei legiuitoare cât şi în toate actele curente ale func­­ţiunei administrative, — fiindcă iarăşi, în pregătirea viitorului, în lunga perioadă de tranziţie pe care o străbatem, viaţa noastră e con­stant agitată de conflicte nouă, de interese nouă, de probleme nouă,—­ problema justiţiei sociale capătă şi ea o amploare şi o gravitate pe care n’o atinge nici o alta. In rea­lizarea ei misiunea factorilor ho­­tărîtori devine nu numai extrem de gingaşe dar chiar covârşitoare. In tot ce este de făcut, în tot ce este de îndreptat, în tot ce este de înfrânat, trebue neapărat să se im­prime sentimentul curat al dreptă­­ţei. Nici prea multă asprime pen­tru rătăcirile­ în care ne aruncă vremurile aceste tulburi, nici prea multă violenţă în represiune, pen­tru ca nu cumva excesul să stre­coare în suflet*?­, pasiunea răsbună­­rei. In toate dare, cât mai multă o­­biectivitate, cât fenai multă blân­deţe, pentru a evita pe cât e cu PU­­tinţă vrajba care ne bântue. Ne trebuie linişte, — linişta­IUL­e cu­cereşte, ea se câştigă.” Şi teraiinându-şi cuvântarea, d. Herovanu a accentuat­ gândul său. Justiţia pe care d-sa o z­ioreşte, este justiţia „atentă la suferinţele celor umili, necruţătoare faţă de orice abuzuri, justiţia care înţelege că datoria ei e mai mult de a o­­croti­ decât de a reprima". *• Ideia călăuzitoare a acestui impo­zant preludiu, o regăsim spusă cu toată autoritatea regească, în fina­lul partei retorice a serbării, pe care i-a format cuvântarea suveranului. „Sunteţi chemaţi acum — a spus a­­cesta magistraţilor — să daţi viaţă acestui frum­os palat, ca prin acti­vitatea d-voastră, a treia putere a statului, să-şi aibă aci un adevărat templu, la ai cărui slujitori, mulţi­mea să păşească cu deplină încre­dere şi unde cei însetaţi de drep­tate să găsească leac şi mângâiere­­pentru păsurile lor. Dreptatea, buna administraţie şi cultura,­­ acestea sunt cerinţele poporului...“. Astfel printr’o frază incidentală, Suveranul a arătat că cunoaşte ce­­rinţele poporului si că e preocupat de ele. In fruntea acestor cerinti, noua trinitate pe care toti oamenii noştri politici vor trebui să şi-o no­teze, stă dreptatea. Apoi noua admi­nistraţie si in fine cultura. Ordinea ar putea fi schimbată. S’ar putea spune că cultura e temelia şi a drep­tăţii şi a unei bune administraţii. Dar rămâne adevărat că aceste trei cerinţe ar aduce întriadevăr satis­­facţiune mulţimei, aceste trei cerin­ţe cari, bine înţeles, se pot rezuma în cele din urmă într’un singur cu­vânt: democraţie, păci în afară de democraţie, acea dreptate socială, atentă la suferinţele celor­ umili, de care a vorbit d. Herovanu nu poate fi. Şi fără cultură,din sensul larg şi modern al acestui cuvânt, nu poate fi nici democraţie, nici dreptate, nici bună administraţie. : "■ La ţară , asemenea­ cuvinte tre­bue să găsească,­iun ecou prielnic. Cu toate rătăcirile al căror sediu este, Iaşul a rămas, cum­ bine a spus d. Volanski, primul preşedin­te al Curţei de apel, oraşul tradia­ţiei culturale, întreaga lui aşezare, îndeamnă par­că spre meditaţiune şi studii. Pietrele­ vorbesc în acest târg istoric, care, adăposteşte co­mori istorice şi artistice, ca puţi­ne, aş îndrăzni să zic ca nici unul din oraşele vechei Românii şi re­gele a exprimat aceasta în­tr’o for­mă vrednică de ideile şi amintirile ce evoca în toastul dela banchetul ce a urmat inaugurării­, urând Ia­­şiului ca să fie în viitor focar de ştiinţă. Astfel, toţi cei cari au ascultat său au citit frumoasele cuvinte ce s-au spus la Iaşi, vor dori ca fap­tele ce­ vor urma de acum încolo, să­ le fie corespunzătoare, ca la Iaşi să se fi deschis o eră nouă, să se fi deschis, pentru, acest popor, după vorba imperativă a ministru­lui justiţiei, poarta dreptăţei, care este cea mai sigură şi mai solidă temelie a statelor. B. Brănişteanu La Locarno: dificultăţile articolului 16 Nu ştim­ încă, la ora când scriem, ce s’a discutat in şedinţa de eria conferinţei dela Locarno. Ştim în­să că nici Duminica nu a rămas neutilizată pentru un nou pas îna­inte şi unul hotărîtor.* D-nii Briand, Chamberlain, Lu­ther şi Stresemann au făcut, împre­ună, o excursie amicală. Reţineţi mai întâi acest fapt atât de nou şi straniu pentru privirile noastre de­prinse aproape fără leac cu aspec­tele prăpastie­ săpate în Europa de război. Miniştrii de externe ai Franţei şi Angliei plimbându-se braţ la braţ, prieteneşte cu cance­larul şi cu ministrul de externe al Germaniei şi discu­tâild în voie, fă­ră rigiditate protocolară­, fără so­lemnitate retorică şi diplomatică, condiţiile unei înfrăţiri durabile. Eşuarea acestei excursii dumi­nicali ne d­ă. int-^aa măsura a im­potenţei operei dfei* Locarno, si nu ne putem mira ca intr’o astfel de difcmzitie dificiltăţile au fost progresiv înlăturate si ultima pe­­dica grea în caleta de înfăptuire a pactului si a intrării Germaniei in Liga Naţiunilor a pornit să se dis­cute. ■ Discuţia susţinută în jurul arti­colului 16 din stătutul Ligei —căci acesta e greaua, fpiedică — au dus la concluzia că in­sipoziţiile artico­lului nu su­nt atât de incortuiliabile cu interesele Ge­rmanieî. Ca orice i­mpor* Atitudinea aceasta e psân text juridic, articlolul 16 e suscep­ ”* “* tibil de interpretări felurite. Se pa­re că­ miniştrii dr externe­­ de la Lo­carno au găsit o interpretare de natură să sătisfa­că Germania, fă­­când-o să­ intre în Ligă fără re­­zerve. D­i­­ îndată după intrarea Germaniei în Ligă, puterile vor provoca o re­zoluţie generală în care se va de­clara ca in cazul aplicării articolu­lui 16 din pactul Ligei, se va ţine seama­­ de situaţia specială geogra­fică şi militară a Germaniei. Solu­ţia aceasta simplă,­ rezolvă ,mulţu­mitor pentru ambele părţi,şi pentru Ligă Ir.1 general, problema artico­lului 16. Obligaţiile asistenţii mu­tuale — cari constitue unul din fundamentele Societăţii Naţiunilor — rămâne in picioare şi faţă de Germania cu câteva atenuări nu­mai impuse de poziţia ei particu­lară de stat dezarmat. Odată acest lucru stabilit, nu va rămâne decât ca pactul de garan­ţie apusean să fie­ încheiat şi ca a doua parte a conferinţei — tratate­le de arbitraj răsăritene — să În­ceapă ' _P. NOTE CASA PARTIDULUI LIBERAL a trecut Sâmbătă printr-o mare e­­moţie. D. Vintilă Brătianu publi­case prin „Viitorul" un comunicat, in care spunea că lefurile funcţio­narilor vor fi în orice caz sporite prin viitorul buget si că sporirea nu atârnă de eventualitatea unu­i excedent. Aceasta ne-a făcut să conchi­dem că dacă nu va fi excedent, sporul va îi plătit de., casa parti­dului liberal. In numărul de eri al „Viitoru­lui" insă, d. Vintilă Brătianu revi­ne şi publică două comunicate în cari dovedeşte că vom avea nea­părat excedent şi că, prin urmare, sporurile de salarii ale funcţionari­lor sunt asigurate. Aşa dar tot din excedent? Bine că s’a precizat odată, căci. o cam băgaseră pe mânecă cei de la Casa Partidului! * . * # . OFICIOSUL AVERESCAN ţine de. rău pe nu ştiri care confrate din opoziţie, fiindcă publică ştiri favorabile opoziţiei alături de alte ştiri favorabile regimului­ liberal. Anume, pe deo parte publică versi­unea că d. Brătianu ar dori să pre­zideze alegerile viitoare, pe de al­tă parte aceste speranţe ale pre­mierului liberal sunt luate, peste cită cu asprime de oficiosul ave­resean, care vede în ea ,,duplicita­te" si „isteţimea de a dauia la doua nunti". Nu ştiu la ce anume se r­ef­eră ziarul averescan. Dar d­acă e aţă cum scrie, atunci confratele in che­stie nu face decât să aplice ma­xima politică: „A se sta de vorbă cu toţi" şi a le trage chiulul fie­căruia! Dar cum autorul acestei maxime e A. general Averescu, de ce se supără tocmai îndreptarea? * * * VEDEM IN „VIITORUL" un lung articol intitulat: „învăţăminte. Factorii care determină însănăto­şirea unei monede". Ne oprim la titlu şi nu cetim meci departe. Ei, dac’ar cunoaşte ă. Vintilă Brătianu factorii care determină însănătoși­rea unei monede! Dar de la d-sa, sau mai bine zis din activitatea d-sale, putem afla cel mult facto­rii cari determină... îmbolnăvirea unei monede1 Pan După inaugurările de la Iaşi serbei Dar, pentru­ cine or fi ridicat, frate, palatul ăsta frumos? - Vent­u -ou? Doamne necunoscute, Justiţia şi Administraţia... toate ca ademenite de frumuseţea casei, te pomeneşti c’or veni şi pe la noi! Necesitatea fuziunei partidelor opoziţiei de Prof. Dr. CASSIU MANIU Din­ partea d-lui profesor dr.­veni înrâurire asup Cassiu Maniu, cunoscutul fruntaş ardelean, primim următorul, articol: Fiecare generaţie are datoria să resolve problemele mari ale epocei în care trăeşte. Generaţia României Mari are de asemenea datoria de a se înălţa la grandoarea epocei de azi, care a adus unirea,­ independenţa şi libertatea naţională. Odată cu înălţarea naţiunii române la vred­nicia sa actuală, n­oi toţi, societatea, partidele şi instituţiile publice ro­mâneşti, simţim necesitatea ■ inexo­rabilă de a ne ridica de a ne desă­vârşi şi găsim că cel mai potrivit mijloc este o evoluţie sănătoasă a partidelor şi a parlamentarismului român,­­ căci aceste două sunnt in­disolubil legate una de cealaltă. Tempora mutantur et nos mutamur in lltis... Făurirea acestui stat mare naţio­nal a adus cu sine lipsuri, tendinţe şi aspiraţiuni nouă, pe cari savantul, bărbatul de stat şi filozoful sunt chemaţi şi datori să le precizeze, iar parlamentul are datoria să le în­făptuiască. Dar parlamentul nostru nu va fi în stare să rezolve problemele a­­ceste nouă politice, culturale, eco­nomice, financiare şi administrative, până când partidele opoziţiei nu se vor mărturisi ca alcătuind, în Ro­mânia­ Mare, o personalitate politi­că mare, reprezentând forţă mare, autoritate, triorală mare şi hotărîre mare. Această creştere a personali­tăţii politice a opoziţiei atârnă de la fuziunea partidelor opoziţiei. Când norocul, schimbă pasul, tiu aduce anul ce aduce ceasul. Cu fu­ziunea partidelor opoziţiei, norocul neamului românesc va­ schimba pa­sul său şi România­ Mare se va transforma spre mai­­ bine în toate fiinţa sa politică internă şi externa. Corabia statului român este în continuă mişcare, bătută, de­ furtu­­nele mari ale vieţei politice gene­rale. Cârmaciul acestei­ corăbii este guvernul. Dacă vrem înaintarea cor­­ăbiei printre stânci, trebue să at­este cârmuită corabia statului, în­râurirea aceasta este un drept car­dinal şi inviolabil al societăţii colec­tive naţionale şi cetăţeneşti. Dar a­­cest drept, pentru a fi şi folosit, are lipsă de partide mari politice UNI­TARE IN SCOP, OMOGENE IN ALCĂTUIRE şi cari să fie la înălţi­mea vremurilor de azi. Amânarea fuziune? Înseamnă in­­depărtarea societăţii,, a cetăţenilor, dela putinţa exercitării dreptului lor suveran de a inraurî in mod hotări­­tor asupra direcţiunii şi principiilor , după cari trebue guvernată Roma­­nia Mare. „ Forţă, autoritate şi hotărire mare de a fuziona sunt cele trei lucruri pe cari Ie pretinde azi conştiinţa publică românească, de la conducă­torii partidelor opoziţiei. Autoritatea ei mare faţă de mem­brii partidelor ; forţă mare faţă cu partidul liberal; hotărire mare de a se lepăda de acele obişnuinţe cari­ au putut fi bune in epoca dinainte de răsboiul mare al unirii tuturor ro­mânilor.. In situaţia nouă — fericită Prin libertatea generală naţională a neamului românesc, — nu au în­dreptăţire politică şi morală obiş­nuinţele unor orizonturi strâmte, provinciale, în cari ne-au încătuşat­­ sugestiunile ungurilor, austriacilor, muscalilor şi liberalilor. De toate aceste ne-am ştiut e­mancipaţi­ prin actul de naştere ,ai României mari, care, pentru toţi ro-ro­mânii, va fi pururea odorul cel mai scump al geniului naţional. Balastul trecutului trebue aruncat peste bord!... . Balastul va fi azvârlit peste bord , prin aceia că tot ce a fost calitativ curat românesc, va deveni cantita­­tiv­ ceea ce a devenit însuşi neamul românesc prin unirea sa în junii re­gelui şi tronului sau. Căci adevăr vă spun, fără unire politică şi fără independenţă, per­.Citiți continuarea în pag. 1i­a). (Cititi continuarea in pag. Il-a). Cronica artistică Deschiderea sezonului de expoziţie Uneori meseria de cronicar de­­irta este ingrată. Expoziţiile se în­şiră dealungul lunilor de toamnă, de vară, şi de primăvară, cu un pustiu­ de frumuseţe care tocmai bine­­ oboseşte mintea, ochii şi ge­nunchii celui care îşi ia­ asupra să le cutreere cu seriozitate. Iar dacă mai vine şi cu avânt,­ avântul i se schimbă, în scurt timp în ironie, şi ironia zâmbitoare la început, nu întârzie să­ se schimbe la rândul, ei cât de curând în amărăciune. A­­mărăciune dată de artă! Iată unul din lucrurile cele mai ciudate de care se poate vorbi, căci despre artă nu se poate spune cu dreptate, nici că este amară nici că este dulce. Dar este? Toate ar fi bune dacă expoziţiile slabe nu s’ar năpusti ele tocmai la începutul anului. Altminteri decât la celelalte arte, sezonul se deschi­de îndeobşte cu ce este mai puţin interesant şi mai deloc important. Pictorii mediocrii virt­ui eei Hintui de ŞTEFAN X. XIENIŢESCU Tot anul ei lucrează cu acest gând: nimeni să nu le ia­­ înainte, ei să încerce piaţa, ei să cucerească şi să imbie publicul odihnit de lunile de vacanţă. Ca un stol de lăcuste vin, se abat in sălile goale, atâr­nă sumedenii de tablouri, pe zidu­rile abia şterse de praf şi de case de păianjeni. . . . Socoteala este simplă. Recolta se întoarce de pe câmp, din grâ­nare se încarcă in vagoanele care aşteaptă flămânde prin gări, por­neşte în ţări sărace sau spre pro­vincii pedepsite cu secetă sau cu piatră, iar banii, hârtii mari popo­sesc în zbor de porumbei la cora­bia lui Noe a pungilor câtva timp mai pline, chiar şi pe vreme de criză. Şi pe acest stol vor întâi ex­pozanţi să-l prindă în reţelele lor de coloare. Poate că şi din această pricină ei expun tablouri încă u­­mede, lipicioase de ulei, odată. I se zice „caimacul“. Cine-i ia face o afacere, se compromite întrucâtva, dar se umple de bani. Artiştii mai de seamă găsesc nu de demnitatea lor să facă această spe­culă, ceilalţi dimpotrivă. Din toam­nă arvunesc sălile pentru toamna viitoare, şi de îndată ce li se pare că lum­ea s’a întors în Capitală, se prezintă şi ei la post, ca nişte sen­tinele. , Regularitatea recoltei lor artisti­ce este desigur demnă de toată ad­­m­iiraţia. Regularitatea par’că te fa­ce să crezi că arta pentru ei este îr­tr’adevăr o nevoie fiziologică, şi nu doar o tehnică deprinsă în cine ştie ce academie de belle-arte. Re­gularitatea lor te face să crezi,­ că nu trăesc decât pentru artă, şi că nu sunt de învinuit cu numele de diletant. Se ştie că nu sunt tocmai puţin acei cari au încredere in fi­lozoful de la Königsberg, şi că nu sunt tocmai puţini acei care laudă pe Kant, mai ales fiindcă era aşa de precis în viaţă că ieşea să se plimbe la aceiaş oră, cronometric de exact, în fiecare zi, pe orice vreme ar fi fost, făcând mereu a­­ceeaş plimbare, fără variaţii, 40 de ani de-a rândul. Cunosc deasemeni bărbaţi în vârstă cari pe vremea CUC, ligidinadc UC UiCl. _ v^xovm. wv* In termen , de atelier szettul de fier de student eşeau si se intor­­deschidere,, luna Octombrie %se uniceau"la o oră atât de precisa, se nume de diScret Si de invidie totde-­ nlimbau şi salutau la o­oră atât de precisă, închideau geamul, şi des­chideau uşa la o oră atât de pre­cisă, că vecinii ajunseseră să-şi po­trivească prologiile , după dânşii, botezându-i chiar „omul ceasor­nic“. Dar sunt şi oameni, cari din nenorocire pentru impresionanta şi imperturbabila regularitate a câ­torva pictori, nu izbutesc să crea­dă că num­ai plimbarea la aceiaș oră l’a făcut pe Immanuel Kant să fie filozoful care este, iar pe stu­dentul ceasornic l’a făcut să ajun­gă om de seamă. Sezonul se deschide, lucru trist, cu regularitate. Și oricând ar ex­­pune A. Bordenache şi N. ,Ţinc este o deschidere de sezon întru­cât priveşte regularitatea. Toam­na, recolta este transformată în culă de bănet, şi dornici de „cai­mac“, speculatorii gustului celor îmbogăţiţi în pripă se înfiinţează cu jaful lor artistic, iar primăva­ra, ţarinile se deschid, nădejdea recoltelor fenomenale joacă în faţa ochilor ca vara apa morţilor pe câmpiile încinse, îmbogăţiţii de fantezie sunt dispuşi să colinde expoziţiile, şi iarăşi speculatorii escontatorilor de nădejdi se în­fiinţează cu regularitatea lor mo­notonă. Căci sunt două feluri de caimac: cel de toamnă şi cel de primăvară. Pentru cumpărător, sta­rea sufletească noată să difere, pentru expozanţi „sp­ecia“ nu dife- . ră intru nimic, precum nu diferă nici producţia lor, dacă se chiamă Bordenache sau altfel. Dar au­­talent? Ei fac totdeauna un mare servi­ciu. Tablourile lor — Bordenache aduce peste 200 de tablouri cu pre­ţul dela 3.000 la­­ 30.000 şi ceva. cine aduce peste 100 de tablouri cu preţul dela 3.000 la 20.000 —se înşiră­­ întotdeauna la acest fel de pictori, din podele până sub tavan, aşa că totdeauna, în orice anotimp ar­ veni cred că tot s’ar afla case de păianjeni, praf prin colţuri, şî alte minuni ale soarelui şi ale pă­mântului, pe care numai ei au înăl­ţimea necesară ca să le şteargă.­­ Chiar numai din această pricină ceilalţi pictori ar trebui să le fie recunoscători, iar administraţia A­­teneului—căci amândoi artiştii po­meniţi expun în cele trei săli de jos ale Ateneului, sălile Exarcu,— ar trebui^ să le dea o primă, o re­­compensă pentru serviciile de îm­­­bunătăţire higienică, aduse localu­lui. Că nici Bordenache nici cine s’ar părea că nu bănue rugăciunea breslei din care fac parte—Doam­ne ! iartă-ne pictura noastră zilni­că ! — este oare un păcat, dar este oare o nebăgare de seamă din

Next