Adevěrul, octombrie 1926 (Anul 39, nr. 13126-13152)
1926-10-27 / nr. 13148
Anul 39. No. 13148 * * • Miercuri 27 Octombrie 1926 4 PAGINI Adevărul AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI» CONST. MILLE »897—1920 9E2BB 850 lei pe an an. 440 lei pe 6 roni •»»rt Ia np t litri» in străinătate 3 Lei] BIROURILE: București, Str. Sărindar no. 7-9-h Centrala 6/67, 24/73, 46/70. Direcţia 57/72. Ad-lîa 7/69. Provincia 1966. D-l Vintila Brătianu cere ca „opinia publică să vegheze pentru ca din toate aceste combinaţii ale capitalului străin să nu folosească câţiva interesaţi în dauna statului şi a cetăţenilor**. „.Fiindcă aşa ceva e rezervat capitalului... patriotic, adică național-liberal!... Restrângerea DttrS ce a atribuit apelului economiştilor din toată lumea, o tendinţă pe care nu o are ei nu o putea avea. „Viitorul“ ameţită! Încântat de critica destructivă pe care l-a făcut-o, îşi Încoronează edificiul polemic cu un axiom. Axiomul e că pi apelul economiştilor arată „cât de necesar este, mai ales pentru statele mici şi mai tinere, să-ş i reducă nevoile la minimum, căutând, oricât de grea ar fi viaţa, să şi Ie satisfacă singure". Axiomul reprezintă deci suma Înţelepciunii financiare, aşa cum se deduce din practica politicii d-rui Vintila Brătianu, la care e condamnată ţara aceasta, fără soluţie de continuitate, fiindcă d-sa îşi exercită puterile dictatoriale şi când, în aparenţă, se află în opoziţie. Nimeni nu neagă că o politică de economie se impune, acum, în gerarea finanţelor statului. Nimeni nu neagă că, până la un moment dat, această politică a d-lui Vintilă Brătianu a fost salutară. Dar o politică de economii este şi economică, numai dacă se menţine în anume limite rezonabile. Altfel, dusă la extern şi permanentizată, ea poate avea consecinţe tot atât de dezastruoase ca şi o politică de risipă, poate chiar mai dezastruoase. Un simplu particular tşi poate reduce nevoile la minimum, fără ca aceasta să aibă consecinţe rele, decât pentru dânsul. Dar un stat nu poate proceda astfel multă vreme, fără a păgubi Întregii naţiuni. Prin el însuş un stat poate şi trebue să trăiască. Şi când se împrumută trăeşte tot prin el Însuş, căci nu i se acordă credit, decât dacă îl merită şi apoi trebue să şi plătească. Dar minimul nevoilor unui stat îşi găseşte limita nu numai în puterea de rezistenţă a populaţiunii sale — această limită poate fi foarte largă —, ofi 1 în nevoile dezvoltării sale In viitor. Când politica de economii, de reducere a nevoilor, de restrângere, atinge însăş armătura economică a tării, grave pericole o ameninţă în viitor şi nimănui nu-i este îngăduit să Ie ignoreze. Să deschidem ochii sl săprivim In jurul nostru, ca să vedem la ce ne-a dus şi până acum politica aceasta de reducere a nevoilor. Drumurile noastre de fer stagnează ca dezvoltare, sunt deplorabile ca material şi nu numai că nu dau o mopulstaţie comerţului, cum e rolul lor, dar îl îngreuiază. Şoselele noastre sunt în cea mai mare parte întriun hal fără de har. Clădirile publice, cele mai deseori insuficiente, se prăpădesc fiindcă lipsa de fonduri atrage după sine imposibilitatea de a se întreţine. Salariile funcţionarilor sunt cu totul insuficiente şi urmarea este nevoia pentru dânşii de a căuta venituri lăturalnice, ceea ce duce direct la corupţie. Comerţul şi industria, lâncezesc, in mare parte agonisează, chiar din lipsă de credite. Oraşele sunt într’o stare de plâns. Nepavate, necurăţate, incapabile de a face noul lucrări. Putem afirma că, pornind de la noi spre Occident, nu există nicăiri, în niciun stat din cele învinse, necum în cele învingătoare, o stare de lucruri care să semene, măcar pe departe, cu cea de la noi Şi această stare de lucrări din ordinea materială, nu poate să fie fără consecinţe pentru starea morală. Nu numai că materialiceşte nu ţinem pas cu progresul din celelalte ţări, vecine cu noi, dar sălbătăcirea organismului tecnic al unei ţări, trebue să ducă cu vremea la sălbătăcirea moravurilor. Progresul civilizaţiunii morale, nu este independent de cel al civilizaţiunii tecnice. Aceeaş dependenţă există in ce priveşte regresul. Principiul prin noi înşine e bun, dar „cum grano salis“, cu acel grunte de înţelepciune, de care mai mult încă decât în alte domenii, e nevoe în cel economic şi financiar. In acest domeniu, vorba eroului lui Caragiale devine un dureros adevăr : o ţară care nu înaintează, trebue in mod fatal să dea înapoi. Când statul se restrânge, iar iniţiativa privată se sufocă din lipsă de credite, — de unde să vie impulsul spre progres? De unde progresul ? încă o bucată de vreme vom mai putea-o duce cu politica reducerii nevoilor, dar de pe acum chiar se ivesc semne cari arată că termenul fatal al acestei politici se apropie. Dacă nu e drept ca toate sarcinile să fie puse asupra generaţiei prezente, apoi e sigur că cea viitoare va condamna aceste jertfe, când va constata că rezultatul lor n’a fost o moştenire pe care să se poată clădi mai departe, ci un pustiu în care trebue să se ia totul de la capăt, la mijlocul unor țări ce au mers înainte deşi au întâmpinat dificultǎți identice. Ad. GLOSE POLITICE... Calomnie ?! Teoreticianul Viitorului atacă pe ziua de em porema presei. Şi, ca autoritatea morală pe care i-o dă presei liberale un întreg trecut de violenţe şi calomnii la adresa adversarilor politici, oficiosul liberal denunţă drept calomniatori şi duşmani ai intereselor româneşti pe acei cari combat partidul literal. Or, exact in ziua în care Viitorul se dedă la atari exerciţii stilistice lipsite de decenţă, oficiosul partidului naţional-ţărănist îi administrează o lecţie puţin obişnuită în presa românească. Oficiosul liberal găsise mijlocul să lase să se subîntreagă că d. intru Maniu, de frică, n’a dat urmare ordinului statultd-major austriac de a sa reîntoarce, ca ofițer de artilerie, pe frontul dela Piave. „Sunt împrejurări, — a spus Viitorul, — In care d. Maniu știe sd ia hotăriri, fără pertractări și fără amănări Mare lucra şi pielea omul Or, România ripostează între alte, ca următoarele, chiar in ziua care Viitorul vorbeşte ca seninătate de rolul presei: „Şi în timpul când d. lanu Maniu retras de la Piave, lupta pentru îsbânda visului secular al poporului ardelean, unirea tuturor românilor, —d. Al. Constantinescu septa cu un tren nupţial Intre Focşani şi Bacău, un alt grangur liberal pregătea frontul Cotofeneştilor iar cei mai mulţi fruntaşi ai partidului d-lui Ion Brătianu transportau bijuterii la Odesa, speculau măsline pe piaţa Iaşilor sau controlau cagniota tripourilor de răsboi din laşul tuturor suferinţelor". Magistratura Oficiosul partidului national-tărănesc vede, intr’o recentă declaratiune a primarului Anibal Teodorescu, un atac împotriva magistraturii. România merge până a crede că aceste atacuri nu ar fi străine de ancheta, care are loc împotriva primului preşedinte al tribunalului Ilfov. Nu prea vedem întrucât spusele d-hd Teodorescu ar putea H puse în corelaţie cu această mehetă. Mărturisim însă că de ar H să fie astfel, niminea nu ar trebui să se arate surprins Există an rău Imens fi asumecontaminarea unora dintre magistraţi. Corupţia tinde să pătrundă in toate. Să se vorbească dar pe larg, de tot ce se petrece, fiindcă numai asepsia perfectă face să dispară microbii infectiurd. Şi in terapia socială discuţia mere are tutei aerului sănătos si înviorător. Un e in viata de toate zilele. Aceasta nu înseamnă insă că trebue să existe numai sancţiuni. Ele lovesc in individ, dar nu remediază râul in sine. Acest rău trebue cercetat si în afară de cazurile personale. De altfel el este la itulemura oricărui guvern conştiincios. Să se salarieze în mod deosebit magistratura, după cum şi rolul ei în societate este deosebit de important. Să nu fie egalaţi cu ceilalţi funcţionari ci să se plătiţi in mod excepţional, ca sacrificii corespunzătoare. Imediat problema va f soluţionată. Sever Iar confiscările Eri „Lupta" a fost din nou confiscată. In cercurile ziaristice s’au făcut tot felul de conjecturi cu privire la articolul, notița sau desenul care ar putea fi pricina măsurii luate. Nu știm care din părerile exprimate va fi fiind cea adevărată; știm numai că în niciun caz confiscarea nu se justifică, şi avem naivitatea să protestăm din nou Împotriva acestui abuz. Ne pare foarte curios că d. Goga nu se satură de sportul acesta. De ce nu preferă d-sa alte arme cu cari să-şi combată adversarii ? înainte de toate, de ce nu-şi crează o presă proprie, scrisă de partizanii ce are printre literaţi, presă care să combată şi să înfrângă ziarele a căror acţiune nu-i convine d-sale? E penibil spectacolul pe care autorităţile d-lui Goga ni-l oferă atât de des. El ne jigneşte sentimentele de oameni ai condeiului. Simţim dureros confiscarea oricărui ziar, ca şi cum ar fi vorba de al nostru. Şi de altfel, odată ce sistemul se practică, e natural ca toate ziarele şi toţi ziariştii să-şi aştepte rândul Avantagiul pentru ideile guvernului, nu le vedem nici pentru ordinea stabilită, şi nici pentru liniştea publică. Totul se reduce, prin urmare, la o şicană extrem de supărătoare pentru presă şi cu totul nefolositoare celor cari o săvârşesc. „Fiindcă am apucat să fim naivi, vom merge cu naivitatea până la capăt, rugându-l frumos pe d. Goga să renunţe la un sistem cu totul neestetic. Traian Vlad Din Arcadia... italiană / Câteva cifre cari ilustrează ,binefacerile dictaturii »»! Se vorbeşte adesea, la noi, despre marea operă politico-socială săvârşită, în Italia, de regimul fascist. Regenerarea şi consolidarea statului italian ar fi o operă complect închegată şi ea s’ar datora exclusiv partidului condus de d. Mussolini. Pentru admiratorii din România ai „ducelui“, Italia e o Arcadie modernă, în care nu există decât bună stare 51 voioşie. Şi asta graţie numai faptului că gândeşte un singur om şi ca voinţa lui are dreptul exclusiv de a săvârşi o stranie concepţie politică întemeiată pe laşitatea de cugetare şi de făptuire, pe abdicarea voită a omului dela atributele sale cele mai esenţiale, pe renunţarea cetăţeanului dela îndatoririle lui cele mai elementare. E o concepţie cu atât mai stranie, cu cât, după un secol întreg de străduinţă colective, se ajunsese la concluzia, ce părea definitivă, că progresul social este rezultatul unei intime cooperări a tuturor forţelor sociale, agitând într’o libertate coordonată, dela cele mai superioare până la cele mai modeste. Amatorii de dictatură — şi aceştia nu sunt decât dezorientaţii, copleşiţii de complexitatea evenimentelor post-belice, pe cari nu sunt în stare să le înţeleagă, fiindcă n’au o concepţie politică clară şi stabilă — se declară neputincioşi şi abandonează totul providenţă. De astădată, însă, providenţa e un om — curajul de a se întoarce la mentalitatea anului 1000 tiu-1 an. E un om care să priceapă şi să vrea, e idolul celor ce nu pot pricepe şi nu sunt în stare să vrea, e dictatorul. Exemplul acestei neputinţi l-a dat Italia, unde dictatura a isbutit doi ani după ce primejdia, care ar fi reclamat-o, trecuse. Dar care este preţul instaurării dictaturii ? întrebarea nu1-o pun, fireşte, cei ce au renunţat să cugete în favoarea idolului. Cu ce preţ el se menţine încă ? Nici aici n’avem răspuns. Amatorii de dictatură se tem — cu drept cuvânt — că cercetarea mai de aproape a problemei, pe care o suscită asemenea întrebări subversive, ar putea duce la sfărâmarea idolului şi i-ar obliga la îndatoririle lor de oameni şi de cetăţeni. Şi asta e prea mult, e prea complicat. La vom face noi serviciul să le oferim câteva lucruri de-a gata. Le dăm răspunsul fără să le cerem vreo trudă. Și vom prezenta faptele cele mai proaspete cu putință. Iată, de pildă, în câteva cifre elocvente, victimele dictaturii mussoliniene în cursul ultimului an — 1 Septembrie 1925—31 August 1926 — graţie cărora Italia este o Arcadie ferice (cifrele le iau din statistica publicată de comitetul pentru apărarea victimelor teroarei albe şi care, cu siguranţă, nu este şi nu poate fi complectă, pentru că o lucrare complectă de asemenea natură nici nu-i posibilă). In intervalul indicat mai sus, Arcadia italiană a înregistrat: 76 de asasinate politice, comise de oamenii regimului (29 numai în Octombrie 1925); 349 de atentate ale căror victime au fost rănite; 7858 de arestări ilegale; 12.252 de perchiziții domiciliare abuzive; 406 confiscări de ziare; 1868 condamnări politice pătimașe. E interesant nu-i aşa ?, O fi având democraţia şi regimul parlamentar defectele lor, vor fi trecând ele prin momente dificile, prin crize dureroase în momente de grea cumpănă, dar n’au făcut niciodată apel, în operile de regenerare ce au săvârşit, la hecatombele pe cari, în mod inutil, le reclamă dictatura, căci fundamentul democraţiei este siguranţa persoanei şi răspunderea autorităţii pentru abuzurile comise. Ce-au făcut aceia, pe cari statistica de mai sus îi înregistrează în întunecatele rubrici ale ticăloşiei politice? Care a fost crima lor ? Pentru ce au suferit ? Au crezut altfel decât crede dictatorul. N’au vrut să renunţe la dreptul lor de a judeca; n’au vrut să fie flotii unui stăpân, adulatorii unui zeu fals. Aceasta le-a fost crima, pe care au trebuit s’o ispășească pentru ca patria lor să poată fi... fericită. Și nu sunt numai ei. Pământul este plin — Franţa în special — de cele mai viguroase energii producătoare născute pe pământul Italiei. E atâta fericire în ţara d-lui Mussolini, încât cei mai veritabili fii ai ei sunt siliţi să ia toiagul pribegiei şi să ducă în altă parte rodul muncii lor neobosite. Ei nu sunt primejdioşi altor ţări; găsesc adăpost prietenesc în Franţa care-i primeşte cu bunăvoinţă; dar sunt un pericol pentru propria lor patrie... Ce absurditate mai mare a putut născoci mintea omenească ? Dacă ne-am întoarce privirile spre răsărit, în Rusia roşie din cauza sângelui ce curge fără încetare, ce deosebire am constata? Păstrând proporţiile dintre cele două ţări şi popoare, am ajunge la concluzia că dictatura e una şi aceeaşi indiferent dacă e albă sau roşie şi că, în cele din urmă, dictatura nu poate fi decât roşie, pentru că isbânda şi menţinerea ei implică violenţă, durere, sânge. Şi pentru ce toate acestea ? Care este opera lui Mussolini în Italia? Fascismul n’a schimbat nimic. Evoluţia peninsulei latine îşi face cursul cu suferinţe neobişnuite însă, pentru că oamenii au abandonat dreptul de a judeca şi de a voi în mâinile unuia singur, care nu este nici cel mai bun, nici cel mai capabil, dar care este cel mai ambiţios. Em. Socor * * * « Am comentat aci un articol al d-lui Mihaîache Dragomirescu, în care Ilustrul estetician dădea o definiţie umoristică a capoderei. Aflu că articolul meu a fost citit de d. Anghel şi Ilarie Chendi, care — pe lumea cealaltă — s’au necăjit foc pe mine. Această ştire senzaţională mi-o dă tot d. Mihalache Dragomirescu, care prin nu ştiu ce mijloace ciudate este în permanentă legătură cu sufletele morţilor- A ! nici nu vă închipuiţi dvs. ce supărare a stârnit articolul meu în lumea umbrelor! Pentru că toţi morţii au devenit, deodată, admiratori! d-lui Dragomirescu... In timpul vieţei, Anghel îi trimitea d-lui Dragomirescu stihuri ca acestea: Hibrid eşti tu, ilustre critic. Tu, imposibilă treime: Poet estet şi om politic, Firtuitor de triple crime Sau: Iubite critic ţi estet Ce te căzneşti tă pari subtil, Mă văi silit eu mult regret Să-ţi spun că eşti un... crocodil! Iar Chendi scria despre d. Dragomirescu: „Când îl vezi pe d. Dragomirescu, cu cervicea aceea îndărătnică şi înţepenită pe două spete de muncitor un port, cu ochă aceia spălăciţi şi rătăcitori un neant, cu mişcările acele de băcan hrănit ş, ca râsul cel spart şi desordonat, ifi face impresia unui primitiv încăpăţânat, in ochii căruia frumosul nu se răsfrânge şi in faţa căruia emoţiile nu lasă urme, nici spirtul nu o luminează... Dar e critic şi scrie mereu şi, ca mândria fudulului iresponsabil, iscăleşte mereu. Ici laude nesăbuite, de-ţi crapă obrazul de ruşine, colo atacuri triviale şi tară măsură şi pe deantresul o continuă bolboroseală, ca la orice individ, căruia noţiunea şi greutatea cuvântului rostit îi lipsesc... Carmanul Mihalache !" După cum vedeţi, nici Anghel nici Chendi nu mărturisiau în timpul vieţei lor opinii tocmai măgulitoare pentru d. Mihalache. Prin nu ştiu ce miracol însă, şi Anghel şi Chendi îndată ce şi-au pierdut viaţa, au câştigat o fantastică admiraţie pentru ilustrul critic. In fiecare săptămână, sub forma unor dialoguri de un comic cu atât mai preţios cu cât este mai involuntar, Ed. Dragomirescu ne informează ce spun despre d-sa Anghel, Chendi, Maiorescu, etc. acolo, în lumea lor.„ Săptămâna trecută, sfintele umbre au luat cunoştinţă de foiletonul meu. Cam târziu, dar în sfârşit! Poşta funcţionează destul de prost pe pământ, dar între pământ şi cer! După ce au citit foiletonul, toţi fiind de părere că merit cel puţin pedeapsa cu moartea pentru crima de-a fi comentat pe d. Mihalache, Chendi a spus scurt şi cuprinzător: „CHENDI: dacă autorul lui (al foiletonului, adică subsemnatul!) la vârsta lui n'a ajuns nici la atâta intelegere filoiotica..- asta însemnează că n'a trecut de învăţătura celor patru clase primare. „GÂRLEANU: Poate o fi dela ţară şi-a făcut cinci... „CHENDI: Dela ţară ori dela oraş, patru ori cinei, tot atât ITM” Dacă d. Dragomirescu îmi relatează exact acest dialog, atunci nu mai rămâne nici o îndoială: moartea are o influenţă fatală asupra inteligenţii indivizilor. (In privinţa asta, d. Dragomirescu nu riscă nmici). In dorinţa de a mă lămuri complect asupra capodoperei, am luat cursul universitar al d-lui Dragomirescu, unde — desigur — lucrurile sunt mai clare decât în articolul cu pricina. In acest studiu, care se cheamă Ştiinţa literaturii, d. Dragomirescu scrie lucruri foarte interesante. De pildă, d-sa face o lungă paralelă între felul cum se naşte un copil şi felul cum se naşte o capodoperă, (p. 97 şi urm.). Această chestie ar putea îi tratată, de altfel, nu numai la facultatea de litere, ci şi la şcoala de moaşe — unde trebue să î se creeze imediat o catedră d-lii Dragomirescu. Regret, că d. Dragomirescu nu merge mai departe cu paralela sa, dacă există asemănări şi deosebiri între un copil şi o capodoperă, trebue să existe şi între un critic de artă şi o dădacă. Aceasta l-ar îndreptăţi pe d. Dragomirescu să ceară încă o catedră la şcoala de doici. Analogia dintre naşterea copilului şi naşterea capodoperelor are şi puncte foarte picante. Sunt scriitori care au toate elementele, ca să poată naşte o capodoperă şi totuşi n’o nasc. Aceştia sunt la fel cu „Indivizii cari, deşi au toate organele şi funcţiunile de procreare în stare sănătoasă, sunt sterili“, (p. 97). Vedeţi, d. Dragomirescu n’a ajuns încă să utilizeze forcepsul pentru extracţia capodoperelor. Cu vremea însă, cine ştie unde ne va duce ştiinţa literară a d-lui Dragomirescu din care n’a apărut decât primul volum... Nu este exclus ca volumul al doilea să ne rezerve câteva surprize: forcepsul în estetică, fecundaţia artificială, capodoperele gemene, biberonul în alăptarea capodoperelor mici, cum se taie buricul unei capodopere, schimbarea dinţilor la capodopere, cum se vindecă diareea capodoperelor, etc. Toate aceste capitole vor alcătui, cred, volumul al doilea din ştiinţa literature. Volumul al treilea va fi (Citiţi continuarea in pagina ll-a ÎNSEMNĂRI critice Despre o nouă estetică de TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE NAZBATI I IN .TURUL UNEI PROPUNERI Consiliul de miniştrii discută propunerea unei societăţi suedeze, care vrea să modernizeze serviciul nostru telefonic. Vasăzică după gimnastica suedeză şi după chibriturile suedeze, vom avea şi telefon suedez. E drept, că până acuma un fel de gimnastică suedeză, pentru slăbire, am făcut cu toţii la telefon, aşteptând legătura cu centrala, dar pentru că chibriturile suedeze nu se aprind decât pe cutia lor, n'ar fi răuca la aducerea noilor aparate să Învăţăm şi limba, suedeză* Te pomeneşti că şi lămpile dela centrală nu se aprind decât, când le porunceşti pe suedezeşte! KW. NOTE * PARTIDUL liberal din judeţul Dămboviţa a ţinut la Tărgovişte o întrunire în care, după ce s’a discutat „asupra măsurilor ce se impun împotriva acelor cari la vremuri grele au lipsit partidul de concursul pe care-l datorau!", s’a hotărît, — după cum relatează Viitorul — ,flsupra modului cum trebue executate măsurile discutate și în special pentru apărarea intereselor generale și personale" ale membrilor. Va să zică membrii partidului liberal au și interese personale de apărat prin politică? Și noi cam credeam că cei ce intră în partidul acesta se leapădă de orice interes personal pentru a se devota orbeşte numai intereselor generale —ca d. Tancred Constantinescu, de pildă ! DIRECŢIA căilor ferate anunţă: „Din cauză că podul metalic peste care trece linia ferată intre staţiile Traian Văi şi Reni a fost foarte mult slăbit, s’au luat măsuri ca garniturile trenurilor să fie trecute goale iar publicul să treacă pe jos peste două punţi speriat amenajate". Bine că publicul nu e obligat să ia în spinare şi vagoanele ii * OFICIOSUL LIBERAL se ocupă întrun articol de d. N. Iorga şi de „partidul naţional de sub comanda d-sare". Comanda ? Liberalii atribue și altor grupări politice raporturile din propriul lor partid, care nu e condus, ci comandat, ca la cazarmă. * Carnetul nostru TALMA Marea deosebire Intre actor şi autor e că gloria actorului ţine până când dispare de pe scenă, iar a autorului începe după ce a murit. Majoritatea spectatorilor văd în teatru, numai pe interpret; puţini reţin numele piesei; foarte mulţi nu dau atenţie autorului. De-abea după ce au trecut câţiva ani de la moartea acestuia, generaţiile viitoare aduc un omagiu postum memoriei poetului dramatic şi nu-şi mai amintesc de interpreţii din trecut. Trebue ca actorul să fi fost o personalitate prea marcantă în epoca în care a trăit; trebue să fi fost un şef de scoală sau să fi strălucit orbitor in vremea lui, pentrucă razele de atunci să străbată negurile timpului si să ne reflecte încă o parte din gloria de care s’a bucurat cel ce este „o prescurtare a timpului”, cmn spune Shakespeare in Hamlet Unul dintre aceştia este Talma, al cărui centenar de la moarte se celebrează acuma pe scena Comediei Franceze. Tragedianul care a murit la 19 octombrie 1826, a făcut parte din marea generaţie care prin renaşterea teatrului Învechit în formule clasice, pregătea romantismul, apropiindu-l de verism şi intelectualizând creaţiile artistice. In volumul el „l’Allemague” d-na de Stahl scrie despre Talma: „Mi se pare că poate fi citat ca un model de Indrăzneală si de măsură, de naturaleţe si demnitate... Expresia figurei sale si acela a privire! trebue să fie studiul tuturor pictorilor... Farmecul muzicei, al picturei, al sculptare!, al poeziei, şi, mai presus de toate, al vorbire!, sunt mijloacele întrebuinţate de el pentru a stârni In spectatori puterea panalurilor generoase sau teribile”... Nu cunoştea invidia, gelozia, intriga şi perfidiile rivalităţii. Se ocupa de toţi partenerii aşa cum se ocupa de el însuşi. Era cult şi om de spirit Ştia la perfecţie limba engleză. Aşa se explică cum a putut intra în Intimitatea lui Napoleon, care a luat de la Talma, lecţii de atitudini şi de felul cura trebue să se prezinte In public. Nu degeaba, în timpul discuţiilor asupra concordatului, i-a spus Papa lui Napoleon: „Comediante! In 1808 când împăratul a încheiat pacea de la Erfurth, Talma a jucat tragedia în faţa unui „parter de regi”. In fiecare dimineaţă actorul ducea lui Napoleon afişul reprezentaţiei din seara aceea. Intr’o dimineață voind să intre în cabinetul imperial, Talma se pomeni tras de mânecă. „Prevină pe împărat, că eu sunt aici” i-a spus un vizitator nerăbdător. — Dar cine ești dumneata? — Sunt «vele Saxei! A. de Herz împotriva fascismului ie LSIRATOR Noul orientări in socialismul internaţional Ivirea fascismului, ca fenomen internaţional, a pus din nou în discuţie problema democraţiei. Bolşevismul care, acum câţiva ani, încercase şi el să propage credinţa în dictatură, a fost înfrânt Majoritatea imensă a muncitorimii europene a rămas neclintită în tabăra democraţiei, iar burghezia, speriată şi desorientată, a arborat şi ea vremelnic steagurile de mult abandonate ale marei revoluţii. Dar fascismul — internaţional printr'o ideologie care şi-a găsit reprezentanţi în toate ţările treia cu vigoare ofensiva, pe care bolşevismul o susţine, azi, doar prin florile retorice ale şefilor. Şi fascismul e mult mai primejdios. Burghezia s’a lepădat aproape pretutindeni de efemerele mofturi democratice şi a trecut de partea lui Aparatul de stat îl tolerează sau îl încurajează chiar în mai toate ţările, împotriva bolşevismului, care nu poate fi decât destructiv, dar şi în potriva democraţiei politice care devine din ce în ce mai mult un instrument de emancipare a proletariatului, dictatura este acum revendicată de burghezia reacţionară în numele unor idealuri şovine, în dosul cărora se ascund foarte râu interese de dominaţiune. Dar fascismul internaţional s'a izbit de un adversar redutabil: proletariatul. Clasa muncitoare, care datoreşte democraţiei o atât de amplă valorificare a energiilor sale politice, şi care a apărat-o, cu preţul unei dureroase desbinări, chiar în potriva sectarilor bolşevici din propriile ei rânduri, n'a putut asista impasibilă la ofensiva fascistă. Inlăuntrul proletariatului internaţional s'a desvoltat o puternică mişcare de apărare a democraţiei. Organizaţion speciale s'au constituit în mai multe ţări şi servesc democraţiei şi muncitorimei ca gardă împotriva fascismului dictatorial încercarea de a uni aceste organizaţiuni Intr’o internaţională de luptă antifascistă este în curs. Bandelor fasciste se împotriveşte astfel forţa muncitorimii, organizată anume pentru acest scop* Iulius Deutsch, cunoscutu! socialist vienet al Organizatori gWWIor muncitoreşti, are meritul de a faxpue cel dintâi, într’un volum recent apărut (Antifaschismus, etc.), ansamblul acestei probleme care trebue să intereseze de aproape pe toţi aderenţii sinceri ai regimului democrat. Deutsch porneşte de la constatarea elementară că fascismul constituie un fenomen absolut nou în luptele de clasă postbelice. In timp ce până acum, şi îndeosebi înainte de războiu, reacţiunea se folosea numai de aparatul de stat pentru a stăvili progresul din ce în ce mai ameninţător al democraţiei şi al proletariatului, ea şi-a creat azi, sub imboldul unor împrejurări noui, organizaţii speciale de luptă antidemocratică, cari tind la instituirea dictaturii burgheze. Italia lui Mussolini a dat, cu surprinzător succes, semnalul. Celelalte ţări au urmat curând exemplul ei. Finanţate de marea burghezie, au răsărit pretutindeni sub diferite numiri, dar cu scopuri identice, acele mişcări şovino-reacţionare cari au dovedit cu prisosinţă că sunt în adevăr hotărâte să întrebuinţeze toate, dar absolut toate mijloacele de luptă, în serviciul reacţiunei. Drumul fascismului internaţional e funest talonat de asasinate, siluiri şi crime. Nu numai Italia l-a avut pe Matteotti. Mişcarea fascistă, astfel izbucnită In proporţii internaţionale, a găsit proletariatul european compleet nepregătit şi dezarmat In lupte de decenii, partidele muncitoreşti şi prin el« clasa muncitoare au cultivat sistematic — întâlu de nevoi« apoi din principiu, — o tactică de perfect legalism şi democratism. Astele de violenţă, ba însăş violenţa ca principiu de luptă, erau considerate ca periculoase devierii de la doctrina socialismului marxist întrebuinţarea mijloacelor violente se admite doar, ipotetic, pentru epoca îndepărtată a cuceririi puterii politic« Şi chiar dacă teoreticienii prevedeau posibilitatea unor lupte de clasă violent« realitatea nu oferea nicăiri experienţele necesare, iar asupra formelor concrete ale acestor lupte nu existau şi nici nu puteai să existe idei precis« Abia evenimentele postbelice au pue, în mod practic, problema violenţei. Revoltaţiile cari l’au desfăşurat în urma marelui războîn In Europa centrală şi răsăriteană, au sfărâmat făgaşurile obişnuite ale luptei legale democratice .Dar bolşevismul tindea să facă din violenţă, căreia nicaeul nu-l nega deplina îndreptăţire in anumite situaţii istoric« un principiu de acţiune cu aplicări parma». (Citiţi continuarea in pagina ll-a). Chestia zilei Ceartă pe tunel DI * GEN. VALEANU. — E opera noastră!... D. TANCRED CONSTANTINESCU. - Ce tot vorbești? In chestie de... săpătură pe sub pământ, noi avem specialitatea si monopolul!...