Amfiteatru, 1974 (Anul 9, nr. 5)

1974-05-01 / nr. 5

Viorel Sâmpetrean Prezentării de faţă, cu aerul ei uşor întîrziat, ii recunosc deschis inutilitatea. Pentru că Viorel Săm­­petrean a mai publicat, nu mult, e drept, în ASTRA şi în AMFITEATRU, poeziile lui fiind însoţite de frumoase fraze de întîmpinare. Poetul se află pe punctul de a depune la editură prima lui carte. In fond, avantajul meu, deocamdată, este acela de a-i fi citit o mare parte din poezii, ele inspirîndu-mi nădejdea că sorţii au decis să-i privească cu un ochi ambiţios lirismul şi să-l aştepte undeva, în vii­tor, cu, poate, ameninţarea unui bun destin literar. Constanţa Buzea Baladă Nu cred intr-un destin mai candid­at mai pur, Decit să arzi un griu înfăşurat. Pentru ,această înălţare vreau să jur Cu dinţii străpeziţi de aurul sărat. Există înălţarea de inceput, prin griu, Şi, inlăuntrul ei - căderea mătăsoasă, Alunec peste cerul galbenului riu Cum lunecă prin ierburi înfiorata coasă. Setea de înălţare înăbuşă căderea, Pare un clopot-soare întregul griu aprins, Un foşnet viu de aripi adulmecă tăcerea Supremei neputinţe de a nu fi invins. Intr-un tirziu string palmele pe frunte, Despic cu răsuflarea piinea rece, încep să beau din galbenul izvor de munte, Adorm tirziu, şi nimenea nu trece. Trupul mi se visează intre desagi adinei, Neistovite zvonuri adie-n piinea plină, Doar luna-n albă veghe, de dincolo de stinci Acoperă culoarea cu ultima lumină. Eu mă inalţ din lan cum suie steaua-n toamnă Cind o aprinde-ngheţul in roşia ei haină. O, înălţarea mea, prin griu, înseamnă Mai mult, cu mult mai mult decit o taină ! Cu sufletul la gură Trăiesc de mii de ani în malul unui cîntec, O frunză singerie s-a deslipit din cer, Alunec timpuriu cum fumul in descintec, Şi stele mari de frig rătăcitoare pier. Trăiesc iubind cu noaptea logodit, In dragostea din măr e-o pojghiţă de ură, Şi cind e-aproape timpul, aproape de rodit, Coboarâ-ngheţul nopţii cu sufletul la gură. Depărtarea de trup Cum pasărea în golul ecoului se pierde, Şi, negăsindu-şi cintecul, alunecă pe cer, Eu mă desprind din rana trecutului meu verde Cu gestul de negare al anilor ce pier. Şi cad incet din mine, trăiesc de-acum adine, Neimblinzit pe rouă unei stele, Sub nouri văd copite gonindu-se flămînd, Şi codrii-nchipuiţi de strigătele grele. Cerul se-adinceşte în vînătă culoare, Prăpăstii de petale se scutură în dans, Albastru fiu de flăcări, Curgind parcă din soare Se zbate între maluri un dureros balans. Dar setea urcă verde la nările de jar, Mai urlă lupii alb in vizuini solare, Umbrind, foşneşte pleoapa, mă-mbie să tresar, Să cad iar in legende sălbatice şi clare. Cintec pentru timpul tinăr Eram şoim cu aripile de miere, Mă cumpăneam prelung, Gindeam la anotimpul care piere, La soarele cu părul lung. Credeam că animalele sunt mai sălbatice, Că a iubi înseamnă a te iubi pe tine, Că oamenii se-ntorc în peşterile-acvatice Cum de pe munţi fugarii cu arcurile pline. Cit mă durea pădurea cum pîndea Cu ochii foşnitori, cu barba în scaieţi, Ca-ntr-un abis care mă sprijinea Oprindu-mâ-n cădere tot cerul de nămeţi. Dar mulţi umpleau hotarul de rădăcini tocite, Abia de îndrăzneau să mai ridice ochii, li lăcrima rășina încinsă sus, la plite, Și pragu-aproape ros de tremurări de rochii. intoarcerea nu-i piatră la care să-i dai drum Din virful piramidei spre lutul ars de soare. Plecarea sau plutirea, cristalizează cum Tot timpul tinăr curge in prunci, in fiecare. Taină tîrzie Aş trece înfiorat, taină tirzie Peste pămintul candid scufundat în rouă, Precum ecoul umbrei plutind pe ape, Precum se sparge amurgul in mare pe din două. Peste cimpia soarelui in goană aprinsă, Să mă atace lupii ca pe-o fiară, îngheţul de pe plai să mă ajungă intunecindu-mă sub haina mea de ceară. O, foşnetul cortinelor de praf Cind buza încleştată cade in ţărinâ Şi ochii înfloresc în drum, Şi umbra-i alungitâ-n chip, de mină. Ecou de aripă tirzie peste ape Aş fi plutit, venit din cer. Dar voi iertaţi-mâ c-am singerat in leagăn, Şi nu mai cred in măştile de fier. Desen de DANIEL TOLCIV Poem pentru trecere Aici, precum aevea-n altă parte, incăpâtoare-i trecerea, tăcind. Orice înălţare impinsă-i de o moarte Spre rădăcină gilgiind, spre gind. Durerea se strecoară ca şarpele în trup, Se va deschide floarea în sinea mea imens. O, dacă mina de pe urmă am s-o rup, Rânirea-i mărturie și sîngele-i mai dens. Imblinzind amurgul Pămîntul e­­ greu atirnînd de nori Ca un bătrîn de albul de pe tîmplă, M-ai zidit în timpul de ninsori, Să nu-mi ajungă ochiul la tot ce se intimpla. Tăcerea e un dar, un dar egal. Chiar imblinzind amurgul, eşti numai început. Cum frunza deslipită de verdele ei pal Eu mă lovesc de mine flămînd şi neştiut. Amo­oan in urmă cu 30 de ani, in aceste zile ale lunii mai abia făceam cu adevărat cunoştinţă cu războiul. Eram student la Facultatea de drept şi-n nişte cămăruţe ale unui fost regiment de subofiţeri, tot corpul de profesori ai acestei facultăţi evacuat la Drăguşani îşi continua cursurile ca şi cind nimic nu s-ar fi întîm­­plat. Era vorba numai de un calm aparent pentru că, mai tineri şi mai bătrîni, înţelesesem un lucru esen­ţial : venea o schimbare. Ceva trebuia să se-ntîmple, lumea veche pe care noi, cei de stingă, voiam s-o vedem la pămînt, pîrîia din toate încheieturile. Pro­fesorii vorbeau dimineaţa latineşte şi noi trăgeam cu urechea la sirenele de alarmă ale micului orăşel ce anunţau incursiuni inamice aeriene. Lăsasem în urmă un Bucureşti pe jumătate distrus şi nu ştiam dacă-l vom mai găsi întreg vreodată, ştiam că tăvălugul frontului se apropia implacabil. Ziarele erau încărcate de ştiri peste ştiri. Pe sub bancă preferam Dreptului Roman lectura cărţii mai presus de orice. Prin ziare, strecurate cine ştie cum, la pagina a doua, apăreau poeme ciudate vorbind despre mizerie şi conştiinţă, despre ideal şi trădarea intelectualităţii. Iată, au trecut trei decenii de cind am citit primele pagini scrise sub focul revoluţiei iscate de 23 August. Generaţie şi cultura Recolta literară, vorbind drept, nu este nici atît de rea cum spun unii, nici atît de bună cum ar fi dorit toţi. Vremurile noi au ivit scriitori de toate felurile : unii grăbiţi şi dornici de laudă, alţii serioşi şi răbdă­tori, unii furaţi de modă şi de invenţiuni facile, în sfîrşit, mai tineri care au transformat modele literare de-o săptămînă în campanii zgomotoase de publici­tate personală. Ce aş spune eu generaţiei de condeieri ce-şi pre­găteşte uneltele pentru viitorul apropiat, acestor plu­toane de vînători de litere şi imagini ? Am oroare de a da sfaturi şi cred că literatura nu se face după manual sau după predici. Ea este o disciplină se­veră, pretenţioasă, cerind canon şi respect pentru înaintaşi. O generaţie care se declară, încă de la buchisirea primelor pagini, genială nu are nici o şansă să supravieţuiască pentru că este infirmă de la în­ceput. Mă supără lipsa de modestie a unor scriitori aflaţi la primele lor volume. Ei văd, în plachetele pe care le tipăresc, poate prea uşor nişte bombe atomice când, de fapt, avem de-a face cu nişte biete grenade de mină. Războiul literelor e lung şi înverşunat. El se termină cu mulţi morţi care-n limbajul critic se nu­mesc rataţi. Şi, ca şi mai mulţi răniţi de aripa marii poezii la care n-au ajuns, in imensul cer liric cron­­căne o mie de paseri fără puteri şi abia numai cî­­ţiva vulturi reuşesc să străbată înălţimile cele mai mari, dar despre asta nu vrea să ştie nimeni. O cri­tică binevoitoare dar nocivă promovează la nesfîrşit cohorte de ambuscaţi literari, plini de galoane şi me­rite din care, vai ! mai nimeni n-ajunge la sosire, după lunga cursă a timpului care atîtea reputaţii a ucis cu o precizie matematică. Şi-atunci ce-aş avea eu să spun scriitorului necu­noscut de mîine decit să se ia în serios, să fie atent la laudă şi, mai ales, să ştie că nimeni n-a reuşit în această meserie din cauza gălăgiei prietenilor, ci după un îndelungat efort în care au intrat nenumă­rate ore de studii aprofundate, de căutări neînduple­cate, acolo unde poate totul s-a spus, dar mai încape încă ceva. Literatura nu se face numai din plăcere, nu este o meserie de boem, ea este o ştiinţă ca ori­care alta, dar foarte puţini ştiu adevărul. Cine crede că în lumea viitoare vor încăpea numai maşinile şi oamenii de ştiinţă se înşeală amarnic. Poetul Evului Mediu era, deopotrivă, fabricator de maşini, filosof şi muzician, pictor şi cunoscător al algebrei. In vremea aceea se citeau mai puţine cărţi fundamentale. Unii dintre noi pun în balanţă, la ora de faţă, informatica. Dar un milion de informaţii nu pot să înlocuiască nicicind o idee. Ingineria fără vers nu va crea decit monumente perisabile. Oraşele, construite fără-ntra­­riparea perspectivei care, de fapt, este o idee de poet, vor rămîne simple adunături de case pentru că urbanismul nu poate fi lipsit de spiritualitate. Putem să ridicăm la nesfîrşit building-uri şi hambare impo­zante, fie ele împodobite cu marmură, dar aceste clă­diri, lipsite de inefabil, nu valorează nimic. Scoateţi copacii şi păsările dintr-o aşezare omenească şi-o să vă daţi seama că civilizaţia a murit cu toate metrou­rile ei, cu avioanele şi cu maşinile capabile să pro­ducă haine, pîine şi chiar roboţi. Dar de o astfel de perspectivă, oricum, noi suntem feriţi.­ ­

Next