Adevěrul, noiembrie 1931 (Anul 44, nr. 14673-14698)

1931-11-26 / nr. 14694

ANUL 44 - Mo. 14694 Joi 26 Noambrie 1931 CI pagini _________ AU V. BEIaDIKAH IMS—1H? FONDATORI s ^nst.m^le imtIims W' 7en lai no nn nn .1 _ _ ' - [ Centrala: 3­2470. *B??;FENTE! 1380 13 le­ita5 fam*tate! * LEI BIROURILE: București, Str. Const­aiile (Sărindar) Mo. T—9—NI SSA 200 lei pe 3 Iuni I . * I ' Administraţia: 3­2473. Liberalii cer „Jertfe, dar şi exemple...“ Generoşi, ei oferă exemplele şi ne lasă pe noi să facem Jertfele ! Discuţia mesajului a început pri» a Început la Cameră discu­ţia mesajului. Şi a început cu o surpriza: primul atac impotriva gu­vernului a pornit din rândurile par­tidului liberal. D. Gh. Tătărescu in cuvântarea d-sale a atacat cu ve­hementă guvernul. Şi nu l-a ata­cat numai in acţiunea lui, ci in În­suşi principiul din care işi trage e­­xistenţa: principiul luptei împotriva partidelor. Evident, d. Tătărescu are drep­tate. Decât, o Întrebare se pune in chip firesc: când a băgat de seamă partidul liberal că guvernul Iorga este un guvern de înlăturare a par­tidelor? Dacă au remarcat liberalii lucrul acesta abia acum, atunci nu-i putem felicita de loc pentru perspi­cacitatea lor. Fiindcă noi — și ală­turi de noi, toată opinia publică, a­­dică toate partidele — au știut că guvern tehnic înseamnă guvern in afară de partide. De altfel, lucrul nici nu era atât de complicat: d. C. Argetoianu spunea fără încon­jur in declaraţiile d-sale — ca şi d. Iorga — că vremurile sunt prea grele pentru ca ţara să-şi mai per­mită „luxul” guvernelor de partid. Cu toate acestea, partidul liberal a consimţit să dea concurs in ale­geri acestui guvern tehnic, pe ca­re o atacă azi. Or, în loc să-l atace, in loc să lupte împotriva lui, în loc să înceapă campanie de răsturnare, — ar fi fost mult mai simplu, mai comod si mai practic ca partidul li­beral să nu-i dea concursul în ale­geri. In acest caz, guvernul ar fi căzut, — iar liberalii ar fi fost scu­tiţi de ostenelile unei atât de tardi­ve campanii de răsturnare. Căci, să ne înţelegem, noi nu a­­cuzăm partidul liberal pentru că a­­tacă guvernul. II acuzăm pentru că il atacă abia acum, după ce şase luni l-a dat un atât de nelimitat con­curs.­­ Dar indiferent de această obiec­­ţiune, discursul d-lui Tătărescu marchează noua atitudine a parti­dului liberal: opoziţie dârză. Lucrul este cu atât mai caracteristic, cu cât atacul nu porneşte din rându­rile bătrânilor liberali: d. Gh. Tă­tărescu este unul din amicii d-lui I. G. Duca. Atitudinea d-sale nu es­te, deci o atitudine izolată. D-sa, vorbind cum a vorbit, a avut asen­timentul conducerii partidului. Pentru guvern, faptul este de o covârșitoare importantă. Căci fără concursul liberalilor, bizuindu-se nu­mai pe majoritatea parlamentară de care dispune — slabă numeri­­ceşte și total lipsită de omogenitate« — guvernul nu va putea trăi. Bine­înteles, discursul d-lui Tătărescu nu înseamnă decât Începutul luptei. Guvernul va trece budgetul şi legile in legătură cu budgetul. Dar îndată după aceia, problema succesiune! se va pune în plin. Şi atunci, firesc este să ne între­băm : pentru ce toată această răs­turnare de lucruri? Căci, iată, for­mula tehnicienilor a dat faliment, după cum recunosc chiar și libera­lii care au sprijinit-o. Ad. NAZBATII DESCOPERIRI ŞI DESCOPERIRE Acuzat că a descoperit coroana, d. N. Iorga a protestat vehement. D-sa nu își recunoaște decât des­coperirile istorice... Kix. Glose politice... MIZERIA Nu se poate tăgădui că trăim vremuri cumplite. Se vorbeşte mereu de criză. Desigur că ea este insă mult mai puternică de­­cât felul cum o prezintă mulţi din cei cari vorbesc şi cari nu-i cunosc nici întinderea şi nici a­­dăncimea. In comparaţie cu alte ţări, se prea poate ca lucrurile să fie aci ceva mai bine, adică ceva mai puţin rău. De fapt, insă, mizeria este extraordinară. Concomitent cu toate indiciile dureroase ale crizei prin care tre­cem, se manifestă însă la noi u­­nele uşurinţi şi atitudini cari n’ar spune prea mult dacă n’ar putea da naştere la amărăciuni. Sunt categorii sociale care nu înţeleg necesitatea de a se pune în acord cu starea de suferinţă generală. Luxul continuă. Alături de şomeuri şi muritori de foame, limuzine şi baluri. Or, asta nu merge. Luaţi un caz, pentru a vă con­vinge. In strada Vasile Conta este o şcoală de fete. Elevele părăsesc institutul la ora 1 d. a. Cu acea­stă ocazie un tablou caracteristic: cel­ puţin 15 automobile particu­lare cari aşteaptă tinerele odras­le spre a le duce acasă. In fond un lucru nevinovat: mame cari îşi iau copilele de la şcoală. In fapt o exibiţiune des­­tu ra­jantă pentru copiii în sufe­rinţă. Cu siguranţă că proprieta­rii acestor automobile de lux nu sunt loviţi de impozite speciale. Astea privesc doar pe funcţionarii particulari ! ______ RIPOSTE în discursul d-sale­­de ieri, d. Gheorghe Tătărescu a avut prile­jul să dea cu succes replica la multe riposte. Astfel, la un moment dat, d. Radian, subsecretar de stat la do­menii, Va întrerupt pe tema aso­ciaţiilor ţărăneşti, intrebăndu-1: — „Bine, noi n’am făcut nimic pentru agricultori in scurtul timp de când suntem la guvern. N’ar putea să ne spună insă d. Tătă­rescu, ce a făcut marele partid liberal in ultima sa guvernare pentru acești agricultori?“ La aceasta, d. Tătărescu a ri­postat: ■— „Întrebarea ar fi fost bine venită din partea d-lui Argetoia­nu, care a fost ultimul nostru mi­nistru de domenii!“ Dată fiind legăturile dintre d. Argetoianu şi d. Radian, riposta a avut un succes enorm. El ar fi fost, desigur, şi mai mare, dacă d. Tătărescu ii amin­tea d-lui Radian că d-sa a fost membru al partidului liberal pâ­nă la plecarea din partid a d-lui Argetoianu. . . Dar riposte ca riposte. D. Xeni a păţit, insă, una și mai nostimă. Cetind dintriun discurs al d-lui dr. Lupu, s’a trezit cu o chestie per­sonală din cauza aceasta. Unii s’au arătat surprinși. Naivi, căci in parlamentul nostru nu mai există nici o surprizăl Sever. CARNETUL NOSTRU Pictorul cu mâna di lemn Am revăzut zilele trecute pe un artist foarte sărac din Timişoara, care nu îşi poate plăti chiria ate­lierului de pictură, dar are talent. Un om căruia soarta i-a înlocuit dreapta printr’o mână de lemn, dar i-a lăsat în stânga harul unei maeștri rar întâlnite. E un sărac bogat — e un slab puternic. Sunt ceruri boltite în cărbune, aşa cum n­-am închipui la cea de a doua judecată pe ciobul unei planete blestemate — inspiraţia lui chiamă vedenii de groază,­­ du­rere, mizerie, şi smintire. Să încer­căm a reaminti un cuvinte în cerul negru puţul a cărui cumpănă pără­sită s’a schimbat în spânzurătoare de când fără găleată se afundă în balta zărilor moarte — sub care jghiabul de adăpat vitele a ajuns coş­ciug sfărâmat ? — E ,s­ fântână“. Sau acea beţie de noapte unde ca într’un iad, un ciung joacă bătuta, în vreme ce o babă grasă il îndâr­jeşte alături de butoaiele cu otrăvi­tă băutură ? — E „cheful de toamnă". Odată acest pictor „Podlipiu" mi­noritar cu rădăcini bănăţene, va fi cunoscut şi preţuit de cei ce iubesc in artă fiorul morţii, ca mai apro­piat de altă lume. * Până atunci — „mână de lemn“ — ,vei tăia mai departe lanţul ne­văzut dar greu simţit al pământeşti­lor tale pătimiri. Iarna, pătruns de frigul sttrupurilor şi curelelor prin­se de braţ — noaptea vei zări în cearcănele lunii hora vrăjitoarelor, şi tânguirile urgiei de veci. Când lumea e dornică să vadă zugrăviţi îngeraşi dolofani şi amur­­guri aurite —­ cine să înţeleagă cât de adâncă e desnădejdia înaltă a viziunilor tale cu nori mucegăiţi, cu­ tărâmuri mlăştinoase, şi cu toţi schilozii fără leac ai crimei, de care ca într'un nou balamuc e plină lu­mea noastră. Unii iţi vor zice mistic, alţii rea­lişt­i şi prea puţini, prea târziu, vor înţelege că nu ai fost decât un suflet, chemând în pustie. Eşti poate sortit să fii din neamul mare­­al celor fără de noroc — sau în mâlul a toate cotropitor se va stinge flacăra ta putredă într’o ui­tare grea ? Cine ştie ! Ai scuipa gloria ? Eşti prea mult şi prea puţin al vremii de azi — ca să-ţi putem jude­ca într’o cumnănă dreaptă a talen­tului, adevărul pe care mulţi îl ve­dem şi singur îl spui. Noi nu vrem să credem, că­ omenirea e­­ atât de u­­rîtă, buhăită, stârpită, coaptă puroi. No! nu mai credem in fulgerele şi li­căririle nimburi de icoană, cu care mai aprinzi în cercurile inspiraţiei tale, neînţelese semne şi vestiri.­ Dar semnele şi vestirile nu sunt ? ★ Eşti la alt capăt de ţară — aproa­pe in altă lume şi icoanele desenu­­rilor tale stăruind în amintire — fără voie vine întrebarea : cu ce mână ai zugrăvit ? Adr­ian Man­iu LOUIS LOUCHEUR Cu Louis Loucheur se stinge un om, care părea chemat a mai juca un rol important în viaţa publică a Eranţei. Cauza păcei şi a concilia­­ţiunei popoarelor, pierde în el, un adept convins şi un energic luptă­tor. Chiar şi fizionomia sa, îl arată ca pe un om, puţin comun. O frunte înaltă şi frumoasă, încorona un o­­braz, s’ar putea spune urât, fiindcă un nas excesiv de mic, flancat de doi ochi cari străluciau de inteli­genţă şi vioiciune, îi dădea aproa­pe aspectul unui calmuc. El făcea parte dintre oamenii cari nu cuce­resc dela prima vedere, dar cari câştigă simpatia interlocutorilor lor şi se insinuiază în sufletul lor, pe măsură ce vorbesc şi au ocazia să manifeste, claritatea gândirei lor, logica strânsă a argumentaţiei lor, căldura sentimentelor lor şi pute­rea lor de convingere. Industriaşul Loucheur făcea parte dintre ma­rii industriaşi ai Franţei. Cum a spus despre el un economist, el nu a făcut avere, prin politică, ci ave­rea l-a adus în politică. In acest sens, el a fost reprezentantul ma­relui industriaş modern. A ieşit oa­recum din obiceiurile şi tradiţiile colegilor săi din Franţa, care , până acum de curând, şi-au văzut de treabă şi au evitat să participe în mod activ la viaţa politică. Specialitatea industrială a lui LOUIS LOUCHEUR Loucheur, a fost electrotechnica. El însuşi fiind inginer, a cultivat-o, cu mult succes şi a agonisit o a­­vere, care, dacă era într’adevăr atât de mare, pe cât se spunea, îl punea în rândul celor mai bogaţi oameni ai Franţei. Adversarii îi făceau adesea im­putarea că s’ar fi îmbogăţit din furnituri făcute in timpul războiu­lui. Un asemenea cap de acuzaţie, s’ar putea face numai acelora, cari s'au îmbogăţit în mod incorect. Dar aceasta n’o susţineau despre dân­sul, nici cei mai vajnici duşmani ai săi. Nu mai puţin, bogăţia, pe care Petre Carp o socotea a fi o con­diţie esenţială, pentru ca cineva să poată face politică, lui Loucheur i-a stricat. Oamenii nu-l iertau că avea avere şi-l suspectau, că cu ea îşi cumpără situaţiile.­Democraţiile sunt bănuitoare şi au alte concep­ţii despre calităţile ce trebuie sa întrunească exponenţii lor politici, decât conservatorii. Dacă bogăţia nu este pentru ele tmn defect, dar nu e o calitate. Loucheur nu a meritat însă, să fie suspectat. El nu era, un risipi­tor, nici măcar un cheltuitor. Din acest punct de vedere, nu se deo­­sebia de cobreslașii săi. Din acest punct de vedere era cu totul fran­cez. Era­ stăpânit de spiritul econo­miei și, unii, îl pretindeau chiar,, fi­indcă ar fi zgârcit. O întâmplare de la Geneva, pe care am aflat-o in­cidental, mi-a dovedit în tot cazul, că dacă omul, nu conta la Loucheur, el avea un mare, respect pentru franc, — nu pentru cei de aur, ci pentru francul francez, care, cu toată­ deprecierea, sa, fată de cursul său antebelic, n’a suferit nici o scădere în concepția francezilor. In slujba păci! Dar, dacă Loucheur s’a îmbogă­ţit şi în timpul răboiului, — el n’a ezitat, după acesta, st* se pure ho­­tărît în slujba păcei. In Germania sunt mari industriaşi cari oftează după vremea carnagiului şi subven­ţionează gras, partidele, cari şi-au pus ca idea! o nouă încăierare eu­ropeană. In Franţa această speţă, nu există, poate şi pentru că indus­tria armamentelor nu a fost des­fiinţată. In tot cazul, Loucheur a devenit un propovăduitor al orga­­nizărei Europei, în vederea păcei, şi a fost unul din cei mai buni prie­teni şi colaboratori ai d-lui Briand. Astfel, de numele lui Loucheur, va rămâne legată toată acea acţiu­ne, care urmăria să asigure şi să consolideze pacea între popoarele Europei, între popoarele lumei, prin cooperarea lor economică. El a fost unul dintre cei dintâi, cari au în­ţeles că condiţia prealabilă, pentru realizarea acestui scop, era o strân­să cooperare economică între Fran­­­­ţa şi Germania, — aceste două po­poare mari, pe cari soarta le-a aşe­zat alături, geografia le face vecine şi le obligă ca să fie reciproc seamă de interesele lor şi ale civilizaţiei, — şi pe cari o fatalitate le-a lăsat să se încaiere de atâtea ori și sa se dușmănească până la absurditate. Louche­r. n’a crezut că această stare de spirit e iremediabilă. Ca unul ce era prins prin sute de fire cu activitatea practică — el a fost unul din francezii cari erau în cele mai multe consilii de administraţie şi conducri, afaceri proprii foarte mari — ca unul deci, care se gă­­sia în centrul şi în plinul activi- taţei practice, el işi dădea mai bine seamă de strânsele legături dintre economiile celor două ţări. De ase­menea îşi dădea seamă, de legătu­rile economice inestricabile ce do­mină raporturile dintre toate sta­tele civilizate. Aceste legături, această interde­pendenţă economică a popoarelor civilizate, ii apăreau lui atât de evi­dente, încât era uimit, când vedea că ideile sale, cari decurgeau din cunoaşterea realităţilor, erau une­ori, atât de puţin înţelese. Cooperarea economică Dar învăţat să persevereze şi să învingă, el n’a dezarmat nici un moment. Credem că nu greşim, când spunem, că el a fost inspira­torul acţiunei economice, pe care d. Briand o ducea în opera sa pa­cifistă. Ultimul mare proect, la ca­re au colaborat amândoi, a fost cel privitor la Uniunea economică, la Uniunea vamală europeană, pe ca­re l-au propus, l-au impus, Ligei.. Lui Loucheur această organizare a intereselor economice a statelor Europei, ii apărea ca fundamentul organizărei politice a păcii. El a susţinut numai prin tăcerea sa, pri­matul politicei asupra economicu­lui. Dar era prea înrădăcinat în a­­ceasta, pentru ca să nu creadă, să nu fie convins, că prin el se va a­­junge mai sigur, că fără el nici nu se poate ajunge, la stabilirea păcii şi evitarea războaielor. Murind, el n’a putut vedea nici în perspectiva depărtărei, realiza­rea ideilor sale. Dimpotrivă, în ulti­mele zile ale vieţei sale, a văzut barierele vamale ridicându-se îm­prejurul sublimei ţări europene, ca­re mai rezistase protecţionismului şi care dăduse sprijinul ei puternic, acţiunea pentru dărâmarea acestor bariere. Dar desigur că nu a murit fără speranţă. Ca cunoscător al rapor­turilor economice internaţionale, el a putut rămâne convins, că expe­rienţa ultra­protecţionistă, ce se va face acum Europei, va fi cea din urmă. A putut rămâne convins, că experienţa aceasta, va acumula multe greutăţi la toate popoarele, va restrânge standardul de viaţă al tuturor, va reduce pe toţi la o viaţă mizeră, când prin progresele tehni­­cei, toate condiţiunile pentru o pros­peritate generală, sunt date,­­ dar că această experienţă dureroasă, va sfârşi prin a demonstra statelor civilizate, că programul lor şi al civilizaţiei nu stă într’o izolare, practic este imposibilă şi absurdă, ci în colaborarea lor raţională şi soli­dară. Loucheur a fost de zece ori mi­nistru al Franţei. Niciodată nu a jucat un rol şters. Politica a fost pentru el, om bogat, nu un scop în sine, ci mijlocul de a-şi realiza a­­nume idei, cari, l-au aşezat între partidele de stânga şi cari coinci­­dau, în unele privinţi, cu cele mai nobile idealuri ale umanităţei civi­lizate. In aceste condiţii a intrat şi stat în viaţa publică, a candidat pentru Parlament, a făcut parte din atâtea ministere, a fost adesea unul din principalii delegaţi ai Franţei la Liga Naţiunilor, a fost în comite­tul franco-german şi a cumpărat cele două ziare ale sale: „Petit Journal” din Paris şi „Progres du Nord” din Lille. României el i-a fost un bun prieten și primirea ce i s’a făcut când a fost acum vre-o doi ani în Capitală­ a fost, meritată. B. Brăniştean­u ISTORIA SE REPETA In liniştea sa dela Bădăcin, d. Iu­­liu Maniu a primit vizita unui re­dactor al „Adevărului“, cu care s’a întreţinut despre multe — toate şi mai ales despre chestiuni vechi. A fost vorba şi despre o colecţie de pipe, pe care fostul prim-ministru o priveşte din când in când cu me­lancolie; s’a făcut haz de acordul ce l-a avut odată cu Ionel Brătianu asupra originii... unor cornute; s’a evocat epizoade din lupta, de altă­dată a românilor ardeleni cu regi­mul maghiar. D. Maniu a fost bine dispus şi — ceiace nu i se întâmplă când umerii ii erau împovăraţi __ de o grea răspundere — a dat şuetă. Dar, cum se întâmplă când evoci trecutul, d- Iuliu Maniu a spus vor­be cu tâlc şi pentru vremile de a­­stăzi, confirmând încă odată că i­­storia se repetă. Aşa că, vrând-ne­­vrând, deşi retras şi hotărât pe li­nişte, d-sa face totuş puţină poli­tică. Asta nu înseamnă însă de loc o promisiune pentru mai târziu, pen­tru că d. Maniu a recunoscut că a demisionat din Cameră, ceia ce do­vedește că rămâne constant la cu­noscutul său punct de vedere. De altfel, chiar dacă ar promite reveni­rea la politică, ar fi greu să-l cre­dem. De ce am avea noi mai multă încredere în promisiunea d-sale, de cât are d-sa însuş în solemne cu­vinte împărăteşti? D. Maniu pare a fi un sceptic şi nu dă crezare decât faptelor. Ce anume împrejurări l’au adus la această filosofie? întrebarea este justificată pentru oricine cunoaşte tenacitatea omu­lui, care nu se lasă înfrânt de difi­cultăţi, fără a le opune cea mai dârză rezistenţă. Chiar convorbirea de la Bădăcin cu redactorul nostru este edificatoare in această privin­ţă. Vrând să deschidă un dulap, constată că broasca refuză cheii concursul... legalmente datorat, iar la oferta amabilă a ziaristului de a-l ajuta, d. Maniu răspunde surâ­zând: — Nu sunt obişnuit să las nedes­­chis, acolo unde vreau să se des­chidă. De astădată nu era vorba de regi­mul maghiar antebelic, ci de căzut actual.... al dulapului de la Bădăcin, în care se odihnea minunata colec­ţie de pipe, pe care stăpânul ei voia, cu orice preţ, s-o expună privirilor admirative ale vizitatorului. Va să zică d. Maniu voia şi a reu­şit. El vrea să stea afară de orice politică activă şi reuşeşte. Şi a vrut probabil, să mai spună că dacă vre­odată va voi să revie în politică, va reveni. Asta insă nu mai e o chestie de trecut, ci una de viitor. Şi apoi mai e şi chestie de... cheie. Dar, istoria se repetă. Mâine, ceia ce s’a întâmplat cu dulapul, va face parte din istorie. Şi dacă istoria se repetă... M. leszin NOTE OFICIOSUL d-lui Iorga preve­de că la noi comerţul se va reduce la „plita, vânzătorului de castane prăjite“. Mai rău va fi când vom rămâ­nea numai cu plita de floricele , la propriu şi la figurat... ★ GUVERNUL a hotărât ca Dumi­nică să nu aibă loc nici o întru­nire. Rezultatul: s’au ţinut 12 în­truniri. ...Poate ,erau meci puţine — fără ordinul de interzicere. * PRESA străină salută în d. Du­ca — pe „continuatorul unei lungi tradiţii“. ...Noi am saluta mai degrabă pe cel ce va rupe această­­ tradiţie lungă. Din Istoria uniunii balcanice Profetul din Balcani de F­­ABERCA Autorul socialist al broşurii „Re­publica Federativă balcanică“, a­­părută doi ani după războaele balcanice de împingere spre Asia a feudalismului sanghinar turc, afirmă: „Astăzi când vedem de­zastrele pe care le-au adus răz­boaele balcanice in aceste ţări atât ide încercate,, când vedem că ora de rasă e mult mai mare de­cât înainte, trebue să blestemăm ora când s’a încheiat acel faimos bloc“. Blestemată concepţie materia­listă a istoriei, dacă poate duce la astfel de miopie!... „Aceste evenimente au dovedit ■■ Mă simt împins spre o ţintă pe care n’o cunosc. NAPOLEON că înţelegerea balcanică e necesa­ră, e urgentă. Dar tot aşa de evi­dent este astăzi că nu burghezia va putea înfăptui acest ideal. Cu toate că el este conform progre­sului economic, burgheziile bal­canice însă dacă nu­ sunt la înăl­ţimea acestui progres“. Nu se cere un excepţional tar­lent istoric şi o perspicacitate ne­obicinuită pentru a băga de sea­mă că profeţia de-acum şaptespre­zece ani nu s’a realizat; dar nici nu putem spune că socialistul proeminent din 1914 a fost pro­fet. Sunt şi oarecari elemente în favoarea autorului, în citaţia­ de mai sus. Bunăoară. Nimeni n’ar putea nega adevărul că e în inte­resul burgheziilor balcanice să se federalizeze. La acest adevăr ge­neral se adaugă împrejurarea na­turală că toate ţările balcanice (cu excepţia României care avea in­dustria petrolului şi care a dobân­dit odată cu­ Ardealul variate in­dustrii importante şi chiar impu­nătoare) sunt aproape exclusiv agricole şi se adaugă împrejura­rea istorică a conflictului acut în­tre valorificarea produselor solu­lui şi a mărfii industriale — două puternice argumente de fapt în favoarea unei organizaţii organi­ce, raţionale, unitare a Balcani­lor. Dar (ca de obicei) profetul din Balcani nu rămâne multă vreme pe acest teren de circumstanţă profetică atenuantă —ci dă dea­­dreptul cu oiştea’n gard, afir­mând că nu burghezia care nu e încă „la înălţimea acestui pro­gres“ ci „proletariatul din ţările balcanice e chemat să impue prin lupta să, burgheziei, înfăptu­irea­­ Federaţiei balcanice“. Nici după şaptesprezece ani­­care fac, în privinţa experienţele sociale şi politice cât un veac proletariatul balcanic n’a impi ceva „prin lupta sa“, burghezie In primul rând n’a luptat şi­­ al doilea rând n’a avut cine lup­ta. Proporţia numerică a pro­letariatului conştient (din ma­rea industrie) este atât de infimă in Balcani faţă de resti populaţiei, încât nu se poate vora serios nici de o „impunere“ bu­gheziei şi cu atât mai puţin de acţiune independentă, de iniţiat­vă. Concepţiile politice ale teore­ticianului marxist ca şi senlim­er­tele care-l însufleţesc nu pot schim­ba realitatea — care e aşa cui se vede. Şi nici vre-un Napoleo n’a creat marxismul în Balcan un creer excepţional care pun forţa de convingere sau numi prin forţă să impute Balcanilor constituţie politică spre care să se ’ndrepte, transformându-se, toat realităţile, precum (o clipă) Re­voluţia Franceză fusese purtată­­ soldaţii Marei Armate până’ntr­e zidurile Moscovei aprinse. CHESTIA ZILEI îngrijorări paternele - De ce-o fi răcnind aşa plodul ăsta? Apoi dacă-i aşa de debil, sărăcuţul de el! Argumente puţin convingătoare de N. BATZARIA Declaraţiile d-lui Argetoianu despre impozitul excepţional Ziua de Duminică a fost folosită, în parte, de d. C. Argetoianu pen­tru a lămuri pe reprezentanţii pre­sei străine asupra conţinutului şi spiritului în care a fost conceput bugetul pe 1932 și asupra nevoilor ce au dictat alcătuirea legilor fi­nanciare în legătură cu bugetul. Vorbind de pildă, de impozitul pe salariile particulare, d. ministru de finanțe a crezut că poate justifica monstruozitatea acestui impozit, in­vocând un argument pe cât de scurt, pe atâta de simplist : „Am în­fiinţat acest impozit — a declarat d-sa — pentru că aveam nevoe de bani". E, oare nevoe să relevăm că ar­gumentul acesta nu e câtuş de pu­ţin convingător? Oricare ministru de finanţe are oricând nevoe de bani, tot aşa cum oricare particular ar putea să aibă o nevoe tot atât de mare şi pre­santă. Insă, precum legea pedep­seşte pe particularul care, invocând necesitatea în care se găseşte, ar căuta să-şi însuşească bani asupra cărora nu are dreptul şi prin mijloa­ce ce-i sunt interzise, tot aşa unui ministru de finanţe nu-i este îngă­duit să jupoaie pe primii contribua­bili pe cari ii întâlneşte în drum, pentru ca să umple cu banul lor golurile bugetare. Cât despre credinţa exprimată de d. Argetoianu în sensul că „func­ţionarii particulari vor consimţi la acest sacrificiu făcut crizei şi sără­ciei generale“,­­credinţa aceasta s’a dovedit a fi o iluzie deşartă. S’a dovedit prin agitaţia fără precedent ce a cuprins pe funcţionarii din în­treaga ţară, prin întrunirile şi ma­nifestaţiile ce se ţin lanţ şi în care oamenii îşi strigă durerea şi despe­rarea, prin explozia generală de în­dreptăţită revoltă ce a stârnit a­­nunţarea monstruosului impozit ex­cepţional. Ce-i drept, în declaraţiile făcute ziariştilor străini, d. Argetoianu a crezut că turnânnd ceva apă în vi­nul său, va potoli oarecum furtuna dezlănţuită şi-i va determina pe funcţionarii particulari să se împa­ce cu soarta ce li se pregăteşte şi chiar să se creadă mai puţin loviţi de cum sunt în realitate. ★ Aşa, mai întâiu, d. Argetoianu trezeşte intr’înşii speranţa că dacă funcţionarii, cuminţindu-se şi lăsân­­du-se de manifestaţii şi proteste în public, ar fi dispuşi să stea la toc­meală, d-sa ar lăsa ceva mai eftin, adică ar reduce întru câtva unele cote din absurdul impozit denumit „excepţional“. D. Argetoianu nu s’a jenat să spună lămurit lucrul acesta repre­zentanţilor presei străine : „Curios, când obiceiul ţării, am cerut mai mult, ca să am de unde lăsa !“ Nu insistăm asupra eleganţei prin­cipiului emis şi nici asupra inimoa­sei recomandaţii ce se­ face ţării, care e înfăţişată ca o ţară unde chiar cuvântul spus oficial de gu­vern nu exprimă un adevăr stabi­lit şi o hotărâre defintivă, ci totul e supus tocmelei­ şi târguelilor. Intr’o ordine de idei asemănătoa­re, d. ministru de finanţe se înşală, când îşi închipue că funcţionarii particulari pot fi liniştiţi, cu promi­siunea, care este un fel de „paşte, murgulel”. Cu promisiunea vagă a d-sale că se gândeşte — însă nu spune când intenţionează să înfăp­tuiască acest gând — să înfiinţeze cu ajutorul statului o casă de retra­gere, care să le asigure bătrâneţele. Funcţionarii particulari pot pune cu atât mai puţin temeiu pe o ast­fel de promisiune, cu cât au şi ei cunoştinţă de modul cum tot d. Ar­getoianu şi-a îndeplinit, într-un caz similar, nu o promisiune, ci o obli­gaţie formală impusă de lege. Este vorba de obligaţia ce şi-a asumat guvernul prin lege de a con­tribui anual cu suma de cinci mi­lioane de lei pentru alcătuirea fon­dului Casei de pensii şi de retrageri a ziariştilor. Suntem aproape de sfârşitul anului bugetar şi din a­­ceastă sumă de cinci milioane, a­­bia, după nenumărate cereri şi in­sistente, s’a putut smulge d-lui mi­nistru de finanţe, suma de un mi­lion de lei. Cât despre restul de pa­tru milioane, cu care statul e dator pe anul acesta, nimeni nu ştie când vor fi plătite sau chiar dacă vor fi plătite vreodată. ♦ In declaraţiile de care ne ocu­păm, d. Argetoianu a mai făcut o afirmaţie,­ care surprinde. A spus, anume, că chiar dacă impozitul ex­cepţional va fi aplicat în întregime, aşa cum e trecut în proectul de le­ge,­ funcţionarii particulari nu vor suferi la salariile lor un sacrificiu mai mare decât cel suportat de (Cititi continuarea în pag. 6-a) (Citiri continuarea in dos. a II-a

Next