Adevěrul, septembrie 1928 (Anul 41, nr. 13711-13736)
1928-09-01 / nr. 13711
1k GLOSE POLITICE... Casa pădurilor Se pare că o mare parte din vină, in chestia fraudelor petrolifere din Dâmboviţa, o are casa pădurilor care — din neglijenţă sau intenţionat — a uşurat „operaţiile" acuzaţilor de azi. Având in vedere avântul pe care l-au luat „întreprinderile “ şi „operaţiile" de soiul celor dela gura Ocniţei, sugerăm politicianilor pe cari asemenea afaceri îi... pasionează, să ceară înfiinţarea pe lângă fiecare minister a unei „case a pădurilor". Aceasta, ca să poată lucra nestingheriţi, ca.. în codru! Cazul Săvescu Nu este vorba, cum s'ar putea crede, de reeditarea „cazului Săvescu" de acum vreo cinci ani, de celebrul ghicitor prin ...masaj. E un caz nou. E cazul unui administrator financiar de la Chişinău care, deşi găsit vinovat cu ocazia unei anchete şi fost mutat la Turda, continuă să rămâe la postul său, graţie unor proptele ...politice. Ceva mai mult, administratorul fiind ulterior reclamat şi parchetului local, aceleaşi „proptele“ politice au început să se amestece şi in cabinetul judecătorului de instrucţie. Nu pricepem tocmai bine zelul pus de politiciani pentru muşama Uzarea acestei afaceri, având în vedere că în Chișinău nu sunt... terenuri petrolifere! Un nou senator Parlamentul României numără un senator în plus. Acesta nu e însă d. Garoffid, căruia alegătorii de eri i-au preferat pe d. Naum. D. Garoffid nu va reprezenta deci agricultura în Senat. D-sa va trebui să se mulţumească să exercite, in locul mandatului de senator al Camerilor agricole, agricultura pur şi simplu. E un avantaj pe care noul ales, se pare, n- ar putea să-l albce, d-sa nefiind agricultor decât ...mai pe 4 e nacta. Iată prima alegere în ţara românească, când vinul n’a jucat nici un rol, în influențarea alegătorilor. Nici chiar vinul... Garoflid! Inter. ANUL 41. No. 13711 * Sâmbătă 1 Septembrie 1928 4 Pagini Adevărul FONDATORI: A**. V. BELDIMAN 1888 1897 CONST. MILLE 1897-1926 . ___ 750 lei pe un an. ABONAMENTE : 300 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. io străinătate dnUnu Lei 3 BIROURILE s București Str. Sărindar No. 7—9—11Lei 3 Centrala: 306/67. 324 73, 346 79. 353 5* TELEFOANE : t?1/80.*1?', 35«'72,n, „„ Administrația: 307/69. Provincia: 310/66. „De-acum înainte, un guvern, care va întreprinde un război, va fi considerat drept călcător de cuvânt și se va lovi de opinia publică a lumii întregi. Un astfel de guvern se va găsi în fața unei cumplite osândiri morale“. ARISTIDE BRIAND Valorificări internationale __ r* Cum ne prezintăm in străinătate O discuţie Întâmplătoare asupra compoziţiei delegaţiei româneşti la congresul Interparlamentar din Berlin repune pe tapet problema Întreagă a felului cum suntem de obicei reprezentaţi în străinătate. Se practică la noi un sistem — am putea sprie mai degrabă o lipsă de sistem — profund dăunător intereselor naţionale. Rareori suntem cu adevărat reprezentat; mai des ne mulţumim să figurăm ceea ce echivalează cu o adevărată lipsă. Răul a fost semnalat mai intâi in diplomaţie unde selecţia se face — In orice caz se făcea — după criterii cu totul străine de principiul englez în materie : omul potrivit la locul potrivit. A fost o adevărată dezolare acum cincisprezece ani, la inceputul crizei balcanice care trebuia să ducă neapărat la conflictul mondial, când s'a văzut că afară de două sau trei fericite excepţii, noi nu eram realmente reprezentaţi în străinătate. Cine nu-şi aduce aminte de cadrilul Înscenat atunci în grabă, pentru a putea utiliza la locurile cele mai importante cele câteva excepţii fericite ? Alarma fusese dată, dar măsuri nu s’au luat decât mult mai târziu şi numai parţiale. Nici măcar d. Titulescu, cu toată comprehensiunea d-sale a problemei şi cu toată autoritatea de care s’a bucurat n’a putut să rezolve chestiunea decât în parte. Forţa de inerţie, tradiţia care transformă posturi de Înaltă răspundere intr’un apanaj de clasă şi rezistenta coalizată politicianismului au zădărnicit unele din cele mai frumoase intenţii. * Dar nu e vorba numai de reprezentanta diplomatică, in care se poate vorbi totuş de un început imbucurător. E vorba de atâtea şi atâtea împrejurări cu delegatiuni ad hoc, congrese, conferinţe şi manifestări cu caracter internaţional, la cari satr nu suntem reprezentaţi, sau ne prezentăm In condiţii de vădită Inferioritate. O delegaţie ca aceea care ne-a reprezentat la congresul internaţional de istorie constitue excepţie din cele mai fericite. De obiceiu, insă, e o jale. Vina ? Politicianismul! Marea şi eterna plagă a vieţii noastre publice. Felul cum se Încheagă la noi grupările politice, lipsa de principii înlocuită cu cheagul intereselor materiale, concepţia că aderarea la un partid implică neapărat o răsplată, toate acestea fac ca delegaţiunile pentru străinătate să fie simple recompense de partid. Nu e desemnat totdeauna cel ce ar putea să aducă servicii mai preţioase, ci mai des partizanul a căruia răvnă un partid merită un adaos de recompensă. Partidul îşi echilibrează astfel satisfacţiile lăuntrice în dauna intereselor adevărate ale ţării. Există la baza practicării acestui sistem şi o preocupare egoistă de partid — guvernele fiind prizonierele clientelelor — dar şi o lipsă de înţelegere pentru însemnătatea problemei în sine. Să nu fie oare şi aceasta o urmare a mândrei dar găunoasei lozinci: „prin noi înşine” ? Dacă avem prezumţia că putem face toate prin noi înşine, de ce Pactul, de care numele secretarului afacerilor străine al Statelor Unite va rămâne pe vecie legat, a fost semnat, după cum am anunţat telegrafic, cu mare solemnitate la Paris, întreaga Franţă a pavoazat şi iluminat două zile. Arhiepiscopul de Canterbury, primatul Angliei, a dispus să se facă rugăciuni în toate bisericile. întreaga lume civilizată a ţinut să marcheze, într’un fel oarecare, însemnătatea acestei zile, iar la uşa sălii în care documentul istoric a fost semnat de 16 state, între cari toate marile puteri, afară de Rusia, se îmbulzeau popoarele pentru a fi admise şi ele. Dacă vreodată, un eveniment a meritat epitetul „istoric“, apoi fără îndoială este acesta. Iar dacă, după bătaia dela Valmy, în care ne-am da osteneala să câştigăm cu noua oştire a sanculoţilor se docorice preţ o opinie publică interna- njS€ victorios cu vechile armate tională pe care nu prea punem temeiu ? •* De fapt, se pare că nu s’a înţeles la noi — în trecut cel puţin — valoarea cea mare a factorului internaţional, adică a interdependenţei statelor şi popoarelor. De aceea am privit participarea la manifestaţiile internaţionale mai mult ca o chestie de protocol, la care puteam să trimitem şi figuranţi, nu numaidecât luptători. Dar Întâlnirile internaţionale, conferinţele, congresele sunt tot atâtea arene dacă nu de luptă, cel puţin de valorificări naţionale. Abţinerea de la ele sau reprezentarea inferioară sunt tot atâtea prilejuri pierdute pentru asemenea valorificări cari se traduc apoi prin avantagii certe pentru naţie. Iată de ce problema merită o atenţie mult mai mare decât aceea care a început să i se dea şi la noi. Nu e bine, nu e in interesul ţării să ocolim niciun prilej de strângere laolaltă. In privinţa aceasta suntem de acord cu opinia recent exprimată de oficiosul guvernamental. Să nu lipsim de la întâlnirile Internationale. Dar, bine inteles, să fim bine reprezentat!. losif Nădejde NA ZBATII REPARAŢIILE O comisiune, instituită de ministerul artelor, se ocupă cu reparaţiile necesare catedralei dela Alba-Iulia. Destul de trist că măreaţa catedrală a ajuns în halul arcului de triumf, dar nu e mai puţin adevărat că altă comisiune s'ar putea ocupa de alte reparări cu privire la unele lucruri ce s’au stricat la Alba-Iulia Kix. CARNETUL NOSTRU losif Popovici Moartea învăţatului I. Popovici va stârni părerea-de-rău a câtorva Sylvestri-Bonnarzi cari nu şi-au aflat Încă, la noi, romancierul. (Şi-l vor găsi cândva?). Era posesorul unei ştiinţe foarte puţin căutate. Căci dacă fiziologia are destui adepţi — şi nu numai printre medici —, In schimb „fiziologia vocalelor româneşti ă şi" curiozitatea cui o poate stârni şi satisface? Şi dacă primejdia contaminărilor de tot felul e în stare să alarmeze şi să provoace nenumărate articole, insă contaminarea semantică pricinuind contaminarea formală numai în cadrul epidemiilor interesante nu intră. Şi losif Popovici în lumea aceasta, a „pronunţiei, foneticei şi scrierii trăia, atâta vreme cât nu făcea politică. II chinuiau pe cărturar problemele ortoepice, când cele „ortopedice“ sunt mai dătătoare de glorie. L’au interesat pe Iosif Popovici vechile manuscrise şi tipărituri. După Gaster şi după Mario Rocques, el a dat un comentar amplu al Tetraevanghelului diaconului Coresi, aşa cum se află — fără de lipsuri — la Muzeul din Budapesta. A fost la Facultatea de litere din Cluj profesor de fonetică experimentală. Creatorului acestei discipline, abatelui Rousselot, el i-a schiţat acum doi ani activitatea, așa cum în pragul carierei sale literaro-filologice (în 1903, în Transilvania din Sibiu) schiţase figura marelui romanist Gaston Paris. B L. Citiţi la ultima oră: Tragica moarte a lui Mihai Cantacuzino Repudierea războiului Actul istoric de la Paris ale Europei, Goethe a putut spune : „de aci şi din acest moment începe un nou capitol al istoriei“’ . — mai mult încă ,se poate spune acest lucru despre actul solemn al semnării pactului, prin care guvernele proclamă că repudiază războiul şi se angajează a renunţa la el ca instrument al politicei lor naţionale. .• * * * Văd zâmbetul scepticilor. Aud argumentul lor: nu numai cel că ,de când lumea au fost războae” şi că deci vor fi şi în viitor. Argumentul acesta nu este un argument. El nu rezistă nici celei mai slabe critici. In omenire nimic nu e etern, — deci nici războiul. El a evoluat în decursul secolelor şi, ca tot ce evoluează, va avea, trebue să aibă, în mod fatal, un sfârşit. Dar văd zâmbetul acelora cari, adepţi, ai ideei pacifismului, convinşi că pacea va triumfa, că războiul va dispare, consideră pactul Kellogg ca irelevant şi ineficace, fiincă nu prevede sancţiuni şi fiindcă conţine, în preambulul său, rezervele cerute de Anglia şi Franţa. , Acestor increduli li se poate răspunde : evident, pactul Kellogg nu este un instrument perfect, dar e fatal să fie aşa, nu numai în virtutea banalului adevăr ca nimic omenesc nu e perfect, ci mai ales fiindcă şi biruinţa complectă a pacifismului nu poate fi decât rezultatul unei evoluţii. Pacea universală nu poate fi proclamată de azi pe mâine. Numai bolşevicii au putut crede şi cred în posibilitatea unor asemenea salturi. De mii de ani omenirea a practicat războiul. Ca şi ciuma şi holera, flagelul acesta se abătea periodic asupra omenirii. Ca ele va dispare. Dar s’a creat în acest lung timp o anume stare de spirit, o anume orientaţiune care stăpâneştesubconştientul popoarelor. Răspândirea civilizaţiei, dezvoltarea tehnicei şi consecinţele acestei schimbări , modificarea fundamentală a — ■ ■———«•* -----------— posibilităţilor economice, sporirea confortului, difuziunea bunurilor, experienţa că în nouile condiţii războiul sărăceşte pe învins ca şi pe învingător, — pe când altă dată, pe vremea lui Napoleon încă şi chiar în 1870, aducea bogăţie şi prosperitate măcar învingătorului — conştiinţa tot mai clară a popoarelor despre interdependenţa lor; în fine, progresul moral, convingerea că omorul în massă şi legitimist nu e mai puţin grozav decât cel individual pedepsit de lege, o duc în mod fatal la biruinţa pacifismului. Liga Naţiunilor, Locarno, tratatele de arbitraj, pactul Kellogg nu sunt decât etape în drumul spre această biruinţă. Sunt mai multe secole de când primul filosof al Renaşterei a visat pacea eternă; e un secol de când Kant şi-a publicat proectul pentru o pace eternă; sunt cincizeci de ani de când Moltke, în aplauzele lumei diplomatice, a putut spune că pacea eternă e un vis al naivilor şi nici măcar un vis frumos. Şi iată că s’au adunat, nu câţiva savanţi, nu câţiva idealişti străini de lume, visători, utopişti, trăind în nori. Nu s-au adunat oameni de stat, răspunzători ai celor mai mari naţiuni, şi semnează un document de o înălţime morală cu atât mai mare, cu cât nu prevede sancţiuni, ci face apel numai la conştiinţa popoarelor şi se bizue numai pe formidabila forţă latentă a democraţiilor, pe opinia lor publică. Cele mai mari principii etice, pe cari omenirea le-a acceptat, formulate în decalog, n’au fost însoţite de sancţiuni. Să nu furi, să nu ucizi zice decalogul. Se adaogă a unsprezecea poruncă: să nu faci război. Ce sancţiune, afară de forţa morală a popoarelor, l’ar putea împiedeca, fără a însemna ea însăş războiul, adică tocmai ce vrea să împiedece? IN SPANIA unele localităţi au suferit mari inundaţii. Din cauza De aceia, bine a spus d. Kellogg aceasta, populaţia s’a refugiat la în ajunul semnării pactului: munte. . . l Nu mă dedau speranţei că ! Şi la noi lumea a plecat la nuntratate de arbitraj şi amiciţie, tie I te, dar nu din cauza indundatiitor, chiar acelea cari enunţă în mod expres repudierea războiului ca instrument al politicei naţionale, oferă o garanţie sigură împotriva acelor conflicte, cari dela începutul istoriei universale, revin periodic între naţiuni. Pe lângă aceste tratate trebuie şi o conştiinţă mondială, conştiinţa de enorma grozăvie, de imensa oroare ce este fiecare războiu”. Or, semnarea pactului Kellogg arată că această conştiinţă mondială nu e numai în plin progres, dar impune peste tot voinţa ei. B. Brănişteanu D. KELLOGG i se zicea de Romani) al cărui centenar (al 17-lea, deci 1700 ani de atunci) se va sărbători cu oarecare alai în Italia, este... patronul cismarilor, nu al cismarilor noştri, cari după cum se știe au ca patron pe Sf. Spiridon, ci al cismarilor din apus, din lumea catolică. In ziua de 25 octombrie, când se împlineşte al 17-lea centenar, la Milano, se vor face serbări religioase şi slujbe speciale la Episcopie, unde vor participa preoţi din partea cultului, precum şi delegaţii speciale ale meseriaşilor cismari, în cinstea patronului lor. Sfântul Crispin, deşi nobil de origină, s’a făcut cismar din cauze pe cari le vom spune îndată. Familia sa, o familie de seamă, nobilă, și bogată, locuia la Roma, un UN ALT CENTENAR Sfântul Crispin de dr. P. ROBESCU Sfântul Crispin (Crispinus, cum de Crispinus s’a născut în anul 228 după Crist, împreună cu un geamăn, Crispinianus. Pe atunci persecuţiile contra creştinilor erau în toi: începute în anul 64 d. Ch. de împăratul Nerone, se urmară timp de mai bine de două secole, şi devenind din an în an mai sângeroase şi mai mari, ajunseseră la apogeu în vremea lui Crispinus. Prin ce împrejurare, nu se ştie, dar, cu toate ororile ce se duceau contra creştinilor, Crispin şi fratele său Crispinian primiră botezul nouei legi, şi au făcut ce au făcut toţi de legea aceia de atunci : şi-au părăsit casa şi avuţia şi luxul, s’au amestecat cu muncitorii, cu sclavii, cu sărmanii, s’au refugiat în catacombe, şi duceau viaţa de privaţiuni, de rugăciuni, de posturi, pe care o duceau toţi creştinii de atunci, în vastele catacombe de sub Roma. Odată cu renunţarea la avere, cei doi fraţi s’au apucat să lucreze cismărie şi lucrau mai ales pentru creştinii săraci, cărora nu le luau nici un ban. In anul 250, în scurta lui domnie de 3 ani, împăratul Decius porni o mai sângeroasă şi mai sălbatică persecuţie contra creştinilor. Cei doi fraţi au făcut tot ce le-a stat prin putinţă să apere şi să scape de la martiriu pe mulţi dintre fraţii lor de religie, dar puterile lor erau mici, faţă de ale împăratului, şi, văzând că nu pot folosi mult, au părăsit Roma şi s’au dus să locuiască în Galla (actuala Franţa) în oraşul Soissons. Oraşul acesta era un important centru cetăţenesc, şi de aci, a pornit o puternică propagandă creştinească, întinzându-se în toate direcţiile. Crispin şi fratele său, începură să lucreze cismăria, şi cum erau foarte ieftini la preţuri, şi mai erau şi foarte inteligenţi, culţi şi simpatici, în curând au fost îmbrăţişaţi de foarte multă lume, iar ei, au început o vie propagandă creştinească în acele părţi. Fraţii Crispin şi Crispinian lucrau ghete minunat de frumoase, căci pe vremea ceia încălţămintea nu era ca acum , cam toată la fel. Pe atunci erau nouăsprezece feluri de ghete, care nalte, care joase , care de piele, care de papirus , care de pânzeturi şi ţesături scumpe, care de mlădiţe împletite; ba mai erau şi ghete cu nişte cuie mari în ele, pentru tortura bieţilor creştini, făcute după comanda celor mai mari. Se înţelege că Crispin şi fratele său nu lucrau ghete de tortură, ci numai de celelalte. Se spune că cei doi fraţi lucrau mai mult noaptea ca să aibă vreme ziua să facă propaganda creştină, discutând cu convingere, chiar şi cu păgânii, cari din zi în zi veneau mai mulţi în prăvălia lor. Erau aşa de buni la inimă şi erau aşa de miloşi cu cei săraci, încât Sfântul Crispin a fost acuzat că fura piele ca să facă ghete pe gratis celor nevoiaşi, — dar în urmă s’a văzut că nu a fost adevărat. Viaţa aceasta liniştită o duseră cei doi fraţi timp de treizecişicinci de ani aproape. In acest timp Diocletian se făcuse împărat, care în anul 284, a ordonat o nouă persecuţie, — a zecea — contra creştinilor, o persecuţie cum nu mai fusese până atunci. In Galla, persecuţia se întinse, şi a fost consulul Maximilian şi prefectul Rizius Varus, cari au dat ordinele cele mai sângeroase, în urma cărora mii şi mii de creştini au pierit în chinuri grele. . . ... Prefectul R. Varus, când a ajuns cu legiunile sale la Soissons, s-a legat întâi de cei doi cismari, Crispin şi Crispinian, cari se bucurau de faima şi veneraţia locuitorilor. I-a arestat şi le-a cerut să se lase de creştinism. Cei doi fraţi au refuzat, şi atunci au fost supuşi torturii, ca exemplu pentru ceilalţi. Astfel, au fost bătuţi cu nuiele până le-a plesnit pielea, apoi ridicaţi în sus pe macara; după câtăva vreme le-au vârât sub unghii nişte cuie lungi de fier, şi când rănile de vergele li s’au vindecat, le-a tăiat din spinare câte o făşie lungă de piele. Cei doi fraţi nu se văetau, ci nu.Citiți continuarea în pag. II. a). NOTE „INDEPENDENŢA", referinduse la diferitele ştiri ce apar in ziare asupra tratativelor pentru împrumut şi stabilizare, le declară fanteziste şi previne opinia publică să nu dea crezare celor ce citeşte, nici ştirilor pesimiste nici celor optimiste. Cu alte cuvinte, acum stăm exact ca şi cu o lună şi jumătate în urmă. Stăm, aşteptăm şi răbelăm. * * * D. APPONYI vrea să-şi încerce din nou norocul la Liga Naţiunilor pe chestia optanţilor. D-sa este hotărit să ceară înaltului for reluarea discuţiunii din sesiunea trecută. Ne înscriem pentru. Să se reia firul discuţiei exact de unde a fost lăsat, — adică de la închiderea definitivă a chestiunii şi să i se permită d-lui Apponyi să... protesteze. * * * CONGRESUL MINORITAR DIN GENEVA Pornind din intenfiunea unei solidarităţi interstatice, minorităţile de după răsboiu se frământă necontenit in căutarea unei formule de organizare. In acest scop s’au ţinut şi se ţ in în fiecare an congrese minoritare la cari se discută pe lung şi pe larg proiectele sistemului preferabil de acţiune. Dela început am socotit că va fi o problemă extrem de grea pentru Insă că minorităţile n'au înţeles acest lucru. Anumiţi reprezentanţi congresuali, au găsit că e cuminte să facă din adunarea minorităţilor se, soţiuniiâuţ nndl nndl sindlaona un câmp larg de Încercări curagioase, tinzând la modificări prea importante in statul quo, decât să se poată rezolvi printr’o rezoluţiune, de către congresul minoritar. Au izbutit astfel să coloreze cu lipsă de seriozi membrii congresului, să găsească tote aceste întruniri, cari ar fi cusoluţiunea potrivită. Căci intâi de tot avea desigur altă soartă dacă toate trebuesc bine fixate ţelurile ; problemele la cari s’au angajat, nu practice ale unei asemenea alianţe le-ar fi Întrecut puterile, şi numai după certa lor definire se poate da urmare constituirii. Trebue precizat în adevăr, cami sunt scopurile menite să solidarizeze în acelaşi convoi şi in acelaşi marş pe drumul viitorului — feluritele tabere de minoritari. Or, acest lucru nu este uşor de făcut. Tendinţele minorităţilor diferă fundamental, după rasă şi condiţiuni particulare. Unele pornesc in mod sincer dela gândul quasisindicalizării interstatice, numai şi numai pentru a lupta cu mai multe şanse pentru dezideratul comun tuturora: libertatea culturală. Altele în schimb nutresc planuri mai Îndepărtate urmărind schimbări politica de gravă importanţă pentru ordinea constituită a Continentului. Ar trebui prin urmare stabilit de la Început, că participanţii congreselor minoritare işi lasă la domiciliu toate proiectele nebuloase şi că nu intră in concertul interstatic, decât cu gândul simplu al unor deziderate practice, uşor de înfăptuit. Din cele ce s’au petrecut în congresele de până acum, se vădeşte Tiberiu Vornic Pe lângă aceste vicii de fond şi de procedură, congresele minoritare mai suferă şi de neodihna unor răfuieli interioare, cari osândesc fără apel, orice intenţiuni de solidarizare. Nu mai departe decât anul trecut, congresul minoritar refuzase Încercările de pătrundere ale polonezilor, frizilor şi danezilor din Germania. Pe ascuţişul acestui conflict era gata să se răstoarne întreg eşafodajul ridicat cu trudă în anii precedenţi. Litigiul nu a fost rezolvit şi acum aflăm că nemulţumiţii se Întrunesc un congres separat la Viena. Ceiace însemnează că solidaritatea interstatică a minorităţilor e deocamdată o iluzie. Pe marginea congresului care se deschide astăzi la Geneva, nu putem decât să facem recomandaţiunea calmului şi a Înţelepciunii şi să cerem minorităţilor noastre să rămână in cadrul dezideratelor culturale şi politice, ignorând orice fantezie. Căci mai curând ori mai târziu, aceste deziderate vor fi împlinite. CHESTIA ZILEI LOGICA — De ce nu Va fi băgat încă la puşcărie pe Bălan ? — Păi, acum dau navală boerii și nu-i loc pentru un ţărănoi ca dânsul. De la reacţionarul Poincare ia liberalul Vintilă Brătianu O comparaţie şi câteva consideraţii să renunţe la politica sa externă şi s’o adopte pe a d-lui Briand, a făcut-o pe faţă, incredinţându-i chiar acestuia din urmă conducerea politicii externe. Se înţelege că nici vorbă nu poate fi de vr’un atac al de ani, şi vârsta asta l-a găsit în lui Poincaré în potriva lui Briand, plină activitate. In Franţa, acesta e un lucru de fiecare zi. Acolo, „valoarea nu aşteaptă numărul anilor“ şi nici nu se dă în lături din faţa lui. La 68 de ani Poincaré are toată vigoarea fizică : munceşte zi şi noapte. Dar are şi ceva mai mult: elasticitatea intelectuală şi sufletească de a corespunde perfect împrejurărilor. D. Poincaré este — iarăşi, după criteriile occidentale — un om de dreapta. Noi am fi încântaţi dacă am avea mulţi ca dânsul, pentru că ceea ce se cheamă, în occident, „om de dreapta“ este încă destul de democrat pentru România, nu după cum se vorbeşte la noi, ci după cum se procedează. Ei bine, Poincaré este,, de doi ani, şeful unui guvern de coaliţie, în care ideile de dreapta şi cele de stânga sânt respectate deopotrivă, pentru că aceasta a impus-o harta politică a tării, aşa cum au desemnat-o ultimele alegeri. D. Poincaré a înţeles perfect că tara poate — şi trebuie — să fie condusă numai pe baza situaţiei date. Nimeni n’are nici dreptul, nici putinta, să facă o politică personală, impunându-şi ideile proprii, necum interesele sau capriciile. Şi meritul d-lui Poincaré de a fi înţeles acest lucru apare cu atât mai impresionant când îl comparăm pe premierul francez cu vre-un om de dreapta de la noi, de pildă cu d. Vintilă Brătianu. * * * met de vre-o încercare de-a înăbuşi glasul cetăţenilor. D. Poincaré nu dispreţueşte „expresia electorală", ci se supune ei, pe când, D. Vintilă Brătianu, chiar când e silit să adopte programul partidului naţional-ţărănesc, se sileşte, prin orice mijloace, să-i răpească acestui partid dreptul de a guverna şi chiar dreptul la existenţă. * * * Aniversarea lui Poincaré este pentru noi un prilej să ne manifestăm admiraţia pentru el, şi aceasta o facem în chip cu atât mai s Obiectiv, cu cât maximul simpatiei noastre, în politica franceză, nici Ziarele franceze au vorbit — puţintel — despre aniversarea d-lui Raymond Poincaré. Nu e — după criteriile franceze — o cifră impozantă; şi apoi, nu este nici măcar o cifră rotundă. A împlinit omul 68 S’ar putea obiecta: şi d. Vintilă ştie, la urma urmii, să facă concesii; o dovedeşte chiar acum, în chestiile cari sânt încă la ordinea zilei — împrumut, stabilizare, capital străin, etc., etc. — chestii în cari a întors căruța in mod atât de brusc, ca la circ. Obiecția pare întemeiată, dar nu este. D. Poincaré când s’a văzut silit nu se îndreaptă către el. Ne împăcăm mult mai mult cu ideile unor oameni ca Briand, Herriot, Painlevé și Léon Blum, decât cu ideile lui Poincaré. Dar pentru țara noastră ar fi un noroc dacă în fruntea partidelor de dreapta ani vedea oameni ca Poincaré. Traian Vlad D. POINCARE