Amvonul, 1892 (Anul 2, nr. 1-46)
1892-01-15 / nr. 3
2 AMVONUL învederat de acolo, că în nici o biserică nu se putea săvârşi botezul; el se săvârşia numai în Baptisteriul unic al cetaţei. Nici un presbiter de la aceste biserici nu era servitorul unei părţi de sine stătore din comunitate, ci toţi deopotrivă erau servitorii comunităţei administrate de episcop. Acesta stare de lucruri a durat în Biserica primară mai mult timp şi poate că din causa lipsei de preoţi stabili s a menţinut păgânismul mai îndelungat afară din cetăţi. Comunităţile creştine de prin cetăţi primiră curând numele de parohii. Atunci înse paroh era Episcopul însuşi, iar presbiterii, ajutătorii săi. Când episcopatele deveniră mai întinse, se simţi trebuinţă de a le împărţi în ţinuturi mai mici, în enorii (hoptat) şi a rîndui la fiecare enorie un presbiter ca păstor propriu. Enonile se numiră apoi de asemenea parohii şi eşind din întrebuinţare acest nume pentru episcopate, el fu dat numai enoriilor mai întâi în apus, unde forma stricată „Parohia“ îşi păstră acesta însemnare, iar mai tarcfia şi presbiterul pus peste o parohie se numi „paroh“. In Biserica resăritenă însă, enoriile şi înilina de asta-cili se numesc tot enorii, iar presbiterul unei enorii „preot de enorie“ (npiaBvTEposevopiTT);JSau mai caracteristic „proestosul enorie!“ (Tepoeare; Trjţ Dopiţ). După cum se vede, Biserica nostră ortodoxă Română a adoptat numirea obicinuită la apus de „parohie şi paroh“. E dar natural a lucra ca parohia şi parohul, a căror origină am arătat-o, să se potă şi la noi bucura de toate drepturile pe care le are în Biserica apusană şi chiar în alte părţi ale Bisericei răsăritene. Şi cum aceste drepturi, ce vor forma subiectul unui alt articol aici, stau curat în puterea poporului pe care-l servim, de la el trebue a le cere şi acum e timpul cel mai favorabil. PLINIREA TIMPURILOR Când noi preoţii din Bucureşti, martori oculari ai timpurilor de splendare şi de propăşire a sântei noastre Biserici, a timpurilor când vedeam din tinda şi altarul Bisericei noastre pornind raze de lumină şi de caritate creştină, singurele ocrotitore neamului în acele timpuri critice; a timpurilor când preţul era adevărat păstor al poporului conducând turma cuvântătore, ce i dea încrediţase, către pajişti mănose şi întăritore; a timpurilor când nimic nu se făcea fără sfatul lui moş Popa; a timpurilor de adevărată priveghere şi ocrotire a tot ce e bun şi folositor patriei şi instituţiunilor sale ; a timpurilor când clerul în majoritate era călăuzit şi inspirat în lucrările sale de adevăratele principii ale stei evangeliî, iar nu ca I adl de lipsă şi patimile ce nasc din ea , a timpurilor când în proclamaţia dată poporului la Islas marele Eliad dicea clerului: «Cuvioşi egumeni, protopopi şi preoţi, voi împliniţi locul «Apostolilor şi adl se proclamă nişte legi pe temeiul Evangeliei. Este sarcina vostră a eşi cu ‘crucea în mână şi a pecetlui cu densa tunu ‘rile şi ţevele lor. Voi trebue să spuneţi lumel «că este Anticrist tot omul.... ce mai voeşte robia «ce n’are milă de sărac, de văduvă şi de orfan. «Luaţi vestmintele, armaţi vă cu crucea şi cântaţi psalmul iosi. Gând ducem, martori ai unui trecut aşa de glorios şi mănos în fapte mari, când Popa Roman lua crucea spre a merge în capul turmei spre a o apăra de lupii nămuluî, sau spre a’î da instituţiunile de care avea trebuinţă şi când în cântecele de redeşteptare a simţului românesc amorţit, clerul mergea cu crucea in mâna, căci naţia era creştină ; când gândind la toate astea nu puteam rămâne nepăsători, faţă de trista posiţie ce se creaza Bisericei şi naţionalităţi Române, eram convinşi, că totă suflarea preoţească din ţară simte ca noi, nu pentru noi, ci pentru viitorul acestei ţări. Când ziceam «că vremile s’au plinit» ştiam, că proclamăm un simţiment care era în inima şi consciinţa acelora, cari găsesc în carieralor de păstori al poporului, nu o carieră lucrativă şi de comoditate pe alocurea, ci un oficiu de înplinit, care în împrejurările actuale e în imposibilitate de a se reafișa. Că unii din noi pe ici, colea stau mai binișor în urma altor îndatoriri ce le îndeplinesc, fie în ra»