Amvonul, 1891 (Anul 1, nr. 1-48)
1891-01-15 / nr. 3
2 AMVONUL râde ca acum câţiva ani : revolte, vărsări de singe şi pustiiri, împinse chiar până la porţile Capitalei. Cât bine ar putea săvârşi preotul în opunere cu aceste simptome primejdiese ordineî publice, dacă n’ar fi înpedecat şi umilit în activitatea sa pastorală faţă cu membrii comnnei sale, de necesităţile traiuluiJilnic. Asta-i cea mai mare parte din Preoţii de enorii, ca să nu dicem toţi, la ce ar trebui să se gândescă mai întăi? La pregătirea lor continuă pentru a-şi împlini cum se cade toate îndatoririle păstorale în biserică şi în parochie, sau la mesajele ce trebue să ieie pentru a goni sărăcia şi nevoia din casă? Des-dimineţă, preotul în loc de a întrebuinţa timpul cel mai favorabil in meditarea predicei ce ar avea să ţină poporenilor în Dumineca sau serbătorea viitoare , în loc de a alege învăţătura sau mângăerea potrivită ce trebue să dea pe lângă vre-un serviciu religios familiei care’l chemă; el e nevoit să’şi îndrepteze preocuparea sa la înjghebarea nutrimentului familiei şi de multe ori chiar sin- gur să’l târguescă şi să’l aducă acasă. Când se află în biserică, gândurele sale sbiră la trebuinţele casnice, pas acum să mai predice dacă poate. Când merge la vre-o familie, face tot posibilul a severşi mai curând serviciul cerut, căci îl chinuna alte interese şi întreprinderi, la care’i silit a se deda, de oarece numai preoţia lui’i dă mijloace îndestulătore spre întreţinerea sa şi a familiei sale. Să ştie apoi de toţi că preotul nostru e împovorat adese de o numerosă familie. Dacă pentru oricare tată dorinţa cea mai vie este să’şi vadă copii o dată oameni fericiţi in societate, cu cât mai arde toare trebue să fie acesta dorinţă în preot, căruia chiar sa poruncit nu numai să’şî chivernisescă bine casa sa, ci şi pe fiii sei bine să’l îndrepte (1, m’im. 3), adică să le dea o educaţiune şi cultură alesă. Acesta este forte greu, dacă nu cu neputinţă pentru preot în starea sa actuală. De aceea el adesea e nevoit să renunţă pentru fiii sei la o cultură corespimcjletoare cerinţelor timpului. Preotul apoi are în parochie şi poporeni de aceia, cari cu vină sat fără vină, îndură miseria şi lipsa. In acesta privire el e dator de-o parte a se ridica în protiva cerşitoriei înjositore, de alta a se face mijlocitorul săracilor către enoriaşii avuţi spre a le veni în ajutor prin elempsina şi binefacerea creştină. Succesul preotului depinde forte mult aici de exemplul ce singur va da, precum şi de convingerea ce ar putea să inspire celor avuţi, că el urmăreşte în adever îndulcirea miseriei şi alinarea lipsei. Fie cine poate judeca lesne, că preotul în posiţiunea actuală nu’î în stare să dea tot-deauna poporenilor sei esemplu de bine-facere şi milostenie. De asemenea din causa lipsei ce singur îndură, preotul n’ar putea trece în faţa poporenilor avuţi drept un stăruitor cu totul desinteresat în favoarea săracilor; adeseori chiar înfăţişarea sa din afară deşteptă prepusuri la cei avuţi. De aceea vedem astădî, că ajutarea săracilor — originalminte şi din fire — o servire bisericescă, se împlineşte mai mult de organe civile, cari adese nu pot observa povaţa Evangelieî, de a nu şti stânga ce face dreapta. Cine însă e chemat a predica caritatea creştina faţă cu săracul, e ţinut a o şi împlini în faptă. Preotul deci se cuvine a fi pus în posiţiune de a duce o viaţă corespunzătoare cu demnitatea servirei sale şi de a putea să ajute pe săraci şi să mângâe pe nenorociţi. Demnitatea servirei preoţeşti şi succesul ei în toate direcţiunele mai sus arâtate, poate perde forte mult, dacă preotul va fi lăsat şi pe viitor în sama poporenilor. Dar averile materiale ce preotul e nevoit astă-dî a