Amfiteatru, 1978 (Anul 13, nr. 1-12)
1978-01-01 / nr. 1
(Urmare din pag. 1) date, prefigurarea implicaţiilor de scurtă şi de lungă perspectivă ale unor decizii care privesc destinul a numeroase generaţii, lucru ce nu se poate realiza în absenţa unei viziuni marxiste proprii, novatoare. In expunerea pe care a rostit-o cu ocazia aniversării a 45 de ani de la crearea Partidului Comunist Român (mai 1966), secretarul general al partidului releva in chip magistral direcţiile pe care trebuie să le urmeze interpretarea materialist-istorică a dezvoltării luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, a momentelor ei cruciale, ca şi a personalităţilor de maximă anvergură . „Istoria mişcării muncitoreşti, a partidului comunist, este legată indisolubil de dezvoltarea economică, politică, ştiinţifică şi culturală a ţării, de progresul forţelor de producţie, de acţiunea legilor sociale obiective şi a diferiţilor factori interni şi externi care au influenţat istoria României, inţelegerea rolului pe care l-a jucat partidul în diferite etape necesită analize aprofundată a poziţiei claselor şi forţelor sociale faţă de evenimentele cruciale ale istoriei ţării, examinarea activităţii militanţilor revoluţionari, a oamenilor politici în lumina intereselor şi tendinţelor claselor pe care le-au reprezentat" (România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. I, Ed. politică, Bucureşti, p. 335-336). Partid, care nu a făcut nici un moment un secret din faptul că se identifică integral cu aspiraţiile şi interesele mediate şi imediate ale clasei muncitoare, comuniştii au înţeles să studieze realitatea socială românească fără prejudecăţi, în spiritul ideii clasice a marxismului pentru care adevărul este întotdeauna concret, refuzînd aşadar, să substituie gîndirii vii anchiloza doctrinaristă a cărei nocivitate a fost nu o singură dată în chip dureros resimţită. Congresul al IX-lea al partidului, desfăşurat sub semnul unei întineriri şi învigorări mai mult decit salutare pentru întreaga noastră viaţă socială, trebuie astfel apreciat drept un eveniment cu o semnificaţie istorică de natură să determine o regîndire a propriului nostru traiect, ca şi o imagine mai limpede şi mai fecundă, asupra existenţei noastre în deceniile următoare. Unul dintre rezultatele cele mai fericite ale noului stil de muncă şi de acţiune, inaugurat la nivel conceptual, odată cu Raportul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, la acest Congres, l-a constituit redescoperirea sufletului viu al doctrinei marxiste, expulzarea sectarismului dogmatic din spaţiul pe care îl uzurpase o lungă perioadă de timp, transformarea decisivă a întregului climat al vieţii noastre spirituale. Teza clasicilor materialismului dialectic şi istoric, referitoare la inextricabila solidaritate dintre teoria şi practica revoluţionară era pe această cale repusă în drepturile sale legitime : partidului şi poporului le erau, aşadar, restituite istoria lor veritabilă, conceptele cheie ale marxismului, treceau prin filtrul propriei noastre experienţe, estetica era eliberată de corsetele mitologice ale tipizărilor pseudo-realiste, filosofia şi sociologia redeveneau discipline cu un caracter critic-revoluţionar. Esenţa concretă a adevărului semnifică, pe de altă parte, faptul că doar prin acţiunea maselor, a colectivităţilor umane, angrenate în procesele sociale transformatoare, ideile cele mai nobile şi mai generoase pot prinde fiinţă, pot deveni realitate. Secretarul general a! partidului nu a ezitat nici un moment să o spună cu claritate : socialismul nu se decretează, nu se înfăptuieşte prin dictat sau constrîngere. El este opera maselor populare conştiente de misiunea istorică pe care o au de îndeplinit, mase cărora partidul, intelectualul colectiv despre care vorbea şi Gramsci, le indică drumul de urmat după ce s-a sfătuit cu ele sau, mai exact, sfătuindu-se, consultîndu-se mereu cu ele : „Existenţa partidului se împleteşte tot mai strîns, în mod tot mai organic, cu viaţa tuturor cetăţenilor patriei. De la partid emană ideile înaintate, planurile care prevăd îmbunătăţirea continuă a traiului oamenilor, îmbogăţirea vieţii lor materiale şi spirituale. Cetăţenii se adresează partidului la bucurie şi la necaz, cu partidul se sfătuiesc cînd întreprind ceva hotărîtor pentru viaţa lor”, scria secretarul general al partidului, în mai 1967 (România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. 2, Bucureşti, 1968, p. 291). Refuzul reţetelor prestabilite constituie garanţia menţinerii unei legături reale cu masele, întrucît permite articularea viziunii generale, de ansamblu, cu spaţiul social nemijlocit - altminteri, teoria se metamorfozează într-un catehism găunos, într-o instituţie spirituală existînd în şi pentru sine, pierzîndu-şi în fond raţiunea de a fi, împotriva unei asemenea desfigurări a marxismului, a avertizat în repetate rînduri tovarăşul Nicolae Ceauşescu, subliniind faptul că socialismul se creează prin şi pentru om, că el este menit să corespundă nevoilor oamenilor vii, ale acelor indivizi reali în care Marx vedea prima premisă a istoriei, iar nu unor fantasme himerice alienate şi alienante. Socialismul, ca teorie şi ca practică, nu poate fi decît antropocentric, întrucît el descinde din cea mai curată tradiţie a umanismului revoluţionar, pentru care măsura lucrurilor se află principial în om şi numai în om : „Socialismul trebuie să realizeze asemenea condiţii ca omul, stăpîn al mijloacelor de producţie, făuritor al tuturor valorilor materiale şi spirituale, să fie într-adevăr în centrul atenţiei, să aibă rolul principal în societate, să se bucure şi să beneficieze nestînjenit de drepturile şi libertăţile adevăratei democraţii socialiste — premisa fundamentală a înfloririi depline a personalităţii umane" - aceste teze cardinale, conţinute în cuvîntarea istorică a secretarului general al partidului, din 26 aprilie 1968 (op. cit., vol. 3, Ed. politică, 1969, p. 201 — subl. ns.) sintetizează concepţia consecvent umanistă, care animă gîndirea sa politică, reliefează substanţa sa profund democratică. Nefastei teze staliniste, privind intensificarea luptei de clasă, pe măsura înaintării pe drumul socialismului, concepţia marxistă elaborată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, îi opune o încredere neţărmurită în popor, în clasa muncitoare, în forţa maselor de a-şi asuma marile responsabilităţi istorice ce le revin, fundamentul acestei opţiuni teoretice, constituindu-l conştiinţa unităţii inseparabile dintre scopuri şi mijloace, aşadar conştiinţa faptului că nici cel mai sublim scop cu putinţă, nu trebuie şi nu poate să justifice suspiciunea, persecuţiile sau abuzurile. Moralitate, democraţie, libertate, justiţie, umanism revoluţionar, acestea sînt doar cîteva concepte menite să desemneze structura ideatică a filosofiei politice elaborate de secretarul general al partidului nostru, pe rîndul său, integrată într-o mai vastă concepţie originală, funcialmente marxistă, asupra praxisului revoluţionar românesc şi mondial. A dezvolta creator marxismul înseamnă a avea curajul de a respinge categoric scleroza citatomaniacă - poate că la urma urmelor, dogmatismul nu este decît o formă de conservatorism, de „tradiţionalism" ideologic, avîndu-şi substratul într-un meschin instinct al comodităţii cu orice preţ, deci de a privi realitatea în faţă, aşa cum se prezintă ea, poliformă şi contradictorie. Se ştie prea bine cîtă vreme a circulat cu putere de lege, ideea mai mult decît ciudată, privind aşa-zisa dispariţie a contradicţiilor în socialism, acreditîndu-se teza absolut falsă, după care progresul în istorie ar echivala cu treptata anihilare a caracterului universal al contradicţiei. Se ajungea astfel la ipoteze teoretice aberante aflate în flagrant contrast cu practica socială concretă - era şi aceasta o contradicţie, dar trebuia observată ! -, al căror unic rezultat nu putea fi decît văduvirea gîndirii marxiste de nervul ei criticconstructiv. Intervenind mai mult decît oportun în această chestiune, secretarul general al partidului a trasat coordonatele generale ale unei teorii marxiste a contradicţiilor în socialism, propunînd un instrumentar de analiză şi rezolvare pozitivă a acestora : „Rolul factorului conştient, al conducerii de către partid, al activităţii statului socialist, constă, nu în a închide ochii şi a nega existenţa contradicţiilor, ci în a recunoaşte existenţa lor, a le înţelege, a le studia temeinic şi a găsi căile care să ducă la atenuarea şi lichidarea lor, asigurîndu-se continuu cîmp liber pentru afirmarea noului în toate domeniile de activitate. In aceasta se exprimă, de altfel, rolul conducător al partidului în societate în construirea conştientă a noii orînduiri sociale". (Capitolul „Unele probleme teoretice ale evoluţiei României pe drumul socialismului şi comunismului din Raportul prezentat la Conferinţa Naţională a P.C.R., iulie 1972, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 7, Ed. politică, 1973, p. 545 — subl. ns.). Respectarea imperativului marxist, referitor la necesitatea sesizării pluralităţii de determinaţii a concretului istoric - „analiza concretă a situaţiei concrete" despre care vorbea Lenin — devine aşadar condiţie sine qua non a transcenderii unei cazuistici descriptivist-apologetice şi a dobîndirii unei perspective lucide asupra prezentului real şi viitorului posibil. Societatea socialistă multilateral dezvoltată, concept posedînd deopotrivă valenţe strategice şi tactice, aşa cum a fost definită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu conferă acţiunii maselor o finalitate palpabilă, precizează şi delimitează cu claritate etapele construcţiei noii formaţiuni social-economice, întregeşte cadrul de referinţă al programelor de acţiune concretă, ilustrînd orientarea gîndirii marxiste spre potenţarea individualităţii, spre realizarea unei subiectivităţi liberă şi solidară cu colectivitatea. Comunistul devine tipul uman al societăţii pe care o clădim, acea personalitate multilateral dezvoltată pe care o visa Marx, acel demiurg al realului pentru care obstacolele obiective şi subiective nu au cum să devină motive de defetism sau de capitulare. Pentru el existenţa constituie o perpetuă raţiune de a acţiona, nu orbeşte, ci întotdeauna în cunoştinţă de cauză ; dacă încă pentru Hegel era limpede că „a cunoaşte înseamnă a stăpîni", omul care edifică socialismul multilateral dezvoltat a înţeles că această cunoaştere nu se realizează niciodată spontan, ci pretinde o necontenită confruntare cu spaţiul şi timpul real, confruntare de pe urma căreia sunt posibile nu numai satisfacţii, dar şi deziluzii. Oricum, marxismul este mai presus de toate o invitaţie la realism, respectiv la conştiinţă critică în raport cu orice presupus adevăr absolut : „Este necesar să se înţeleagă că marxism-leninismul este o învăţătură vie care se reînnoieşte continuu ; caracterul său revoluţionar constă tocmai în faptul că se îmbogăţeşte permanent cu toate concluziile ştiinţifice ale dezvoltării sociale, că nu elaborează teze imuabile, date odată pentru totdeauna, ci ajută la cercetarea şi înţelegerea evenimentelor corespunzător noilor condiţii economice, sociale, naţionale şi istorice" (op. cit. vol. 6, Ed. politică, 1972, p. 644). Sinteza fundamentală, chintesenţa gîndirii teoretico-politice a partidului, a secretarului său general o reprezintă, la nivelul unui document major al marxismului creator contemporan, Programul partidului, odată cu care comuniştii români au dobîndit conştiinţa sistematizată la o exemplară scară de claritate conceptual-metodologică a misiunii lor istorice trecute, prezente şi viitoare. Ceea ce face din Programul partidului un reper ideologic şi practic-politic inestimabil este deschiderea sa spre tot ceea ce este nou, repudierea sentinţelor definitive, dialecticizarea întregului discurs teoretic. Programul poate fi studiat în sine ca un model de spirit dialectic, ca o ipostază tangibilă a aplicării dialecticii relativului şi absolutului, a generalului şi particularului, a naţionalului şi universalului, a libertăţii şi necesităţii, a spontanului şi conştientului. Mai mult, ceea ce trebuie relevat, îndeosebi în legătură cu discuţiile filosofice actuale în jurul moştenirii teoretice a lui Marx este faptul că Programul partidului nostru tratează în termen' _^e mare sobrietate categorială — deci fără făgăduinţe utopice, fără redomontade vanitoase - o chestiune atît de presantă, atît de vitală pentru popoarele lumii cum este cea a principiilor fundamentale ale trecerii în viitor spre societatea comunistă. Se ştie că problema la care ne referim a fost tratată ba ea?*ci destul de sumar — Marx însuşi atacînd-o frontal doar în Critica Programului de la Gotha, ceea ce face din contribuţia teoretică adusă de tovarăşul Nicolae Ceauşescu un element deosebit de valoros pentru întemeierea unei autentice teorii a comunismului ştiinţific, teorie ce nu se poate rezuma la analiza problemelor repartiţiei, ci are datoria să avanseze ipoteze în ceea ce priveşte evoluţia funcţiilor statului în comunism, inclusiv încetarea existenţei acestuia prin transformarea sa treptată „într-un organism de organizare şi conducere a întregii activităţi economico-sociale şi de reglementare a relaţiilor sociale". (Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Ed. politică, Bucureşti, 1975, p. 172). Cum arătam mai sus, un principiu director al gîndirii filosoficopolitice a tovarăşului Nicolae Ceauşescu vizează continua lărgire a cadrului democratic de exercitare a funcţiilor actuale şi de perspectivă ale partidului şi statului socialist, respectiv dinamica acestora odată cu transformarea întregii societăţi în condiţiile avansării spre comunism — este vorba aici de autoconducerea muncitoreasă, prezentă de-acum în viaţa noastră socială, modalitate de structurare a vieţii socio-economice în care putem discerne, in statu nascendi, viitorul principiu de funcţionare a societăţii . „Organele de conducere şi organizare alese democratic vor fi tot mai mult supuse controlului maselor populare care vor veghea la respectarea strictă a normelor de convieţuire socială, a principiilor comuniste de viaţă. Astfel se va înfăptui forma cea mai avansată a democraţiei socialiste, trecerea din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii" (idem). in concepţia marxistă, imperiul libertăţii este irealizabil atîta vreme cît gîndirea şi fapta nu se conjugă organic, atîta vreme cît masele rămîn străine de forţele care le invocă, aşadar, pînă în momentul în care gîndul, raţiunea creatoare se întîlneşte cu voinţa de clasă a subiectului istoric colectiv. Un asemenea moment de osmoza, criteriu indepasabil al autenticităţii şi vitalităţii marxismului creator, îl aflăm în cugetul şi în fapta secretarului general al Partidului Comunist Român. Mihai Milca Vladimir Tismăneanu al “ viu Ui°s°iiei marxiste Anton Eberwein : Sărbătoarea 2