Adevěrul, octombrie 1926 (Anul 39, nr. 13126-13152)

1926-10-27 / nr. 13148

Anul 39. No. 13148 * * • Miercuri 27 Octombrie 1926 4 PAGINI Adevărul AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI» CONST. MILLE »897—1920 9E2BB 850 lei pe an an. 440 lei pe 6 roni •»»rt Ia­ np t litri» in străinătate 3 Lei] BIROURILE: București, Str. Sărindar no. 7-9-h Centrala 6/67, 24/73, 46/70. Direcţia 57/72. Ad-lîa 7/69. Provincia 1966. D-l Vintila Brătianu cere ca „opinia publică să vegheze pentru ca din toate aceste combinaţii ale capitalului străin să nu folo­sească câţiva interesaţi în dauna statului şi a cetăţenilor**. „.Fiindcă aşa ceva e rezervat capitalului... patriotic, adică național-liberal!... Restrângerea DttrS ce a atribuit apelului eco­­nomiştilor din toată lumea, o ten­dinţă pe care nu o are ei nu o putea avea. „Viitorul“ ameţit­ă! Încântat de critica destructivă pe care l-a făcut-o, îşi Încoronează edificiul po­lemic cu un axiom. Axiomul e că pi apelul economiş­tilor arată „cât de necesar este, mai ales pentru statele mici şi mai tinere, să-ş i reducă nevoile la mi­nimum, căutând, oricât de grea ar fi viaţa, să şi Ie satisfacă singure". Axiomul reprezintă deci suma În­ţelepciunii financiare, aşa cum se deduce din practica politicii d-rui Vintila Brătianu, la care e condam­nată ţara aceasta, fără soluţie de continuitate, fiindcă d-sa îşi exer­cită puterile dictatoriale şi când, în aparenţă, se află în opoziţie. Nimeni nu neagă că o politică de economie se impune, acum, în ge­­rarea finanţelor statului. Nimeni nu neagă că, până la un moment dat, această politică a d-lui Vintilă Bră­­tianu a fost salutară. Dar o politică de economii este şi economică, nu­mai dacă se menţine în anume li­mite rezonabile. Altfel, dusă la ex­tern şi permanentizată, ea poate avea consecinţe tot atât de dezas­truoase ca şi o politică de risipă, poate chiar mai dezastruoase. Un simplu particular tşi poate re­duce nevoile la minimum, fără ca a­­ceasta să aibă consecinţe rele, de­cât pentru dânsul. Dar un stat nu poate proceda astfel multă vreme, fără a păgubi Întregii naţiuni. Prin el însuş un stat poate şi trebue să trăiască. Şi când se împrumută tră­­eşte tot prin el Însuş, căci nu i se acordă credit, decât dacă îl merită şi apoi trebue să şi plătească. Dar minimul nevoilor unui stat îşi gă­seşte limita nu numai în puterea de rezistenţă a populaţiunii sale — această limită poate fi foarte largă —, of­i 1 în nevoile dezvoltării sale In viitor. Când politica de economii, de re­ducere a nevoilor, de restrângere, atinge însăş armătura economică a tării, grave pericole o ameninţă în viitor şi nimănui nu-i este îngă­duit să Ie ignoreze. Să deschidem ochii sl să­­privim In jurul nostru, ca să vedem la ce ne-a dus şi până acum politica aceasta de reducere a nevoilor. Drumurile noastre de fer stagnează ca dezvoltare, sunt deplorabile ca material şi nu nu­mai că nu dau o m­opulstaţie co­merţului, cum e rolul lor, dar îl în­greuiază. Şoselele noastre sunt în cea mai mare parte întriun hal fără de har. Clădirile publice, cele mai deseori insuficiente, se prăpădesc fiindcă lipsa de fonduri atrage după sine imposibilitatea de a se între­ţine. Salariile funcţionarilor sunt cu totul insuficiente şi urmarea este nevoia pentru dânşii de a căuta ve­nituri lăturalnice, ceea ce duce di­rect la corupţie. Comerţul şi indus­tria, lâncezesc, in mare parte ago­­nisează, chiar din lipsă de credite. Oraşele sunt într’o stare de plâns. Nepavate, necurăţate, incapabile de a face noul lucrări. Putem afirma că, pornind de la noi spre Occident, nu există nicăiri, în niciun stat din cele învinse, necum în cele învingă­toare, o stare de lucruri care să se­mene, măcar pe departe, cu cea de la noi Şi această stare de lucrări din ordinea materială, nu poate să fie fără consecinţe pentru starea mo­rală. Nu numai că materialiceşte nu ţinem pas cu progresul din celelalte ţări, vecine cu noi, dar sălbătăcirea organismului tecnic al unei ţări, tre­bue să ducă cu vremea la sălbătă­cirea moravurilor. Progresul civili­­zaţiunii morale, nu este indepen­dent de cel al civilizaţiunii tecnice. Aceeaş dependenţă există in ce pri­veşte regresul. Principiul prin noi înşine e bun, dar „cum grano salis“, cu acel gr­­­unte de înţelepciune, de care mai mult încă decât în alte domenii, e nevoe în cel economic şi financiar. In acest domeniu, vorba eroului lui Caragiale devine un dureros ade­văr : o ţară care nu înaintează, trebue in mod fatal să dea înapoi. Când statul se restrânge, iar iniţia­tiva privată se sufocă din lipsă de credite, — de unde să vie impulsul spre progres? De unde progresul ? încă o bucată de vreme vom mai putea-o duce cu politica reducerii nevoilor, dar de pe acum chiar se ivesc semne cari arată că termenul fatal al acestei politici se apropie. Dacă nu e drept ca toate sarcinile să fie puse asupra generaţiei pre­zente, apoi e sigur că cea viitoare va condamna aceste jertfe, când va constata că rezultatul lor n’a fost o moştenire pe care să se poată clădi mai departe, ci un pustiu în care trebue să se ia totul de la ca­păt, la mijlocul unor țări ce au mers înainte deşi au întâmpinat di­­ficultǎți identice. Ad. GLOSE POLITICE... Calomnie ?! Teoreticianul Viitorului atacă pe­­ ziua de em­ por­ema presei. Şi, ca autoritatea morală pe care i-o dă presei liberale un întreg trecut de violenţe şi calomnii la adresa ad­­versarilor politici, oficiosul liberal denunţă drept calomniatori şi duş­­mani ai intereselor româneşti pe acei cari combat partidul literal. Or, exact in ziua în care Viito­rul se dedă la atari exerciţii stilis­tice lipsite de decenţă, oficiosul partidului naţional-ţărănist îi admi­nistrează o lecţie puţin obişnuită în presa românească. Oficiosul liberal găsise mijlocul să lase să se subîntreagă că d. intru Maniu, de frică, n’a dat ur­mare ordinului statultd-major aus­­triac de a sa reîntoarce, ca ofițer de artilerie, pe frontul dela Piave. „Sunt împrejurări, — a spus Vii­torul, — In care d. Maniu știe sd ia hotăriri, fără pertractări și fără a­­mănări Mare lucra şi pielea omul Or, România ripostează între al­te, ca următoarele, chiar in ziua care Viitorul vorbeşte ca seni­nătate de rolul presei: „Şi în timpul când d. lan­u Maniu retras de la Piave, lupta pentru îs­­bânda visului secular al poporului ardelean, unirea tuturor români­lor, —­d. Al. Constantinescu se­pta cu un tren nupţial Intre Foc­şani şi Bacău, un alt grangur libe­ral pregătea frontul Cotofeneştilor iar cei mai mulţi fruntaşi ai par­tidului d-lui Ion Brătianu transpor­tau bijuterii la Odesa, speculau măsline pe piaţa Iaşilor sau con­trolau cagniota tripourilor de răs­­boi din laşul tuturor suferinţelor". Magistratura Oficiosul partidului national-tă­­rănesc vede, intr’o recentă decla­­ratiune a primarului Anibal Teodo­­rescu, un atac împotriva magistra­turii. România merge până a cre­de că aceste atacuri nu ar fi străine de ancheta, care are loc împotriva primului preşedinte al tribunalului Ilfov. Nu prea vedem întrucât spusele d-hd Teodor­escu ar putea H puse în corelaţie cu această mehet­ă. Mărturisim însă că de ar H să fie astfel, niminea nu ar trebui să se a­­rate surprins Există an rău Imens fi asume­­contaminarea unora dintre magis­traţi. Corupţia tinde să pătrundă in toate. Să se vorbească dar pe larg, de tot ce se petrece, fiindcă numai asepsia perfectă face să dis­pară microbii infectiurd. Şi in te­rapia socială discuţia mere are tu­tei aerului sănătos si înviorător. Un e in viata de toate zilele. Aceasta nu înseamnă insă că tre­bue să existe numai sancţiuni. Ele lovesc in individ, dar nu remedia­ză râul in sine. Acest rău trebue cercetat si în afară de cazurile personale. De altfel el este la itulemura ori­cărui guvern conştiincios. Să se salarieze în mod deosebit magis­tratura, după cum şi rolul ei în so­cietate este deosebit de important. Să nu fie egalaţi cu ceilalţi func­ţionari ci să se plătiţi in mod ex­cepţional, ca sacrificii corespunză­toare. Imediat problema va f soluţio­nată. Sever Iar confiscările Eri „Lupta" a fost din nou con­fiscată. In cercurile ziaristice s’au făcut tot felul de conjecturi cu pri­vire la articolul, notița sau desenul care ar putea fi pricina măsurii luate. Nu știm care din părerile ex­primate va fi fiind cea adevărată; știm numai că în niciun caz confis­carea nu se justifică, şi avem naivi­tatea să protestăm din nou Împo­triva acestui abuz. Ne pare foarte curios că d. Goga nu se satură de sportul acesta. De ce nu preferă d-sa alte arme cu cari să-şi combată adversarii ? îna­inte de toate, de ce nu-şi crează o presă proprie, scrisă de partizanii ce are printre literaţi, presă care să combată şi să înfrângă ziarele a căror acţiune nu-i convine d-sale? E penibil spectacolul pe care au­torităţile d-lui Goga ni-l oferă atât de des. El ne jigneşte sentimentele de oameni ai condeiului. Simţim dureros confiscarea oricărui ziar, ca şi cum ar fi vorba de al nostru. Şi de altfel, odată ce sistemul se practică, e natural ca toate ziarele şi toţi ziariştii să-şi aştepte rândul Avantagiul pentru ideile guvernu­lui, nu le vedem­­ nici pentru ordi­nea stabilită, şi nici pentru liniştea publică. Totul se reduce, prin ur­mare, la o şicană extrem de supă­rătoare pentru presă şi cu totul ne­folositoare celor cari o săvârşesc. „­Fiindcă am apucat să fim naivi, vom merge cu naivitatea până la capăt, rugându-l frumos pe d. Goga să renunţe la un sistem cu totul neestetic. Traian Vlad Din Arcadia... italiană / Câteva cifre cari ilustrează ,binefacerile dictaturii »»! Se vorbeşte adesea, la noi, des­pre marea operă politico-socială să­vârşită, în Italia, de regimul fas­cist. Regenerarea şi consolidarea statului italian ar fi o operă complect închegată şi ea s’ar datora exclusiv partidului condus de d. Mussolini. Pentru admiratorii din România ai „ducelui“, Italia e o Arcadie mo­dernă, în care nu există decât bună star­e 51 voioşie. Şi asta graţie nu­mai faptului că gândeşte un singur om şi ca voinţa lui are dreptul ex­clusiv de a săvârşi­­ o stranie concepţie politică în­temeiată pe laşitatea de cugetare şi de făptuire, pe abdicarea voită a omului dela atributele sale cele mai esenţiale, pe renunţarea cetăţeanu­lui dela îndatoririle lui cele mai elementare. E o concepţie cu atât mai stranie, cu cât, după un secol întreg de străduinţă colective, se ajunsese la concluzia, ce părea de­finitivă, că progresul social este rezultatul unei intime cooperări a tuturor forţelor sociale, agitând în­tr’o libertate coordonată, dela cele mai superioare până la cele mai modeste. Amatorii de dictatură — şi aceş­tia nu sunt decât dezorientaţii, co­pleşiţii de complexitatea evenimen­telor post-belice, pe cari nu­ sunt în stare să le înţeleagă, fiindcă n’au o concepţie politică clară şi stabilă — se declară neputincioşi şi abando­nează totul providenţă. De astă­­dată, însă, providenţa e un om — curajul de a se întoarce la menta­litatea anului 1000 tiu-1 an. E un om care să priceapă şi să vrea, e idolul celor ce nu pot pricepe şi nu sunt în stare să vrea, e dictatorul. Exemplul acestei neputinţi l-a dat Italia, unde dictatura a isbutit doi ani după ce primejdia, care ar fi reclamat-o, trecuse. Dar care este preţul instaurării dictaturii ? întrebarea nu­­1-o pun, fireşte,­ cei ce au renunţat să cugete în favoarea idolului. Cu ce preţ el se menţine încă ? Nici aici n’avem răspuns. Amatorii de dictatură se tem — cu drept cuvânt — că cer­cetarea mai de aproape a proble­mei, pe care o suscită asemenea în­trebări subversive, ar putea duce la sfărâmarea idolului şi i-ar obliga la îndatoririle lor de oameni şi de cetăţeni. Şi asta e prea mult, e prea complicat. La vom face noi serviciul să le oferim câteva lucruri de-a gata. Le dăm răspunsul fără să le cerem vreo trudă. Și vom prezenta faptele cele mai proaspete cu putință. Iată, de pildă, în câteva cifre elocvente, victimele dictaturii mus­­soliniene în cursul ultimului an — 1 Septembrie 1925—31 August 1926 — graţie cărora Italia este o Arca­die ferice (cifrele le iau din statis­tica publicată de comitetul pentru apărarea victimelor teroarei albe şi care, cu siguranţă, nu este şi nu poate fi complectă, pentru că o lu­crare complectă de asemenea na­tură nici nu-i posibilă). In intervalul indicat mai sus, Ar­cadia italiană a înregistrat: 76 de asasinate politice, comise de oame­nii regimului (29 numai în Octom­brie 1925); 349 de atentate ale că­ror victime au fost rănite; 7858 de arestări ilegale; 12.252 de perchizi­­ții domiciliare abuzive; 406 confis­cări de ziare; 1868 condamnări po­litice pătimașe. E interesant nu-i aşa ?, O fi având democraţia şi regimul parlamentar defectele lor, vor fi trecând ele prin momente dificile, prin crize dureroase în momente de grea cumpănă, dar n’au făcut nici­odată apel, în operile de regene­rare ce au săvârşit, la hecatombele pe cari, în mod inutil, le reclamă dictatura, căci fundamentul demo­craţiei este siguranţa persoanei şi răspunderea autorităţii pentru abu­zurile comise. Ce-au făcut aceia, pe cari statis­tica de mai sus îi înregistrează în întunecatele rubrici ale ticăloşiei politice? Care a fost crima lor ? Pentru ce au suferit ? Au crezut altfel decât crede dic­tatorul. N’au vrut să renunţe la dreptul lor de a judeca; n’au vrut să fie flotii unui stăpân, adulatorii unui zeu fals. Aceasta le-a fost cri­ma, pe care au trebuit s’o ispășea­scă pentru ca patria lor să poată fi... fericită. Și nu sunt numai ei. Pământul este plin — Franţa în special — de cele mai viguroase energii produ­cătoare născute pe pământul Ita­liei. E atâta fericire în ţara d-lui Mussolini, încât cei mai veritabili fii ai ei sunt siliţi să ia toiagul pri­begiei şi să ducă în altă parte ro­dul muncii lor neobosite. Ei nu sunt primejdioşi altor ţări; găsesc adă­post prietenesc în Franţa care-i pri­meşte cu bunăvoinţă; dar sunt un pericol pentru propria lor patrie... Ce absurditate mai mare a putut născoci mintea omenească ? Dacă ne-am întoarce privirile spre răsărit, în Rusia roşie din cau­za sângelui ce curge fără încetare, ce deosebire am constata? Păstrând proporţiile dintre cele două ţări şi popoare, am ajunge la concluzia că dictatura e una şi aceeaşi indife­rent dacă e albă sau roşie şi că, în cele din urmă, dictatura nu poate fi decât roşie, pentru că isbânda şi menţinerea ei implică violenţă, du­rere, sânge. Şi pentru ce toate acestea ? Care este opera lui Mussolini în Italia? Fascismul n’a schimbat nimic. Evo­luţia peninsulei latine îşi face cursul cu suferinţe neobişnuite însă, pen­tru că oamenii au abandonat drep­tul de a judeca şi de a voi în mâi­nile unuia singur, care nu este nici cel mai bun, nici cel mai capabil, dar care este cel mai ambiţios. Em. Socor * * * « Am comentat aci un articol al d-lui Mihaîache Dragomirescu, în care Ilustrul estetician dădea o definiţie umoristică a capoderei. Aflu că articolul meu a fost citit de d. Anghel şi Ilarie Chendi, care — pe lumea cealaltă — s’au necăjit foc pe mine. Această ştire senzaţio­nală mi-o dă tot d. Mihalache Dra­gomirescu, care prin nu ştiu ce mijloace ciudate este în permanen­tă legătură cu sufletele morţilor- A ! nici nu vă închipuiţi dvs. ce su­părare a stârnit articolul meu în lumea umbrelor! Pentru că toţi mor­ţii au devenit, de­odată, admirato­ri! d-lui Dragomirescu... In timpul vieţei, Anghel îi tri­mitea d-lui Dragomirescu­ stihuri ca acestea: Hibrid eşti tu, ilustre critic. Tu, imposibilă treime: Poet­ estet şi om politic, Firtuitor de triple crime­ Sau: Iubite critic ţi estet Ce te căzneşti tă pari subtil,­­ Mă văi silit eu mult regret Să-ţi spun că eşti un... crocodil! Iar Chendi scria despre d. Dra­gomirescu: „Când îl vezi pe d. Dragomires­cu, cu cervicea aceea îndărătnică şi înţepenită pe două spete de mun­citor un port, cu ochă aceia spălă­ciţi şi rătăcitori un neant, cu miş­cările acele de băcan hrănit ş, ca râsul cel spart şi desordonat, ifi face impresia unui primitiv încăpă­ţânat, in ochii căruia frumosul nu se răsfrânge şi in faţa căruia emo­ţiile nu lasă urme, nici spirtul nu o luminează... Dar e critic şi scrie mereu şi, ca mândria fudulului ires­ponsabil, iscăleşte mereu. Ici laude nesăbuite, de-ţi crapă obrazul de ruşine, colo atacuri triviale şi tară măsură şi pe deantresul o continuă bolboroseală, ca la orice individ, căruia noţiunea şi greutatea cu­vântului rostit îi lipsesc... Carma­­nul Mihalache !" După cum vedeţi, nici Anghel nici Chendi nu mărturisiau în timpul vieţei lor opinii tocmai măgulitoare pentru d. Mihalache. Prin nu ştiu ce miracol însă,­­ şi Anghel şi Chendi îndată ce şi-au pierdut via­ţa, au câştigat o fantastică admi­raţie pentru ilustrul critic. In fie­care săptămână, sub forma unor dialoguri de un comic cu atât mai preţios cu cât este mai involuntar, E­d. Dragomirescu ne informează ce spun despre d-sa Anghel, Chen­di, Maiorescu, etc. acolo, în lumea lor.„ Săptămâna trecută, sfintele um­bre au luat cunoştinţă de foiletonul meu. Cam târziu, dar în sfârşit! Poşta funcţionează destul de prost pe pământ, dar între pământ şi cer! După ce au citit foiletonul, toţi fiind de părere că merit cel puţin pedeapsa cu moartea pentru cri­ma de-a fi comentat pe d. Mihala­­che,­ Chendi a spus scurt şi cu­prinzător: „CHENDI: dacă autorul lui (al foiletonului, adică subsemnatul!) la vârsta lui n'a ajuns nici la atâta intelegere filoiotica..- asta însem­nează că n'a trecut de învăţătura celor patru clase primare. „GÂRLEANU: Poate o fi dela ţară şi-a făcut cinci... „CHENDI: Dela ţară ori dela oraş, patru ori cinei, tot atât ITM” Dacă d. Dragomirescu îmi re­latează exact acest dialog, atunci nu mai rămâne nici o îndoială: moartea are o influenţă fatală asu­pra inteligenţii indivizilor. (In pri­vinţa asta, d. Dragomirescu nu riscă nmici). In dorinţa de­ a mă lămuri com­plect asupra capodoperei, am luat cursul universitar al d-lui Drago­­mirescu, unde — de­sigur — lu­crurile sunt mai clare decât în ar­ticolul cu pricina. In acest studiu, care se cheamă Ştiinţa literaturii, d. Dragomirescu scrie lucruri foarte interesante. De pildă, d-sa face o lungă paralelă în­tre felul cum se naşte un copil şi felul cum se naşte o capodoperă, (p. 97 şi urm.). Această chestie ar putea îi tratată, de altfel, nu numai la facultatea de litere, ci şi la şcoa­la de moaşe — unde trebue să­ î se creeze imediat o catedră d-lii Dragomirescu. Regret, că d. Dra­gomirescu nu merge mai departe cu paralela sa, dacă există asemă­nări şi deosebiri între un copil şi o capodoperă, trebue să existe şi între un critic de artă şi o dădacă. Aceasta l-ar îndreptăţi pe d. Dra­gomirescu să ceară încă o catedră la şcoala de doici. Analogia dintre naşterea copi­lului şi naşterea capodoperelor are şi puncte foarte picante. Sunt scrii­tori care au toate elementele, ca să­ poată naşte o capodoperă şi totuşi n’o nasc. Aceştia sunt la fel cu „Indivizii cari, deşi au toate orga­nele şi funcţiunile de procreare în stare sănătoasă, sunt sterili“, (p. 97). Vedeţi, d. Dragomirescu n’a a­­juns încă să utilizeze forcepsul pentru extracţia capodoperelor. Cu vremea însă, cine ştie unde ne va duce ştiinţa literară a d-lui Drago­mirescu din care n’a apărut decât primul volum... Nu este exclus ca volumul al doilea să ne rezerve câ­teva surprize: forcepsul în estetică, fecundaţia artificială, capodoperele gemene, biberonul în alăptarea ca­podoperelor mici, cum se taie buri­cul unei capodopere, schimbarea­ dinţilor la capodopere, cum se vin­decă diareea capodoperelor, etc. Toate aceste capitole vor alcătui, cred, volumul al doilea din ştiinţa literature­. Volumul al treilea va fi (Citiţi continuarea in pagina ll-a­ ÎNSEMNĂRI critice Despre o nouă estetică de TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE NAZBATI I IN .TURUL UNEI PROPUNERI Consiliul de miniştrii discută pro­punerea unei societăţi suedeze, care vrea să modernizeze serviciul nos­tru telefonic. Vasăzică după gim­nastica suedeză şi după chibrituri­le suedeze, vom avea şi telefon sue­dez. E­ drept, că până acuma un fel de gimnastică suedeză, pentru slă­bire, am făcut cu­ toţii la telefon, aşteptând legătura cu centrala, dar pentru că chibriturile suedeze nu se aprind decât pe cutia lor, n'ar fi rău­­ca la aducerea noilor apara­te să Învăţăm şi limba, suedeză* Te pomeneşti că şi lămpile dela cen­trală nu se aprind decât, când le porunceşti pe suedezeşte! KW. NOTE * PARTIDUL liberal din judeţul Dămboviţa a ţinut la Tărgovişte o întrunire în care, după ce s’a dis­cutat „asupra măsurilor ce se im­pun împotriva acelor cari la vre­muri grele au lipsit partidul de concursul pe care-l datorau!", s’a hotărît, — după cum relatează Viitorul — ,flsupra modului cum trebue executate măsurile discutate și în special pentru apărarea inte­reselor generale și personale" ale membrilor. Va să zică membrii partidului li­beral au și interese personale de apărat prin politică? Și noi cam­ credeam că cei ce intră în partidul acesta se leapădă de orice interes personal pentru a se devota orbeş­te numai intereselor generale —ca d. Tancred Constantinescu, de pildă ! DIRECŢIA căilor ferate anunţă: „Din cauză că podul metalic peste care trece linia ferată intre staţiile Traian Văi şi Reni a fost foarte mult slăbit, s’au luat măsuri ca garniturile trenurilor să fie tre­cute goale iar publicul să treacă pe jos peste două punţi speriat a­­menajate". Bine că publicul nu e obligat să ia în spinare şi vagoanele ii * OFICIOSUL LIBERAL se ocupă întrun articol de d. N. Iorga şi de „partidul naţional de sub comanda d-sare". Comanda ? Liberalii atribue și altor grupări politice raporturile din propriul lor partid, care nu e condus, ci comandat, ca la ca­zarmă. * Carnetul nostru TALMA Marea deosebire Intre actor şi autor e că gloria actorului ţine până când dispare de pe scenă, iar a autorului începe după ce a murit. Majoritatea spectatorilor văd în teatru, numai pe interpret; puţini reţin numele piesei; foarte mulţi nu dau atenţie autorului. De-abea după ce au trecut câţiva ani de la moartea acestuia, generaţiile vii­toare aduc un omagiu postum memo­riei poetului dramatic şi nu-şi mai amintesc de interpreţii din trecut. Trebue ca actorul să fi fost o per­sonalitate prea marcantă în epoca în care a trăit; trebue să fi fost un şef de scoală sau să fi strălucit orbitor in vremea lui, pentrucă razele de atunci să străbată negurile timpului si să ne reflecte încă­ o parte d­in gloria de care s’a bucurat cel ce este „o prescurtare a timpului”, cmn spune Shakespeare in Hamlet Unul dintre aceştia este Talma, al cărui centenar de la moarte se cele­brează acuma pe scena Comediei Fran­ceze. Tragedianul care a murit la 19 octombrie 1826, a făcut parte din­ ma­rea generaţie care prin renaşterea tea­trului Învechit în formule clasice, pre­gătea romantismul, apropiindu-l de ve­­rism şi intelectualizând creaţiile ar­tistice. In volumul el „l’Allemague” d-na de Stahl scrie despre Talma: „Mi se pare că poate fi citat ca un model de In­drăzneală si de măsură, de naturaleţe si demnitate... Expresia figurei sale si acela a privire! trebue să fie studiul tuturor pictorilor... Farmecul muzicei, al picturei, al sculptare!, al poeziei, şi, mai presus de toate, al vorbire!, sunt mijloacele întrebuinţate de el pen­tru a stârni In spectatori puterea pan­alurilor generoase sau teribile”... Nu cunoştea invidia, gelozia, intri­ga şi perfidiile rivalităţii. Se ocupa de toţi partenerii aşa cum se ocupa de el­ însuşi. Era cult şi om de spirit Ştia la perfecţie limba engleză. Aşa se explică cum a putut intra în Intimi­tatea lui Napoleon, care a luat de la Talma, lecţii de atitudini şi de felul cura trebue să se prezinte In public. Nu degeaba, în timpul discuţiilor asu­pra concordatului, i-a spus Papa lui Napoleon: „Comediante! In 1808 când împăratul a încheiat pacea de la Erfurth, Talma a jucat tragedia în faţa unui „parter de regi”. In fiecare dimineaţă actorul ducea lui Napoleon afişul reprezentaţiei din seara aceea. Intr’o dimineață voind să in­tre în cabinetul imperial, Talma se pomeni tras de mânecă. „Prevină pe împărat, că eu sunt aici” i-a spus un vizitator nerăbdător. — Dar cine ești dumneata? — Sunt «v­ele Saxei! A. de Herz împotriva fascismului ie L­SIRATOR Noul orientări in socialismul internaţional Ivirea fascismului, ca fenomen in­ternaţional, a pus din nou în discu­ţie problema democraţiei. Bolşevis­mul care, acum câţiva ani, încercase şi el să propage credinţa în dicta­tură, a fost înfrânt Majoritatea i­­mensă a muncitorimii europene a rămas neclintită în tabăra demo­craţiei, iar burghezia, speriată şi desorientată, a arborat şi ea vremel­nic steagurile de mult abandonate ale marei revoluţii. Dar fascismul — internaţional printr'o ideologie care şi-a găsit reprezentanţi în toa­te ţările t­reia cu vigoare ofensiva, pe care bolşevismul o susţine, azi, doar prin florile retorice ale şefilor. Şi fascismul e mult mai primejdios. Burghezia s’a lepădat aproape pre­tutindeni de efemerele mofturi de­mocratice şi a trecut de partea lui­ Aparatul de stat îl tolerează sau îl încurajează chiar în mai toate ţă­rile, împotriva bolşevismului, care nu poate fi decât destructiv, dar şi în potriva democraţiei politice care devine din ce în ce mai mult un instrument de emancipare a prole­tariatului, dictatura este acum re­vendicată de burghezia reacţionară în numele unor idealuri şovine, în dosul cărora se ascund foarte râu interese de dominaţiune. Dar fascismul internaţional s'a izbit de un adversar redutabil: pro­letariatul. Clasa muncitoare, care datoreşte democraţiei o atât de am­plă valorificare a energiilor sale po­litice, şi care a apărat-o, cu preţul unei dureroase desbinări, chiar în potriva sectarilor bolşevici din pro­priile ei rânduri, n'a putut asista impasibilă la ofensiva fascistă. In­­lăuntrul proletariatului internaţio­nal s'a desvoltat o puternică mişca­re de apărare a democraţiei. Orga­nizaţion speciale s'au constituit în mai multe ţări şi servesc democra­ţiei şi muncitorimei ca gardă împo­triva fascismului dictatorial încer­carea de a uni aceste organi­zaţiuni Intr’o internaţională de luptă anti­fascistă este în curs. Bandelor fas­ciste se împotriveşte astfel forţa muncitorimii, organizată anume pentru acest scop­­* Iulius Deutsch, cunoscutu! socia­list vienet al Organizator­­i gWWIor muncitoreşti, are meritul de a f­­ax­­pue cel dintâi, într’un volum recent apărut (Antifaschismus, etc.), an­samblul acestei probleme care tre­bue să intereseze de aproape pe toţi aderenţii sinceri ai regimului demo­crat. Deutsch porneşte de la consta­tarea elementară că fascismul con­stituie un fenomen absolut nou în luptele de clasă postbelice. In timp ce până acum, şi îndeosebi înainte de războiu, reacţiunea se folosea nu­mai de aparatul de stat pentru a stăvili progresul din ce în ce mai ameninţător al democraţiei şi al proletariatului, ea şi-a creat azi, sub imboldul unor împrejurări noui, or­ganizaţii speciale de luptă antide­mocratică, cari tind la instituirea dictaturii burgheze. Italia lui Mu­ssolini a dat, cu surprinzător suc­ces, semnalul. Celelalte ţări au ur­mat curând exemplul ei. Finanţate de marea burghezie, au răsărit pre­tutindeni sub diferite numiri, dar cu scopuri identice, acele mişcări şo­­vino-reacţionare cari au dovedit cu prisosinţă că sunt în adevăr hotărâ­te să întrebuinţeze toate, dar abso­lut toate mijloacele de luptă, în ser­viciul reacţiunei. Drumul fascismu­lui internaţional e funest talonat de asasinate, siluiri şi crime. Nu nu­mai Italia l-a avut pe Matteotti. Mişcarea fascistă, astfel izbucni­tă In proporţii internaţionale, a gă­sit proletariatul european compleet nepregătit şi dezarmat In lupte de decenii, partidele muncitoreşti şi prin el« clasa muncitoare au culti­vat sistematic — întâlu de nevoi« apoi din principiu, — o tactică de perfect legalism şi democratism. A­s­­tele de violenţă, ba însăş violenţa ca principiu de luptă, erau considerate ca periculoase devierii de la doctri­na socialismului marxist întrebuin­ţarea mijloacelor violente se admite doar, ipotetic, pentru epoca îndepăr­tată a cuceririi puterii politic« Şi chiar dacă teoreticienii pre­vedeau posibilitatea unor lupte de clasă violent« realitatea nu oferea nicăiri experienţele necesare, iar a­­supra formelor concrete ale acestor lupte nu existau şi nici nu puteai­ să existe idei precis« Abia eveni­­mentele postbelice au pue, în mod­ practic, problema violenţei. Revolta­ţiile cari l’au desfăşurat în urma marelui războîn In Europa centrală şi răsăriteană, au sfărâmat fă­gaşu­rile obişnuite ale luptei legale demo­cratice .Dar bolşevismul tindea să facă din violenţă, căreia nicaeul nu-l nega deplina îndreptăţire in a­­numite situaţii istoric« un princi­piu de acţiune cu aplicări parma». (Citiţi continuarea in pagina ll-a). Chestia zilei Ceartă pe tunel DI * GEN. VALEANU. — E opera noastră!... D. TANCRED CONSTANTINESCU. - Ce tot vor­bești? In chestie de... săpătură pe sub pământ, noi avem specialitatea si monopolul!...

Next