Adevěrul, septembrie 1928 (Anul 41, nr. 13711-13736)

1928-09-01 / nr. 13711

1k GLOSE POLITICE... Casa pădurilor Se pare că o mare parte din vină, in chestia fraudelor petroli­fere din Dâmboviţa, o are casa pă­durilor care — din neglijenţă sau intenţionat — a uşurat „operaţi­ile" acuzaţilor de azi. Având in vedere avântul pe care l-au luat „întreprinderile “ şi „ope­raţiile" de soiul celor dela gura Oc­­niţei, sugerăm politicianilor pe cari asemenea afaceri îi... pasio­nează, să ceară înfiinţarea pe lân­gă fiecare minister a unei „case a pădurilor". Aceasta, ca să poată lucra nes­­tingheriţi, ca.. în codru! Cazul Săvescu Nu este vorba, cum s'ar putea crede, de reeditarea „cazului Săves­cu" de acum vreo cinci ani, de ce­lebrul ghicitor prin ...masaj. E un caz nou. E cazul unui admi­nistrator financiar de la Chişinău care, deşi găsit vinovat cu ocazia unei anchete şi fost mutat la Tur­da, continuă să rămâe la postul său, graţie unor proptele ...politice. Ceva mai mult, administratorul fiind ulterior reclamat şi parchetu­lui local, aceleaşi „proptele“ poli­tice au început să se amestece şi in cabinetul judecătorului de in­strucţie. Nu pricepem tocmai bine zelul pus de politiciani pentru muşama Uzarea acestei afaceri, având în vedere că în Chișinău nu sunt... te­renuri petrolifere! Un nou senator Parlamentul României numără un senator în plus. Acesta nu e în­să d. Garoffid, căruia alegătorii de eri i-au preferat pe d. Naum. D. Garoffid nu va reprezenta deci agricultura în Senat. D-sa va trebui să se mulţumească să exer­cite, in locul mandatului de sena­tor al Camerilor agricole, agricul­tura pur şi simplu. E un avantaj pe care noul ales, se pare, n- ar putea să-l albce, d-sa nefiind agricultor decât ...mai pe 4 e nact­a. Iată prima alegere în ţara româ­nească, când vinul n’a jucat nici un rol, în influențarea alegătorilor. Nici chiar vinul... Garoflid! I­nter. ANUL 41. No. 13711 * Sâmbătă 1 Septembrie 1928 4 Pagini Adevărul FONDATORI: A**. V. BELDIMAN 1888 1897 CONST. MILLE 1897-1926 . ___ 750 lei pe un an. ABONAMENTE : 300 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. io străinătate dnUnu Lei 3 BIROURILE s București Str. Sărindar No. 7—9—11Lei 3 Centrala: 306/67. 324 73, 346 79. 353 5* TELEFOANE : t?1/80.*1?', 35«'72­,n, „„ Administrația: 307/69. Provincia: 310/66. „De-acum înainte, un guvern, care va întreprinde un război, va fi considerat drept călcător de cuvânt și se va lovi de opinia publică a lumii întregi. Un astfel de guvern se va găsi în fața unei cumplite osândiri morale“. ARISTIDE BRIAND Valorificări internationale __ r* Cum ne prezintăm in străinătate O discuţie Întâmplătoare asupra compoziţiei delegaţiei româneşti la congresul Interparlamentar din Ber­­lin repune pe tapet problema În­treagă a felului cum suntem de obi­cei reprezentaţi în străinătate. Se practică la noi un sistem — am pu­tea sp­rie mai de­grabă o lipsă de sistem — profund dăunător intere­selor naţionale. Rareori suntem cu adevărat reprezentat­; mai des ne mulţumim să figurăm ceea ce echi­valează cu o adevărată lipsă. Răul a fost semnalat mai intâi in diplomaţie unde selecţia se face — In orice caz se făcea — după crite­rii cu totul străine de principiul en­glez în materie : omul potrivit la lo­cul potrivit. A fost o adevărată de­zolare acum cincisprezece ani, la inceputul crizei balcanice care tre­buia să ducă neapărat la conflictul mondial, când s'a văzut că afară de două sau trei fericite excepţii, noi nu eram realmente reprezentaţi în străinătate. Cine nu-şi aduce amin­te de cadrilul Înscenat atunci în grabă, pentru a putea utiliza la locu­rile cele mai importante cele câteva excepţii fericite ? Alarma fusese dată, dar măsuri nu s’au luat decât mult mai târziu şi numai parţiale. Nici măcar d. Ti­­tulescu, cu toată comprehensiunea d-sale a problemei şi cu toată auto­ritatea de care s’a bucurat n’a pu­tut să rezolve chestiunea decât în parte. Forţa de inerţie, tradiţia care transformă posturi de Înaltă răs­pundere intr’un apanaj de clasă şi rezistenta coalizată politicianismu­lui au zădărnicit unele din cele mai frumoase intenţii. * Dar nu e vorba numai de repre­zentanta diplomatică, in care se poate vorbi totuş de un început im­bucurător. E vorba de atâtea şi a­­tâtea împrejurări cu delegatiuni ad hoc, congrese, conferinţe şi manifes­tări cu caracter internaţional, la cari satr nu suntem reprezentaţi, sau ne prezentăm In condiţii de vădită In­ferioritate. O delegaţie ca aceea care ne-a reprezentat la congresul internaţional de istorie constitue excepţie din cele mai fericite. De obiceiu, insă, e o jale. Vina ? Politicianismul! Marea şi eterna plagă a vieţii noastre publice. Felul cum se Încheagă la noi grupările politice, lipsa de principii înlocuită cu cheagul intereselor materiale, concepţia că aderarea la un partid implică neapărat o răsplată, toate acestea fac ca delegaţiunile pentru străinătate să fie simple recompen­se de partid. Nu e desemnat tot­deauna cel ce ar putea să aducă servicii mai preţioase, ci mai des partizanul a căruia răvnă un partid merită un adaos de recompensă. Partidul îşi echilibrează astfel sa­tisfacţiile lăuntrice în dauna intere­selor adevărate ale ţării. Există la baza practicării acestui sistem şi o preocupare egoistă de partid — guvernele fiind prizonie­rele clientelelor — dar şi o lipsă de înţelegere pentru însemnătatea pro­blemei în sine. Să nu fie oare şi a­­ceasta o urmare a mândrei dar gău­noasei lozinci: „prin noi înşine” ? Dacă avem prezumţia că putem face toate prin noi înşine, de ce Pactul, de care numele secretaru­lui afacerilor străine al Statelor­ Unite va rămâne pe vecie legat, a fost semnat, după cum am anun­ţat telegrafic, cu mare solemnita­te la Paris, întreaga Franţă a pa­voazat şi iluminat două zile. Arhie­piscopul de Canterbury, primatul Angliei, a dispus să se facă rugă­ciuni în toate bisericile. întreaga lume civilizată a ţinut să marcheze, într’un fel oarecare, însemnătatea acestei zile, iar la uşa sălii în care documentul istoric a fost semnat de 16 state, între cari toate marile puteri, afară de Rusia, se îmbulzeau popoarele pentru a fi admise şi ele. Dacă vreodată, un eveniment a meritat epitetul „istoric“, apoi fă­ră îndoială este acesta. Iar dacă, după bătaia dela Valmy, în care ne-am­ da osteneala să câştigăm cu­ noua oştire a sanculoţilor se d­oc­­orice preţ o opinie publică interna- njS€ victorios cu vechile armate tională pe care nu prea punem te­­meiu ? •* De fapt, se pare că nu s’a înţeles la noi — în trecut cel puţin — va­loarea cea mare a factorului inter­naţional, adică a interdependenţei statelor şi popoarelor. De aceea am privit participarea la manifestaţiile internaţionale mai mult ca o ches­tie de protocol, la care puteam să trimitem şi figuranţi, nu numaidecât luptători. Dar Întâlnirile internaţionale, con­ferinţele, congresele sunt tot atâtea arene dacă nu de luptă, cel puţin de valorificări naţionale. Abţinerea de la ele sau reprezentarea inferioară sunt tot atâtea prilejuri pierdute pentru asemenea valorificări cari se traduc apoi prin avantagii certe pentru naţie. Iată de ce problema merită o aten­ţie mult mai mare decât aceea care a început să i se dea şi la noi. Nu e bine, nu e in interesul ţării să ocolim niciun prilej de strângere laolaltă. In privinţa aceasta suntem de a­­cord cu opinia recent exprimată de oficiosul guvernamental. Să nu lip­sim de la întâlnirile Internationale. Dar, bine inteles, să fim bine repre­zentat!. losif Nădejde N­A Z­B­A­T­I­I REPARAŢIILE O comisiune, instituită de minis­terul artelor, se ocupă cu reparaţiile necesare catedralei dela Alba-Iulia. Destul de trist că măreaţa catedrală a ajuns în halul arcului de triumf, dar nu e mai puţin adevărat că altă comisiune s'ar putea ocupa de alte reparări cu privire la unele lu­cruri ce s’au stricat la Alba-Iulia Kix. CARNETUL NOSTRU losif Popovici Moartea învăţatului I. Popovici va stârni părerea-de-rău a câtorva Sylvestri-Bonnarzi cari nu şi-au a­­flat Încă, la noi, romancierul. (Şi-l vor găsi cândva?). Era posesorul unei ştiinţe foarte puţin căutate. Căci dacă­ fiziologia are destui a­­depţi — şi nu numai printre me­dici —, In schimb „fiziologia voca­lelor româneşti ă şi­­" curiozitatea cui o poate stârni şi satisface? Şi dacă primejdia contaminărilor de tot felul e în stare să alarmeze şi să provoace nenumărate articole, insă contaminarea semantică prici­nuind contaminarea formală numai în cadrul epidemiilor interesante nu intră. Şi losif Popovici în lumea aceasta, a „pronunţiei, foneticei şi scrierii trăia, atâta vreme cât nu făcea po­litică. II chinuiau pe cărturar probleme­le ortoepice, când cele „ortopedice“ sunt mai dătătoare de glorie. L’au interesat pe Iosif Popovici ve­­chile manuscrise şi tipărituri. Du­pă Gaster şi după Mario Rocques, el a dat un comentar amplu al Te­traevanghelului diaconului Coresi, aşa cum se află — fără de lipsuri — la Muzeul din Budapesta. A fost la Facultatea de litere din Cluj profesor de fonetică experimen­tală. Creatorului acestei discipline, abatelui Rousselot, el i-a schiţat a­­cum doi ani activitatea, așa cum în pragul carierei sale literaro-filolo­­gice (în 1903, în Transilvania din Sibiu) schiţase figura marelui ro­manist Gaston Paris. B L. Citiţi la ultima oră: Tragica moarte a lui Mihai Cantacuzino Repudierea războiului Actul istoric de la Paris ale Europei, Goethe a putut spu­ne : „de aci şi din ac­est moment începe un nou capitol al istoriei“’ . — mai mult încă ,se poate spune a­­cest lucru despre actul solemn al semnării pactului, prin care guver­nele proclamă că repudiază războ­iul şi se angajează a renunţa la el ca instrument­ al politicei lor naţio­nale. .• * * * Văd zâmbetul scepticilor. Aud argumentul lor: nu numai cel că ,de când lumea au fost războae” şi că deci vor fi şi în viitor. Argu­mentul acesta nu este un argument. El nu rezistă nici celei mai slabe cri­tici. In omenire nimic nu e etern, — deci nici războiul. El a evoluat în decursul secolelor şi, ca tot ce evoluează, va avea, trebue să ai­­bă, în mod fatal, un sfârşit. Dar văd zâmbetul acelora cari, adepţi, ai ideei pacifismului, con­vinşi că pacea va triumfa, că răz­boiul va dispare, consideră pactul Kellogg ca irelevant şi ineficace, fiincă nu prevede sancţiuni şi fi­indcă conţine, în preambulul său, rezervele cerute de Anglia şi Fran­ţa. , Acestor increduli li se poate răs­punde : evident, pactul Kellogg nu este un instrument perfect, dar e fatal să fie aşa, nu numai în virtu­tea banalului adevăr ca nimic o­­menesc nu e perfect, ci mai ales fiindcă şi biruinţa complectă a pa­cifismului nu poate fi decât re­zultatul unei evoluţii. Pacea uni­versală nu poate fi proclamată de azi pe mâine. Numai bolşevicii au putut crede şi cred în posibilitatea unor asemenea salturi. De mii de ani omenirea a practicat războiul. Ca şi ciuma şi holera, flagelul a­­cesta se abătea periodic asupra o­­menirii. Ca ele va dispare. Dar s’a creat în acest lung timp o anume stare de spirit, o anume orientaţiune care stăpâneşte­­sub­conştientul popoarelor. Răspândi­rea civilizaţiei, dezvoltarea tehni­­cei şi consecinţele acestei schim­bări , modificarea fundamentală a — ■ ■———«•* -----------— posibilităţilor economice, sporirea confortului, difuziunea bunurilor, experienţa că în nouile condiţii războiul sărăceşte pe învins ca şi pe învingător, — pe când altă da­tă, pe vremea lui Napoleon încă şi chiar în 1870, aducea bogăţie şi prosperitate măcar învingătorului — conştiinţa tot mai clară a popoa­relor despre interdependenţa lor; în fine, progresul moral, convingerea că omorul în massă şi legitimist nu e mai puţin grozav decât cel individual pedepsit­ de lege, o duc în mod fatal la biruinţa pacifismu­lui. Liga Naţiunilor, Locarno, tratatele de arbitraj, pactul Kellogg nu sunt decât etape în drumul spre această biruinţă. Sunt mai multe secole de când primul filosof al Renaşterei a visat pacea eternă; e un secol de când Kant şi-a publicat proectul pentru o pace eternă; sunt cincizeci de ani de când Moltke, în aplauzele lumei diplomatice, a putut spune că pacea eternă e un vis al naivilor şi nici măcar un vis frumos. Şi iată că s’au adunat, nu câţiva savanţi, nu câţiva idealişti străini de lume, vi­sători, utopişti, trăind în nori. Nu­ s-au adunat oameni de stat, răspun­zători ai celor mai mari naţiuni, şi semnează un document de o înălţi­me morală cu atât mai mare, cu cât nu prevede sancţiuni, ci face apel numai la conştiinţa popoarelor şi se bizue numai pe formidabila forţă latentă a democraţiilor, pe opinia lor publică. Cele mai mari principii etice, pe cari omenirea le-a acceptat, for­mulate în decalog, n’au fost însoţite de sancţiuni. Să nu furi, să nu ucizi zice decalogul. Se adaogă a un­sprezecea poruncă: să nu faci război. Ce sancţiune, afară de for­ţa morală a popoarelor, l’ar putea împiedeca, fără a însemna ea însăş războiul, adică tocmai ce vrea să împiedece? IN SPANIA unele localităţi au suferit mari inundaţii. Din cauza De aceia, bine a spus d. Kellogg­­ aceasta, populaţia s’a refugiat la în ajunul semnării pactului: munte. . . l­ Nu mă dedau speranţei că ! Şi la noi lumea a plecat la nun­tratate de arbitraj şi amiciţie, tie I te, dar nu din cauza indundatiitor, chiar acelea cari enunţă în mod ex­pres repudierea războiului ca in­strument al politicei naţionale, o­­feră o garanţie sigură împotriva acelor conflicte, cari dela începu­tul istoriei universale, revin perio­dic între naţiuni. Pe lângă aceste tratate trebuie şi o conştiinţă mon­dială, conştiinţa de enorma groză­vie, de imensa oroare ce este fie­care războiu”. Or, semnarea pactului Kellogg a­­rată că această conştiinţă mondială nu e numai în plin progres, dar im­pune peste tot voinţa ei. B. Brănişteanu D. KELLOGG i se zicea de Romani) al cărui cen­tenar (al 17-lea, deci 1700 ani de atunci) se va sărbători cu oare­ca­re alai în Italia, este... patronul cis­marilor, nu al cismarilor noştri, cari după cum se știe au ca patron pe Sf. Spiridon, ci al cismarilor din apus, din lumea catolică. In ziua de 25 octombr­ie, când se împlineşte al 17-lea centenar, la Milano, se vor face serbări religi­oase şi slujbe speciale la Episco­pie, unde vor participa preoţi din partea cultului, precum şi delegaţii speciale ale meseriaşilor cismari, în cinstea patronului lor. Sfântul Crispin, deşi nobil de o­­rigină, s’a făcut cismar din cauze pe cari le vom spune îndată. Fa­milia sa, o familie de seamă, nobi­lă, și bogată, locuia la Roma, un­ UN ALT CENTENAR Sfântul Crispin de dr. P. ROBESCU Sfântul Crispin (Crispinus, cum de Crispinus s’a născut în anul 228 după Crist, împreună cu un gea­măn, Crispinianus. Pe atunci persecuţiile contra creştinilor erau în toi: începute în anul 64 d. Ch. de împăratul Nero­­ne, se urmară timp de mai bine de două secole, şi devenind din an în an mai sângeroase şi mai mari, a­­junseseră la apogeu în vremea lui Crispinus. Prin ce împrejurare, nu se ştie, dar, cu toate ororile ce se duceau contra creştinilor, Crispin şi frate­le său Crispinian primiră botezul nouei legi, şi au făcut ce au făcut toţi de legea aceia de atunci : şi-au părăsit casa şi avuţia şi luxul, s’au amestecat cu muncitorii, cu scla­vii, cu sărmanii, s’au refugiat în catacombe, şi duceau viaţa de pri­vaţiuni, de rugăciuni, de posturi, pe care o duceau toţi creştinii de a­­tunci, în vastele catacombe de sub Roma. Odată cu renunţarea la avere, cei doi fraţi s’au apucat să lucreze cismărie şi lucrau mai ales pentru creştinii săraci, cărora nu le luau nici un ban. In anul 250, în scurta lui dom­nie de 3 ani, împăratul Decius por­ni o mai sângeroasă şi mai sălba­tică persecuţie contra creştinilor. Cei doi fraţi au făcut tot ce le-a stat prin putinţă să apere şi să scape de la martiriu pe mulţi din­tre fraţii lor de religie, dar puteri­le lor erau mici, faţă de ale împă­ratului, şi, văzând că nu pot folosi mult, au părăsit Roma şi s’au dus să locuiască în­ Galla (actuala Fran­ţa) în oraşul Soissons. Oraşul a­­cesta era un important centru ce­tăţenesc, şi de aci, a pornit o pu­ternică propagandă creştinească, întinzându-se în toate direcţiile. Crispin şi fratele său, începură să lucreze cism­ăria, şi cum erau foarte ieftini la preţuri, şi mai e­­rau şi foarte inteligenţi, culţi şi sim­patici, în curând au fost îmbrăţişaţi de foarte multă lume, iar ei, au în­ceput o vie propagandă creştineas­că în acele părţi. Fraţii Crispin şi Crispinian lu­crau ghete minunat de frumoase, căci pe vremea ceia încălţămintea nu era ca acum , cam toată la fel. Pe atunci erau nouăsprezece feluri de ghete, care nalte, care joase , care de piele, care de papirus , ca­re de pânzeturi şi ţesături scumpe, care de mlădiţe împletite; ba mai erau şi ghete cu nişte cuie mari în ele, pentru tortura bieţilor creştini, făcute după comanda celor mai mari. Se înţelege că Crispin şi fratele său nu lucrau ghete de tortură, ci numai de celelalte. Se spune că cei doi fraţi lucrau mai mult noaptea ca să aibă vreme ziua să facă pro­paganda creştină, discutând cu convingere, chiar şi cu păgânii, cari din zi în zi veneau mai mulţi în prăvălia lor. Erau aşa de buni la inimă şi erau aşa de miloşi cu cei săraci, în­cât Sfântul Crispin a fost acuzat că fura piele ca să fa­că ghete pe gratis celor nevoiaşi, — dar în urmă s’a văzut că nu a fost adevărat. Viaţa aceasta liniştită o duseră cei doi fraţi timp de treizecişicinci de ani aproape. In acest timp Diocletian se făcuse împărat, care în anul 284, a ordonat o nouă per­secuţie, — a zecea — contra creş­tinilor, o persecuţie cum nu mai fu­sese până atunci. In Galla, perse­cuţia se întinse, şi a fost consulul Maximilian şi prefectul Rizius Va­rus, cari au dat ordinele cele mai sângeroase, în urma cărora mii şi mii de creştini au pierit în chinuri grele. . . ... Prefectul R. Varus, când a ajuns cu legiunile sale la Soissons, s-a legat întâi de cei doi cismari, Cris­pin şi Crispinian, cari se bucurau de faima şi veneraţia locuitorilor. I-a arestat şi le-a cerut să se lase de creştinism. Cei doi fraţi au re­fuzat, şi atunci au fost supuşi tor­turii, ca exemplu pentru ceilalţi. Astfel, au fost bătuţi cu nuiele pâ­nă le-a plesnit pielea, apoi ridicaţi în sus pe macara; după câtăva vre­me le-au vârât sub unghii nişte cuie lungi de fier, şi când rănile de ver­gele li s’au vindecat, le-a tăiat din spinare câte o făşie lungă de piele. Cei doi fraţi nu se văetau, ci nu­.Citiți continuarea în pag. II. a). NOTE „INDEPENDENŢA", referindu­­se la diferitele ştiri ce apar in zia­re asupra tratativelor pentru îm­prumut şi stabilizare, le declară fanteziste şi previne opinia publică să nu dea crezare celor ce citeşte, nici ştirilor pesimiste nici celor op­timiste. Cu alte cuvinte, acum stăm exact ca şi cu o lună şi jumătate în ur­mă. Stăm, aşteptăm şi răbelăm. * * * D. APPONYI vrea să-şi încerce din nou norocul la Liga Naţiunilor pe chestia optanţilor. D-sa este hotărit să ceară înaltului for relu­area discuţiunii din sesiunea tre­cută. Ne înscriem pentru. Să se reia firul discuţiei exact de unde a fost lăsat, — adică de la închiderea de­finitivă a chestiunii şi să i se per­mită d-lui Apponyi să... protesteze. * * * CONGRESUL MINORITAR DIN GENEVA Pornind din intenfiunea unei soli­darităţi interstatice, minorităţile de după răsboiu se frământă necon­tenit in căutarea unei formule de organizare. In acest scop s’au ţinut şi se ţ in în fiecare an congrese mi­noritare la cari se discută pe lung şi pe larg proiectele sistemului pre­ferabil de acţiune. Dela început am socotit că va fi o problemă extrem de grea pentru Insă că minorităţile n'au înţeles a­­cest lucru. Anumiţi reprezentanţi congresuali, au găsit că e cuminte să facă din adunarea minorităţilor se, soţiuniiâuţ nndl nndl sindlaona un câmp larg de Încercări curagioa­­se, tinzând la modificări prea impor­tante in statul quo, decât să se poată rezolvi printr’o rezoluţiune, de către congresul minoritar. Au izbutit ast­fel să coloreze cu lipsă de seriozi membrii congresului, să găsească tote aceste întruniri, cari ar fi cu­­soluţiunea potrivită. Căci intâi de­­ tot avea desigur altă soartă dacă toate trebuesc bine fixate ţelurile ; problemele la cari s’au angajat, nu practice ale unei asemenea alianţe­ le-ar fi Întrecut puterile, şi numai după certa lor definire se poate da urmare constituirii. Tre­bue precizat în adevăr, cami sunt scopurile menite să solidarizeze în acelaşi convoi şi in acelaşi marş pe drumul viitorului — feluritele tabe­re de minoritari. Or, acest lucru nu este uşor de făcut. Tendinţele minorităţilor dife­ră fundamental, după rasă şi condi­­ţiuni particulare. Unele pornesc in mod sincer dela gândul quasi­­sindicalizării interstatice, numai şi numai pentru a lupta cu mai multe şanse pentru dezideratul comun tu­turora: libertatea culturală. Altele în schimb nutresc planuri mai Înde­părtate urmărind schimbări politi­ca de gravă importanţă pentru ordi­nea constituită a Continentului. Ar trebui prin urmare stabilit de la Început, că participanţii con­greselor minoritare işi lasă la do­miciliu toate proiectele nebuloase şi că nu intră in concertul interstatic, decât cu gândul simplu al unor de­ziderate practice, uşor de înfăptuit. Din cele ce s’au petrecut în con­gresele de până acum, se vădeşte Tiberiu Vornic Pe lângă aceste vicii de fond şi de procedură, congresele minoritare mai suferă şi de neodihna unor ră­fuieli interioare, cari osândesc fără apel, orice intenţiuni de solidarizare. Nu mai departe decât anul trecut, congresul minoritar refuzase Încercă­rile de pătrundere ale polonezilor, frizilor şi danezilor din Germania. Pe ascuţişul acestui conflict era gata să se răstoarne întreg eşafodajul ri­dicat cu trudă în anii precedenţi. Li­tigiul nu a fost rezolvit şi acum a­­flăm că nemulţumiţii se Întrunesc un congres separat la Viena. Ceiace însemnează că solidaritatea inter­­statică a minorităţilor e deocam­dată o iluzie. Pe marginea congresului care se deschide astăzi la Geneva, nu putem decât să facem recomandaţiunea calmului şi a Înţelepciunii şi să ce­rem minorităţilor noastre să rămâ­nă in cadrul dezideratelor culturale şi politice, ignorând orice fantezie. Căci mai curând ori mai târziu, aceste deziderate vor fi împlinite. CHESTIA ZILEI L­OGICA — De ce nu Va fi băgat încă la puşcărie pe Bă­lan ? — Păi, acum dau nava­lă boerii și nu-i loc pentru un ţărănoi ca dânsul. De la reacţionarul Poincare ia liberalul Vintilă Brătianu O comparaţie şi câteva consideraţii să renunţe la politica sa externă şi s’o adopte pe a d-lui Briand, a fă­cut-o pe faţă, incredinţându-i chiar acestuia din urmă conducerea po­liticii externe. Se înţelege că nici vorbă nu poate fi de vr’un atac al de ani, şi vârsta asta l-a găsit în­­ lui Poincaré în potriva lui Briand, plină activitate. In Franţa, acesta e un lucru de fiecare zi. Acolo, „va­loarea nu aşteaptă numărul ani­lor“ şi nici nu se dă în lături din faţa lui. La 68 de ani Poincaré are toată vigoarea fizică : munceşte zi şi noapte. Dar are şi ceva mai mult: elasticitatea intelectuală şi sufle­tească de a corespunde perfect îm­prejurărilor. D. Poincaré este — iarăşi, după criteriile occidentale — un om de dreapta. Noi am fi încântaţi dacă am avea mulţi ca dânsul, pentru că ceea ce se cheamă, în occident, „om de dreapta“ este încă destul de democrat pentru România, nu după cum se vorbeşte la noi, ci după cum se procedează. Ei bine, Poincaré este,, de doi ani, şeful unui guvern de coaliţie, în care ideile de dreapta şi cele de stânga sânt respectate de­o­potri­vă, pentru că aceasta a impus-o harta politică a tării, aşa cum au desemnat-o ultimele alegeri. D. Poincaré a înţeles perfect că tara poate — şi trebuie — să fie con­dusă numai pe baza situaţiei date. Nimeni n’are nici dreptul, nici pu­­tinta, să facă o politică personală, impunându-şi ideile proprii, necum interesele sau capriciile. Şi meri­tul d-lui Poincaré de a fi înţeles a­­cest lucru apare cu atât mai im­presionant când îl comparăm pe premierul francez cu vre-un om de dreapta de la noi, de pildă cu d. Vintilă Brătianu. * * * met de vre-o încercare de-a înă­buşi glasul cetăţenilor. D. Poinca­ré nu dispreţueşte „expresia elec­torală", ci se supune ei, pe când, D. Vintilă Brătianu, chiar când e silit să adopte programul partidului na­­ţional-ţărănesc, se sileşte, prin orice mijloace, să-i răpească acestui partid dreptul de a guverna şi chiar dreptul la existenţă. * * * Aniversarea lui Poincaré este pentru noi un prilej să ne manifes­tăm admiraţia pentru el, şi aceas­ta o facem în chip cu atât mai s O­­biectiv, cu cât maximul simpatiei noastre, în politica franceză, nici Ziarele franceze au vorbit — pu­ţintel — despre aniversarea d-lui Raymond Poincaré. Nu e — după criteriile franceze — o cifră impo­zantă; şi apoi, nu este nici măcar o cifră rotundă. A împlinit omul 68 S’ar putea obiecta: şi d. Vintilă ştie, la urma urmii, să facă conce­sii; o dovedeşte chiar acum, în chestiile cari sânt încă la ordinea zilei — împrumut, stabilizare, ca­pital străin, etc., etc. — chestii în cari a întors căruța in mod atât de brusc, ca la circ. Obiecția pare întemeiată, dar nu este. D. Poincaré când s’a văzut silit nu se îndreaptă către el. Ne împă­căm mult mai mult cu ideile unor oameni ca Briand, Herriot, Pain­­levé și Léon Blum, de­cât cu idei­le lui Poincaré. Dar pentru țara noastră ar fi un noroc dacă în fruntea partidelor de dreapta ani vedea oameni ca Poincaré. Traian Vlad D. POINCARE

Next