Amfiteatru, 1978 (Anul 13, nr. 1-12)

1978-01-01 / nr. 1

GÎNDURI LA ANIVERSAREA PREŞEDINTEI UI­TĂRII Oglinda chipului în ochii oamenilor Sînt evenimente care-ţi marchează întreaga viaţă, a­­dîncesc făgaşul existenţei şi te urmăresc cu o lumină pe care anii o sporesc aşezînd-o în acel loc privilegiat al me­moriei care se atinge de su­flet. în timpul acela fragil şi tu­multuos, numit adolescenţă, cînd descifrezi tot mai aproa­pe de adevăr sensul lucruri­lor, greutatea gestului şi a cu­­vîntului, un astfel de eveni­ment devine cheie a existen­ţei, punct incandescent de re­ferinţă şi simbol. în anii aceia ai studenţiei în care munca şi visul, cu­prinderea realităţii şi zborul în absolut nici nu-ţi mai dau răgazul să rupi foile calenda­rului, am aflat cu inima dar şi cu mintea, ce înseamnă să fii om al acestui timp, fău­ritor adică al istoriei, ce în­seamnă să aparţii unui popor care îşi hotărăşte singur des­tinul, în sala solemnă în care se adună îndeobşte sfatul ţării, în sala aceea cu tavanul înalt înspre bolţile căruia alergau privirile noastre uimite şi bucuroase, venisem din toate centrele universitare ale ţării la cel mai înalt forum studen­ţesc, să vedem ce-am făcut şi ce-am fi putut face, să ne sfătuim gospodăreşte, să chib­zuim intr-un deplin spirit de­mocratic ce drum avem de urmat. Sala Marii Adunări Naţionale, martoră a atîtor decizii luate de oameni în fo­losul lor, se umpluse de tineri care abia trecuseră pragul adolescenţei. Eram unul din sutele de studenţi delegaţi de colegii lor să-i reprezinte la forumul suprem al Almei Ma­ter şi aşteptam într-o linişte tulburată doar de bătăile ini­mii clipa sosirii aleşilor între­gii naţiuni în frunte cu Pre­şedintele Ţării. Desigur, radioul, televiziu­nea, presa, ni-l aduseseră de mult aproape de inimă, chipul său se întipărise de mult pe retină, dar nimic nu poate în­locui acea fantastică apropie­re, căldura şi comuniunea simţite pe viu, de la cîţiva metri. Sînt evenimente care-ţi marchează întreaga existenţă, sub puterea cărora parcă te alcătuieşti din nou, mai ferm, mai limpede, mai curat. Ado­lescenţa mea a fost luminată atunci, în acele ore ale atît de aşteptatei întîlniri, de pri­virea scrutătoare, dar caldă a omului care întruchipează vo­inţa a 21 de milioane de oa­meni. Memoria mea păstrează intacte gesturile, privirea şi inflexiunile vocii sale, aşa cum bobul de griu păstrează în sine căldura soarelui şi lim­pezimea văzduhului. Ce am simţit atunci, ce gînd şi-a săpat adine făgaşul în mintea mea care se deprindea cu adevărurile vieţii ? Ima­ginea tulburătoare care unea cîteva sute de tineri, cu cei care le puteau fi părinţi, pen­tru că oamenii aceia maturi, pe umerii cărora apăsau gri­jile ţării ne priveau, ne as­cultau şi ne vorbeau părin­teşte. Emoţionată şi fericită că mi s-a dat prilejul de a aduce gîndurile studenţilor craioveni în faţa Preşedintelui Ţării am urcat la tribuna Conferinţei cu sentimentul că trăiesc un eveniment pe care trecerea anilor, oricîţi vor fi fiind ei, nu-l vor face să-şi piardă din intensitate. Ce puteau vede, ce puteau înţelege ochii unui adolescent privindu-1 atît de aproape pe conducătorul ţării ? Vedeau miinile sale deprinse de o via­ţă cu munca, arcuirea palmei ca şi cînd ar fi fost gata să mîngîie creştetul unui copil, timplele pe care anii şi-au lăsat ninsoarea. Şi mai ales ochii, vii, scrutători, cuprin­­zînd în apa lor ani de ne­linişti, ani de căutări, de lup­tă şi de izbînzi. Atunci am în­ţeles că nici o imagine tele­vizată, nici o fotografie nu le poate surprinde adevărata strălucire, pentru că ochii aceia nu se pot oglindi de­plin decât în ochii oamenilor, alături de care şi pentru care Preşedintele Ţării trudeşte la înălţarea României socialiste. Acordurile solemne ale im­nului studenţesc înfioară azi alte generaţii. De atunci, au trecut peste lume zăpezile cîtorva ierni. Dar ce putere să aibă timpul asupra luminii unei zile din adolescenţă pe care memoria mea o păstrează în acel loc privilegiat care se atinge de suflet ? Daniela Crăsnaru Cuvintele de mulţumire Am visat cu patimă în în­treaga mea adolescenţă să-mi cunosc ţara. Eram în ultima clasă de liceu cînd, împreu­nă cu doi prieteni mai mari (profesori) am pornit intr-un tur al ţării cu... bicicletele. Plecasem dintr-un orăşel al Cîmpiei Olteniei şi, după două săptămîni de împins în peda­le, lăsasem în urmă Craiova, Petroşani, Alba-Iulia, Cluj- Napoca, Dej, Bistriţa-Năsăud. Intrasem intr-un ţinut despre care continui să cred că ar fi materializarea indubitabilă a „gurii de rai“ : Valea Bîrgău­­lui, sate cu case de lemn pu­ternic, sate interminabile, in­tr-un peisaj ireal. Urma să urcăm munţii spre Vatra Dor­­nei. Ne-am întins hrana pe un scaun al unei gospodării frumoase. Unul din noi a in­trat în curte să ceară gazdei o cană de apă. Nu era acasă decit o bătrînă îmbrăcată pe măsura vîrstei, dar în veş­mintele locului. Ne-a dat fructe. Ne-a întrebat ce cău­tăm cu bicicletele prin co­­claurii aceia de munte, de unde venim. I-am spus că am ple­cat din Oltenia. Nu ştiu dacă bătrîna şi-a părăsit vreodată satul sau nu, dar mi-e greu să-mi închipui că viaţa o du­sese prin părţile Olteniei. Şi totuşi, la auzul numelui de Oltenia ne-a întrebat, de fapt şi-a confirmat, pentru că n-a aşteptat răspunsul, dacă „to­varăşul Nicolae Ceauşescu s-a născut în Oltenia, nu-i aşa ?“ Apoi, ne-a rugat să mai stăm pînă după-amiază, să vină tinerii casei de la lucru, să ne cinstească cu de-ale gurii, pentru că tare s-ar mai bucura să aibă la masă nişte oa­meni din părţile tovarăşului Ceauşescu. Ne-a vorbit în cele mai alese cuvinte despre dragostea pe care dînsa şi fe­ciorii dumneaei o poartă ce­lui dintîi fiu al ţării, că dînsa îl consideră ca pe un fecior al dumneaei, că are numai cuvinte de mulţumire pentru tot ceea ce s-a făcut în ţară, că ea ştie cum arătau pînă mai ieri locurile în care şi-a petrecut viaţa, că-i doreşte multă sănătate şi viaţă înde­lungată. N-aş putea să redau întocmai cuvintele acelei bă­­trîne dintr-unul din satele în­şirate pe Valea Bîrgăului. Sînt şapte ani de-atunci. Dar n-am să uit dragostea cu care ne-a vorbit despre tovarăşul Ceauşescu, emoţia cu care ne-a primit şi ne-a omenit. Am mai văzut în vara aceea multe locuri şi oameni, dar nici unul nu m-a impresionat pe mine şi pe prietenii mei decit întîlnirea cu femeia sim­plă din Ardeal. Este o bucu­rie pentru mine că pot să leg această emoţionantă amintire a adolescenţei mele de sărbă­torirea Preşedintelui ţării la cea de-a 60 aniversare a vieţii sale de om simplu şi iubit de semenii săi, este o bucurie că pot da tiparului gîndurile şi cuvintele calde rostite într-o casă modestă din inima Ar­dealului, gînduri şi cuvinte ce sînt aceleaşi cu ale noastre, ale tuturor. Patrel Berceanu care l-am auzit rostindu-le au fost : „Oamenii ! Salvaţi oamenii !“ L-am văzut apoi înaintînd prin mijlocul străzii desfigurate de cataclism, mar­cat de emoţie, şi totuşi calm, cu o energie imensă în ges­turi, în priviri, în atitudine. Şi cu toţii am simţit această putere, pătrunzîndu-se de ea ca de un fluid vital, regene­rator. Era o uriaşă dragoste mută în ochii Mulţimii — ur­­mărindu-l pe Omul care tre­cea prin mijlocul ei îndurerat, dar ferm, transfigurat, dar puternic, atins de tragismul momentului, dar tocmai de a­­ceea neclintit în voinţa de a-l depăşi. Şi El nu înceta să rostească : „Oamenii — sal­vaţi oamenii ! La nevoie spar­­geţi, înlăturaţi, sacrificaţi ma­teriale şi maşini — dar sal­vaţi oamenii ! Aceasta este important acum, mai tîrziu vom face şi restul!“ Ceauşescu era atunci în ochii mulţimii mai mult decit un conducător de stat — era certitudinea şi simbolul vieţii, al Puterii Vieţii. Umanismul Omului Ceauşescu este intr-adevăr profund. Dar nu e vor­ba numai de acest sens al umanismului — care să vină deci numai din om. Nicolae Ceauşescu este şi primul conducător politic care a extins sfera umanismului asu­pra acţiunii politice propriu­­zise. Desigur, doctrina comu­nistă ea însăşi implică un u­­manism de ansamblu, însă tovarăşul Nicolae Ceauşescu a arătat că gîndirea comunistă nu trebuie să aibă în vedere doar acest umanism general, de ansamblu, dar şi unul aplicat, particularizat pînă la nivelul vieţii individului. De dragul — numai — al ansam­blului nu trebuie să neglijăm omul, individul. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, printr-o energie formidabilă şi prin­tr-o omenie izvorîtă dintr-o înţelepciune intr-adevăr cla­sică — şi totuşi atît de mo­dernă prin realismul şi inteli­genţa ei — a ştiut, ca puţine alte personalităţi creatoare de istorie, să acorde prioritate, în concepţia sa politică gene­rală, acelui factor esenţial ce determină şi îndeplineşte co­mandamentele istoriei : omul. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost primul în istoria comu­nismului care a arătat că un membru de partid nu trebuie să fie doar un activist politic, credincios ca atare unei doc­trine pe care să o servească în lumina doar a coordonate­lor ei de ansamblu, dar, şi mai ales, că trebuie să fie un comunist de omenie, un patriot şi un generos, care să se aplece cu infinită înţelege­re şi căldură asupra dolean­ţelor fiecăruia dintre concetă­ţenii săi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a arătat în nenu­mărate rînduri că nu trebuie să uităm nici o clipă ţelul suprem al comunismului — care este omul, şi nu omul abstract, „omul general“, ci omul concret, omul viu — ce­tăţeanul. Omenia comunistu­lui român are în vedere toc­mai acest sens al acţiunii po­litice comuniste — sensul concret. Omenia dealtfel este trăsătura principală a carac­terului românilor, şi prin a­­ceasta Nicolae Ceauşescu de­vine primul conducător din istorie care a reuşit o înge­mănare organică între trăsă­tura fundamentală a poporu­lui pe care îl conduce şi sen­sul acţiunii politice propriu­­zise. Astfel, Nicolae Ceauşescu a devenit un Conducător Popular, înţelesul cel mai înalt al cuvîntului. Ceauşescu este astăzi pentru România mult mai mult decit un con­ducător politic , este un Sim­bol al spiritualităţii noastre. V. Abălaru TEODORA MOISESCU STENDL : Omagiu (tapiserie — detaliu) Cunună Pămînt al strămoşilor mei români şi maghiari şi germani pămînt al frăţiei, ciment milenar, aliat cu făptura de cremene­ a timpului iată aduce-voi tînăr prinos, aduce-voi laudă rodului tău cel mai rodnic din toate omului tău cel mai om dintre toţi cel mai bun, cel mai frate ; primiţi şi voi ape, primiţi şi voi minţi cuvintele­ acestea prea pline de suflet. TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU primiţi voi cetăţi, voi ponoare voi crînguri un cîntec, ce inima mea îl străbate : „în veacul acesta bătrîn un om falnic întinereşte mereu întru slava patriei mele" ! Cununa luminii stelare să-i mîngîie tîmpla ! KIRÁLY CSABA student, Cluj-Napoca (în româneşte de Dumitru Proca) Umanismul omului şi conducătorului In dimineaţa de după cu­tremur, mă aflam în marele şuvoi de oameni de pe Ma­­gheru. Deodată s-a făcut tăce­re deplină : sosise convoiul prezidenţial — cîteva maşini, fără nici o escortă. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a coborît şi cred că primele cuvinte pe 3

Next