Amvonul, 1892 (Anul 2, nr. 1-46)

1892-01-15 / nr. 3

ANUL TI. No. 3. BUCUREȘTI. 15 IANUARTE 1892. A/’a/n venit să stric, ci să piinesca. XIV' . Math. 5.17. AP (ps ORGAN AL CLERULUI?; SP REDACTAT DE COMITETUL SOCIETATEI „AMVONUL ROMÂN“. PREȚUL ABONAMENTULUI In țară............................10 lei anual » » ................. 6 „ Vs ane In străinătate..............12 lei anual. --------------------*---------O&A. I Apare de patru ori pe luna. f %% cA PENTRU CORESPONDENŢĂ a se adresa : Econ. C. Demetrescu bis. St. Dimitrie str. Carol. Scrisorile nefrancate se refusă. Bucureşti 15 Ianuarie­ 1892. CUM S’AU ÎNFIINŢAT PAROHIILE? Numele „Parohie“, stricat de apuseni din grecescul „Parok­hia“ (napotxia),se întrebuin­­ţază acum şi la noi forţe adese. Cesti­uni de mare însemnătate pentru noi preoţii stau în legătură cu acest nume. Aşa fixarea numărului parohiilor în Ţară şi a drepturilor de care trebue să se bucure ti­tularii lor, preocupă actualmente la noi pe totă lumea. S. Sinod în marginile competen­ţei sale a resolvit parte din aceste cestiuni. Toţi aşteptăm acum, ca Guvernul şi viitoarea representaţiune naţională să le dea putere de lege. In aceste împrejurări credem, că nu este fără de ore­care interes pentru cititorii noştri cestiunea cum s’a înfiinţat în Biserica creştină parohiile. Şi acesta cu atât mai mult, cu cât o parohie este focarul vieţeî religiose a poporului nostru, este isvorul, din care trebue să se reverse asupra lui preceptele mântuitore ale credinţei şi moralei creştine, ajutorul şi mângâerile religiunei după tre­buinţă. Biserica creştină s’a organisat în servirea sa conform organisărei Imperiului Roman, în mijlocul căruia a început activitatea sa. Ce­tăţile (civitates) de prin provinciile impe­riului n’au fost nici de cum ceea ce sunt astă-zi oraşde noastre; de ele ţineaţi şi sa­tele învecinate, pe când ast.i-tili satele for­­mezâ comuni independente de oraşe. Apos­tolii însă propoveduiră mai întâiui, în cetăţi şi întemeiară în ele comunităţi religiose, iar administrarea lor o încredinţară Episcopilor, cărora le dete ca ajutători pe presbiteri şi diaconi. De aceste comunităţi se alipiau la început şi puţinii credincioşi de pe la ţară. Episcopii conduceau totul in personă, dar se serveau şi de sfatul presbiteri­lor, parte chiar de al diaconilor, care formau ast­fel presbiteriul lor (Voaxslov, senatus). Episcopii savârşiau cultul, el propovedu­­iau, iar preoţii numai le ţineau­ locul, când erau împedicaţi sau când serviciul avea să se facă afară din cetate. Creştinii de prin sate veniau Duminica în­ cetate, ca să asiste la serviciul divin în aceeaşi casă de rugă­ciune sau biserică. Dar după ce credincioşii se îmulţiră în oraş şi la ţară, ei nu se mai putură aduna în o singură biserică. Deci a trebuit întâi şi pe la cetăţile mari să se ridice mai multe biserici în lăuntrul zidurilor pre­cum şi afară. ,, In ele săvărşiau­­ serviciul divin şi propo­­veduiau presbiteri­ trimişi de episcop. Dar a­­ceste biserici erau ale întregei comunităţi, iar nu ale unei părţi din ea. Acesta se dovedeşte

Next