Adevěrul, noiembrie 1931 (Anul 44, nr. 14673-14698)
1931-11-26 / nr. 14694
ANUL 44 - Mo. 14694 Joi 26 Noambrie 1931 CI pagini _________ AU V. BEIaDIKAH IMS—1H? FONDATORI s ^nst.m^le imtIims W' 7en lai no nn nn .1 _ _ ' - [ Centrala: 32470. *B??;FENTE! 1380 13 leita5 fam*tate! * LEI BIROURILE: București, Str. Constaiile (Sărindar) Mo. T—9—NI SSA 200 lei pe 3 Iuni I . * I ' Administraţia: 32473. Liberalii cer „Jertfe, dar şi exemple...“ Generoşi, ei oferă exemplele şi ne lasă pe noi să facem Jertfele ! Discuţia mesajului a început pri» a Început la Cameră discuţia mesajului. Şi a început cu o surpriza: primul atac impotriva guvernului a pornit din rândurile partidului liberal. D. Gh. Tătărescu in cuvântarea d-sale a atacat cu vehementă guvernul. Şi nu l-a atacat numai in acţiunea lui, ci in Însuşi principiul din care işi trage existenţa: principiul luptei împotriva partidelor. Evident, d. Tătărescu are dreptate. Decât, o Întrebare se pune in chip firesc: când a băgat de seamă partidul liberal că guvernul Iorga este un guvern de înlăturare a partidelor? Dacă au remarcat liberalii lucrul acesta abia acum, atunci nu-i putem felicita de loc pentru perspicacitatea lor. Fiindcă noi — și alături de noi, toată opinia publică, adică toate partidele — au știut că guvern tehnic înseamnă guvern in afară de partide. De altfel, lucrul nici nu era atât de complicat: d. C. Argetoianu spunea fără înconjur in declaraţiile d-sale — ca şi d. Iorga — că vremurile sunt prea grele pentru ca ţara să-şi mai permită „luxul” guvernelor de partid. Cu toate acestea, partidul liberal a consimţit să dea concurs in alegeri acestui guvern tehnic, pe care o atacă azi. Or, în loc să-l atace, in loc să lupte împotriva lui, în loc să înceapă campanie de răsturnare, — ar fi fost mult mai simplu, mai comod si mai practic ca partidul liberal să nu-i dea concursul în alegeri. In acest caz, guvernul ar fi căzut, — iar liberalii ar fi fost scutiţi de ostenelile unei atât de tardive campanii de răsturnare. Căci, să ne înţelegem, noi nu acuzăm partidul liberal pentru că atacă guvernul. II acuzăm pentru că il atacă abia acum, după ce şase luni l-a dat un atât de nelimitat concurs. Dar indiferent de această obiecţiune, discursul d-lui Tătărescu marchează noua atitudine a partidului liberal: opoziţie dârză. Lucrul este cu atât mai caracteristic, cu cât atacul nu porneşte din rândurile bătrânilor liberali: d. Gh. Tătărescu este unul din amicii d-lui I. G. Duca. Atitudinea d-sale nu este, deci o atitudine izolată. D-sa, vorbind cum a vorbit, a avut asentimentul conducerii partidului. Pentru guvern, faptul este de o covârșitoare importantă. Căci fără concursul liberalilor, bizuindu-se numai pe majoritatea parlamentară de care dispune — slabă numericeşte și total lipsită de omogenitate« — guvernul nu va putea trăi. Bineînteles, discursul d-lui Tătărescu nu înseamnă decât Începutul luptei. Guvernul va trece budgetul şi legile in legătură cu budgetul. Dar îndată după aceia, problema succesiune! se va pune în plin. Şi atunci, firesc este să ne întrebăm : pentru ce toată această răsturnare de lucruri? Căci, iată, formula tehnicienilor a dat faliment, după cum recunosc chiar și liberalii care au sprijinit-o. Ad. NAZBATII DESCOPERIRI ŞI DESCOPERIRE Acuzat că a descoperit coroana, d. N. Iorga a protestat vehement. D-sa nu își recunoaște decât descoperirile istorice... Kix. Glose politice... MIZERIA Nu se poate tăgădui că trăim vremuri cumplite. Se vorbeşte mereu de criză. Desigur că ea este insă mult mai puternică decât felul cum o prezintă mulţi din cei cari vorbesc şi cari nu-i cunosc nici întinderea şi nici adăncimea. In comparaţie cu alte ţări, se prea poate ca lucrurile să fie aci ceva mai bine, adică ceva mai puţin rău. De fapt, insă, mizeria este extraordinară. Concomitent cu toate indiciile dureroase ale crizei prin care trecem, se manifestă însă la noi unele uşurinţi şi atitudini cari n’ar spune prea mult dacă n’ar putea da naştere la amărăciuni. Sunt categorii sociale care nu înţeleg necesitatea de a se pune în acord cu starea de suferinţă generală. Luxul continuă. Alături de şomeuri şi muritori de foame, limuzine şi baluri. Or, asta nu merge. Luaţi un caz, pentru a vă convinge. In strada Vasile Conta este o şcoală de fete. Elevele părăsesc institutul la ora 1 d. a. Cu această ocazie un tablou caracteristic: cel puţin 15 automobile particulare cari aşteaptă tinerele odrasle spre a le duce acasă. In fond un lucru nevinovat: mame cari îşi iau copilele de la şcoală. In fapt o exibiţiune destu rajantă pentru copiii în suferinţă. Cu siguranţă că proprietarii acestor automobile de lux nu sunt loviţi de impozite speciale. Astea privesc doar pe funcţionarii particulari ! ______ RIPOSTE în discursul d-salede ieri, d. Gheorghe Tătărescu a avut prilejul să dea cu succes replica la multe riposte. Astfel, la un moment dat, d. Radian, subsecretar de stat la domenii, Va întrerupt pe tema asociaţiilor ţărăneşti, intrebăndu-1: — „Bine, noi n’am făcut nimic pentru agricultori in scurtul timp de când suntem la guvern. N’ar putea să ne spună insă d. Tătărescu, ce a făcut marele partid liberal in ultima sa guvernare pentru acești agricultori?“ La aceasta, d. Tătărescu a ripostat: ■— „Întrebarea ar fi fost bine venită din partea d-lui Argetoianu, care a fost ultimul nostru ministru de domenii!“ Dată fiind legăturile dintre d. Argetoianu şi d. Radian, riposta a avut un succes enorm. El ar fi fost, desigur, şi mai mare, dacă d. Tătărescu ii amintea d-lui Radian că d-sa a fost membru al partidului liberal până la plecarea din partid a d-lui Argetoianu. . . Dar riposte ca riposte. D. Xeni a păţit, insă, una și mai nostimă. Cetind dintriun discurs al d-lui dr. Lupu, s’a trezit cu o chestie personală din cauza aceasta. Unii s’au arătat surprinși. Naivi, căci in parlamentul nostru nu mai există nici o surprizăl Sever. CARNETUL NOSTRU Pictorul cu mâna di lemn Am revăzut zilele trecute pe un artist foarte sărac din Timişoara, care nu îşi poate plăti chiria atelierului de pictură, dar are talent. Un om căruia soarta i-a înlocuit dreapta printr’o mână de lemn, dar i-a lăsat în stânga harul unei maeștri rar întâlnite. E un sărac bogat — e un slab puternic. Sunt ceruri boltite în cărbune, aşa cum n-am închipui la cea de a doua judecată pe ciobul unei planete blestemate — inspiraţia lui chiamă vedenii de groază, durere, mizerie, şi smintire. Să încercăm a reaminti un cuvinte în cerul negru puţul a cărui cumpănă părăsită s’a schimbat în spânzurătoare de când fără găleată se afundă în balta zărilor moarte — sub care jghiabul de adăpat vitele a ajuns coşciug sfărâmat ? — E ,s fântână“. Sau acea beţie de noapte unde ca într’un iad, un ciung joacă bătuta, în vreme ce o babă grasă il îndârjeşte alături de butoaiele cu otrăvită băutură ? — E „cheful de toamnă". Odată acest pictor „Podlipiu" minoritar cu rădăcini bănăţene, va fi cunoscut şi preţuit de cei ce iubesc in artă fiorul morţii, ca mai apropiat de altă lume. * Până atunci — „mână de lemn“ — ,vei tăia mai departe lanţul nevăzut dar greu simţit al pământeştilor tale pătimiri. Iarna, pătruns de frigul sttrupurilor şi curelelor prinse de braţ — noaptea vei zări în cearcănele lunii hora vrăjitoarelor, şi tânguirile urgiei de veci. Când lumea e dornică să vadă zugrăviţi îngeraşi dolofani şi amurguri aurite — cine să înţeleagă cât de adâncă e desnădejdia înaltă a viziunilor tale cu nori mucegăiţi, cu tărâmuri mlăştinoase, şi cu toţi schilozii fără leac ai crimei, de care ca într'un nou balamuc e plină lumea noastră. Unii iţi vor zice mistic, alţii realişti şi prea puţini, prea târziu, vor înţelege că nu ai fost decât un suflet, chemând în pustie. Eşti poate sortit să fii din neamul mareal celor fără de noroc — sau în mâlul a toate cotropitor se va stinge flacăra ta putredă într’o uitare grea ? Cine ştie ! Ai scuipa gloria ? Eşti prea mult şi prea puţin al vremii de azi — ca să-ţi putem judeca într’o cumnănă dreaptă a talentului, adevărul pe care mulţi îl vedem şi singur îl spui. Noi nu vrem să credem, că omenirea e atât de urîtă, buhăită, stârpită, coaptă puroi. No! nu mai credem in fulgerele şi licăririle nimburi de icoană, cu care mai aprinzi în cercurile inspiraţiei tale, neînţelese semne şi vestiri. Dar semnele şi vestirile nu sunt ? ★ Eşti la alt capăt de ţară — aproape in altă lume şi icoanele desenurilor tale stăruind în amintire — fără voie vine întrebarea : cu ce mână ai zugrăvit ? Adrian Maniu LOUIS LOUCHEUR Cu Louis Loucheur se stinge un om, care părea chemat a mai juca un rol important în viaţa publică a Eranţei. Cauza păcei şi a conciliaţiunei popoarelor, pierde în el, un adept convins şi un energic luptător. Chiar şi fizionomia sa, îl arată ca pe un om, puţin comun. O frunte înaltă şi frumoasă, încorona un obraz, s’ar putea spune urât, fiindcă un nas excesiv de mic, flancat de doi ochi cari străluciau de inteligenţă şi vioiciune, îi dădea aproape aspectul unui calmuc. El făcea parte dintre oamenii cari nu cuceresc dela prima vedere, dar cari câştigă simpatia interlocutorilor lor şi se insinuiază în sufletul lor, pe măsură ce vorbesc şi au ocazia să manifeste, claritatea gândirei lor, logica strânsă a argumentaţiei lor, căldura sentimentelor lor şi puterea lor de convingere. Industriaşul Loucheur făcea parte dintre marii industriaşi ai Franţei. Cum a spus despre el un economist, el nu a făcut avere, prin politică, ci averea l-a adus în politică. In acest sens, el a fost reprezentantul marelui industriaş modern. A ieşit oarecum din obiceiurile şi tradiţiile colegilor săi din Franţa, care , până acum de curând, şi-au văzut de treabă şi au evitat să participe în mod activ la viaţa politică. Specialitatea industrială a lui LOUIS LOUCHEUR Loucheur, a fost electrotechnica. El însuşi fiind inginer, a cultivat-o, cu mult succes şi a agonisit o avere, care, dacă era într’adevăr atât de mare, pe cât se spunea, îl punea în rândul celor mai bogaţi oameni ai Franţei. Adversarii îi făceau adesea imputarea că s’ar fi îmbogăţit din furnituri făcute in timpul războiului. Un asemenea cap de acuzaţie, s’ar putea face numai acelora, cari s'au îmbogăţit în mod incorect. Dar aceasta n’o susţineau despre dânsul, nici cei mai vajnici duşmani ai săi. Nu mai puţin, bogăţia, pe care Petre Carp o socotea a fi o condiţie esenţială, pentru ca cineva să poată face politică, lui Loucheur i-a stricat. Oamenii nu-l iertau că avea avere şi-l suspectau, că cu ea îşi cumpără situaţiile.Democraţiile sunt bănuitoare şi au alte concepţii despre calităţile ce trebuie sa întrunească exponenţii lor politici, decât conservatorii. Dacă bogăţia nu este pentru ele tmn defect, dar nu e o calitate. Loucheur nu a meritat însă, să fie suspectat. El nu era, un risipitor, nici măcar un cheltuitor. Din acest punct de vedere, nu se deosebia de cobreslașii săi. Din acest punct de vedere era cu totul francez. Era stăpânit de spiritul economiei și, unii, îl pretindeau chiar,, fiindcă ar fi zgârcit. O întâmplare de la Geneva, pe care am aflat-o incidental, mi-a dovedit în tot cazul, că dacă omul, nu conta la Loucheur, el avea un mare, respect pentru franc, — nu pentru cei de aur, ci pentru francul francez, care, cu toată deprecierea, sa, fată de cursul său antebelic, n’a suferit nici o scădere în concepția francezilor. In slujba păci! Dar, dacă Loucheur s’a îmbogăţit şi în timpul răboiului, — el n’a ezitat, după acesta, st* se pure hotărît în slujba păcei. In Germania sunt mari industriaşi cari oftează după vremea carnagiului şi subvenţionează gras, partidele, cari şi-au pus ca idea! o nouă încăierare europeană. In Franţa această speţă, nu există, poate şi pentru că industria armamentelor nu a fost desfiinţată. In tot cazul, Loucheur a devenit un propovăduitor al organizărei Europei, în vederea păcei, şi a fost unul din cei mai buni prieteni şi colaboratori ai d-lui Briand. Astfel, de numele lui Loucheur, va rămâne legată toată acea acţiune, care urmăria să asigure şi să consolideze pacea între popoarele Europei, între popoarele lumei, prin cooperarea lor economică. El a fost unul dintre cei dintâi, cari au înţeles că condiţia prealabilă, pentru realizarea acestui scop, era o strânsă cooperare economică între Franţa şi Germania, — aceste două popoare mari, pe cari soarta le-a aşezat alături, geografia le face vecine şi le obligă ca să fie reciproc seamă de interesele lor şi ale civilizaţiei, — şi pe cari o fatalitate le-a lăsat să se încaiere de atâtea ori și sa se dușmănească până la absurditate. Loucher. n’a crezut că această stare de spirit e iremediabilă. Ca unul ce era prins prin sute de fire cu activitatea practică — el a fost unul din francezii cari erau în cele mai multe consilii de administraţie şi conducri, afaceri proprii foarte mari — ca unul deci, care se găsia în centrul şi în plinul activi- taţei practice, el işi dădea mai bine seamă de strânsele legături dintre economiile celor două ţări. De asemenea îşi dădea seamă, de legăturile economice inestricabile ce domină raporturile dintre toate statele civilizate. Aceste legături, această interdependenţă economică a popoarelor civilizate, ii apăreau lui atât de evidente, încât era uimit, când vedea că ideile sale, cari decurgeau din cunoaşterea realităţilor, erau uneori, atât de puţin înţelese. Cooperarea economică Dar învăţat să persevereze şi să învingă, el n’a dezarmat nici un moment. Credem că nu greşim, când spunem, că el a fost inspiratorul acţiunei economice, pe care d. Briand o ducea în opera sa pacifistă. Ultimul mare proect, la care au colaborat amândoi, a fost cel privitor la Uniunea economică, la Uniunea vamală europeană, pe care l-au propus, l-au impus, Ligei.. Lui Loucheur această organizare a intereselor economice a statelor Europei, ii apărea ca fundamentul organizărei politice a păcii. El a susţinut numai prin tăcerea sa, primatul politicei asupra economicului. Dar era prea înrădăcinat în aceasta, pentru ca să nu creadă, să nu fie convins, că prin el se va ajunge mai sigur, că fără el nici nu se poate ajunge, la stabilirea păcii şi evitarea războaielor. Murind, el n’a putut vedea nici în perspectiva depărtărei, realizarea ideilor sale. Dimpotrivă, în ultimele zile ale vieţei sale, a văzut barierele vamale ridicându-se împrejurul sublimei ţări europene, care mai rezistase protecţionismului şi care dăduse sprijinul ei puternic, acţiunea pentru dărâmarea acestor bariere. Dar desigur că nu a murit fără speranţă. Ca cunoscător al raporturilor economice internaţionale, el a putut rămâne convins, că experienţa ultraprotecţionistă, ce se va face acum Europei, va fi cea din urmă. A putut rămâne convins, că experienţa aceasta, va acumula multe greutăţi la toate popoarele, va restrânge standardul de viaţă al tuturor, va reduce pe toţi la o viaţă mizeră, când prin progresele tehnicei, toate condiţiunile pentru o prosperitate generală, sunt date, dar că această experienţă dureroasă, va sfârşi prin a demonstra statelor civilizate, că programul lor şi al civilizaţiei nu stă într’o izolare, practic este imposibilă şi absurdă, ci în colaborarea lor raţională şi solidară. Loucheur a fost de zece ori ministru al Franţei. Niciodată nu a jucat un rol şters. Politica a fost pentru el, om bogat, nu un scop în sine, ci mijlocul de a-şi realiza anume idei, cari, l-au aşezat între partidele de stânga şi cari coincidau, în unele privinţi, cu cele mai nobile idealuri ale umanităţei civilizate. In aceste condiţii a intrat şi stat în viaţa publică, a candidat pentru Parlament, a făcut parte din atâtea ministere, a fost adesea unul din principalii delegaţi ai Franţei la Liga Naţiunilor, a fost în comitetul franco-german şi a cumpărat cele două ziare ale sale: „Petit Journal” din Paris şi „Progres du Nord” din Lille. României el i-a fost un bun prieten și primirea ce i s’a făcut când a fost acum vre-o doi ani în Capitală a fost, meritată. B. Brănişteanu ISTORIA SE REPETA In liniştea sa dela Bădăcin, d. Iuliu Maniu a primit vizita unui redactor al „Adevărului“, cu care s’a întreţinut despre multe — toate şi mai ales despre chestiuni vechi. A fost vorba şi despre o colecţie de pipe, pe care fostul prim-ministru o priveşte din când in când cu melancolie; s’a făcut haz de acordul ce l-a avut odată cu Ionel Brătianu asupra originii... unor cornute; s’a evocat epizoade din lupta, de altădată a românilor ardeleni cu regimul maghiar. D. Maniu a fost bine dispus şi — ceiace nu i se întâmplă când umerii ii erau împovăraţi __ de o grea răspundere — a dat şuetă. Dar, cum se întâmplă când evoci trecutul, d- Iuliu Maniu a spus vorbe cu tâlc şi pentru vremile de astăzi, confirmând încă odată că istoria se repetă. Aşa că, vrând-nevrând, deşi retras şi hotărât pe linişte, d-sa face totuş puţină politică. Asta nu înseamnă însă de loc o promisiune pentru mai târziu, pentru că d. Maniu a recunoscut că a demisionat din Cameră, ceia ce dovedește că rămâne constant la cunoscutul său punct de vedere. De altfel, chiar dacă ar promite revenirea la politică, ar fi greu să-l credem. De ce am avea noi mai multă încredere în promisiunea d-sale, de cât are d-sa însuş în solemne cuvinte împărăteşti? D. Maniu pare a fi un sceptic şi nu dă crezare decât faptelor. Ce anume împrejurări l’au adus la această filosofie? întrebarea este justificată pentru oricine cunoaşte tenacitatea omului, care nu se lasă înfrânt de dificultăţi, fără a le opune cea mai dârză rezistenţă. Chiar convorbirea de la Bădăcin cu redactorul nostru este edificatoare in această privinţă. Vrând să deschidă un dulap, constată că broasca refuză cheii concursul... legalmente datorat, iar la oferta amabilă a ziaristului de a-l ajuta, d. Maniu răspunde surâzând: — Nu sunt obişnuit să las nedeschis, acolo unde vreau să se deschidă. De astădată nu era vorba de regimul maghiar antebelic, ci de căzut actual.... al dulapului de la Bădăcin, în care se odihnea minunata colecţie de pipe, pe care stăpânul ei voia, cu orice preţ, s-o expună privirilor admirative ale vizitatorului. Va să zică d. Maniu voia şi a reuşit. El vrea să stea afară de orice politică activă şi reuşeşte. Şi a vrut probabil, să mai spună că dacă vreodată va voi să revie în politică, va reveni. Asta insă nu mai e o chestie de trecut, ci una de viitor. Şi apoi mai e şi chestie de... cheie. Dar, istoria se repetă. Mâine, ceia ce s’a întâmplat cu dulapul, va face parte din istorie. Şi dacă istoria se repetă... M. leszin NOTE OFICIOSUL d-lui Iorga prevede că la noi comerţul se va reduce la „plita, vânzătorului de castane prăjite“. Mai rău va fi când vom rămânea numai cu plita de floricele , la propriu şi la figurat... ★ GUVERNUL a hotărât ca Duminică să nu aibă loc nici o întrunire. Rezultatul: s’au ţinut 12 întruniri. ...Poate ,erau meci puţine — fără ordinul de interzicere. * PRESA străină salută în d. Duca — pe „continuatorul unei lungi tradiţii“. ...Noi am saluta mai degrabă pe cel ce va rupe această tradiţie lungă. Din Istoria uniunii balcanice Profetul din Balcani de FABERCA Autorul socialist al broşurii „Republica Federativă balcanică“, apărută doi ani după războaele balcanice de împingere spre Asia a feudalismului sanghinar turc, afirmă: „Astăzi când vedem dezastrele pe care le-au adus războaele balcanice in aceste ţări atât ide încercate,, când vedem că ora de rasă e mult mai mare decât înainte, trebue să blestemăm ora când s’a încheiat acel faimos bloc“. Blestemată concepţie materialistă a istoriei, dacă poate duce la astfel de miopie!... „Aceste evenimente au dovedit ■■ Mă simt împins spre o ţintă pe care n’o cunosc. NAPOLEON că înţelegerea balcanică e necesară, e urgentă. Dar tot aşa de evident este astăzi că nu burghezia va putea înfăptui acest ideal. Cu toate că el este conform progresului economic, burgheziile balcanice însă dacă nu sunt la înălţimea acestui progres“. Nu se cere un excepţional tarlent istoric şi o perspicacitate neobicinuită pentru a băga de seamă că profeţia de-acum şaptesprezece ani nu s’a realizat; dar nici nu putem spune că socialistul proeminent din 1914 a fost profet. Sunt şi oarecari elemente în favoarea autorului, în citaţia de mai sus. Bunăoară. Nimeni n’ar putea nega adevărul că e în interesul burgheziilor balcanice să se federalizeze. La acest adevăr general se adaugă împrejurarea naturală că toate ţările balcanice (cu excepţia României care avea industria petrolului şi care a dobândit odată cu Ardealul variate industrii importante şi chiar impunătoare) sunt aproape exclusiv agricole şi se adaugă împrejurarea istorică a conflictului acut între valorificarea produselor solului şi a mărfii industriale — două puternice argumente de fapt în favoarea unei organizaţii organice, raţionale, unitare a Balcanilor. Dar (ca de obicei) profetul din Balcani nu rămâne multă vreme pe acest teren de circumstanţă profetică atenuantă —ci dă deadreptul cu oiştea’n gard, afirmând că nu burghezia care nu e încă „la înălţimea acestui progres“ ci „proletariatul din ţările balcanice e chemat să impue prin lupta să, burgheziei, înfăptuirea Federaţiei balcanice“. Nici după şaptesprezece anicare fac, în privinţa experienţele sociale şi politice cât un veac proletariatul balcanic n’a impi ceva „prin lupta sa“, burghezie In primul rând n’a luptat şi al doilea rând n’a avut cine lupta. Proporţia numerică a proletariatului conştient (din marea industrie) este atât de infimă in Balcani faţă de resti populaţiei, încât nu se poate vora serios nici de o „impunere“ bugheziei şi cu atât mai puţin de acţiune independentă, de iniţiatvă. Concepţiile politice ale teoreticianului marxist ca şi senlimertele care-l însufleţesc nu pot schimba realitatea — care e aşa cui se vede. Şi nici vre-un Napoleo n’a creat marxismul în Balcan un creer excepţional care pun forţa de convingere sau numi prin forţă să impute Balcanilor constituţie politică spre care să se ’ndrepte, transformându-se, toat realităţile, precum (o clipă) Revoluţia Franceză fusese purtată soldaţii Marei Armate până’ntre zidurile Moscovei aprinse. CHESTIA ZILEI îngrijorări paternele - De ce-o fi răcnind aşa plodul ăsta? Apoi dacă-i aşa de debil, sărăcuţul de el! Argumente puţin convingătoare de N. BATZARIA Declaraţiile d-lui Argetoianu despre impozitul excepţional Ziua de Duminică a fost folosită, în parte, de d. C. Argetoianu pentru a lămuri pe reprezentanţii presei străine asupra conţinutului şi spiritului în care a fost conceput bugetul pe 1932 și asupra nevoilor ce au dictat alcătuirea legilor financiare în legătură cu bugetul. Vorbind de pildă, de impozitul pe salariile particulare, d. ministru de finanțe a crezut că poate justifica monstruozitatea acestui impozit, invocând un argument pe cât de scurt, pe atâta de simplist : „Am înfiinţat acest impozit — a declarat d-sa — pentru că aveam nevoe de bani". E, oare nevoe să relevăm că argumentul acesta nu e câtuş de puţin convingător? Oricare ministru de finanţe are oricând nevoe de bani, tot aşa cum oricare particular ar putea să aibă o nevoe tot atât de mare şi presantă. Insă, precum legea pedepseşte pe particularul care, invocând necesitatea în care se găseşte, ar căuta să-şi însuşească bani asupra cărora nu are dreptul şi prin mijloace ce-i sunt interzise, tot aşa unui ministru de finanţe nu-i este îngăduit să jupoaie pe primii contribuabili pe cari ii întâlneşte în drum, pentru ca să umple cu banul lor golurile bugetare. Cât despre credinţa exprimată de d. Argetoianu în sensul că „funcţionarii particulari vor consimţi la acest sacrificiu făcut crizei şi sărăciei generale“,credinţa aceasta s’a dovedit a fi o iluzie deşartă. S’a dovedit prin agitaţia fără precedent ce a cuprins pe funcţionarii din întreaga ţară, prin întrunirile şi manifestaţiile ce se ţin lanţ şi în care oamenii îşi strigă durerea şi desperarea, prin explozia generală de îndreptăţită revoltă ce a stârnit anunţarea monstruosului impozit excepţional. Ce-i drept, în declaraţiile făcute ziariştilor străini, d. Argetoianu a crezut că turnânnd ceva apă în vinul său, va potoli oarecum furtuna dezlănţuită şi-i va determina pe funcţionarii particulari să se împace cu soarta ce li se pregăteşte şi chiar să se creadă mai puţin loviţi de cum sunt în realitate. ★ Aşa, mai întâiu, d. Argetoianu trezeşte intr’înşii speranţa că dacă funcţionarii, cuminţindu-se şi lăsându-se de manifestaţii şi proteste în public, ar fi dispuşi să stea la tocmeală, d-sa ar lăsa ceva mai eftin, adică ar reduce întru câtva unele cote din absurdul impozit denumit „excepţional“. D. Argetoianu nu s’a jenat să spună lămurit lucrul acesta reprezentanţilor presei străine : „Curios, când obiceiul ţării, am cerut mai mult, ca să am de unde lăsa !“ Nu insistăm asupra eleganţei principiului emis şi nici asupra inimoasei recomandaţii ce se face ţării, care e înfăţişată ca o ţară unde chiar cuvântul spus oficial de guvern nu exprimă un adevăr stabilit şi o hotărâre defintivă, ci totul e supus tocmelei şi târguelilor. Intr’o ordine de idei asemănătoare, d. ministru de finanţe se înşală, când îşi închipue că funcţionarii particulari pot fi liniştiţi, cu promisiunea, care este un fel de „paşte, murgulel”. Cu promisiunea vagă a d-sale că se gândeşte — însă nu spune când intenţionează să înfăptuiască acest gând — să înfiinţeze cu ajutorul statului o casă de retragere, care să le asigure bătrâneţele. Funcţionarii particulari pot pune cu atât mai puţin temeiu pe o astfel de promisiune, cu cât au şi ei cunoştinţă de modul cum tot d. Argetoianu şi-a îndeplinit, într-un caz similar, nu o promisiune, ci o obligaţie formală impusă de lege. Este vorba de obligaţia ce şi-a asumat guvernul prin lege de a contribui anual cu suma de cinci milioane de lei pentru alcătuirea fondului Casei de pensii şi de retrageri a ziariştilor. Suntem aproape de sfârşitul anului bugetar şi din această sumă de cinci milioane, abia, după nenumărate cereri şi insistente, s’a putut smulge d-lui ministru de finanţe, suma de un milion de lei. Cât despre restul de patru milioane, cu care statul e dator pe anul acesta, nimeni nu ştie când vor fi plătite sau chiar dacă vor fi plătite vreodată. ♦ In declaraţiile de care ne ocupăm, d. Argetoianu a mai făcut o afirmaţie, care surprinde. A spus, anume, că chiar dacă impozitul excepţional va fi aplicat în întregime, aşa cum e trecut în proectul de lege, funcţionarii particulari nu vor suferi la salariile lor un sacrificiu mai mare decât cel suportat de (Cititi continuarea în pag. 6-a) (Citiri continuarea in dos. a II-a