Anale de Istorie, 1987 (Anul 33, nr. 1-6)

1987 / nr. 3

76 pentru mamele şi neamurile din Transilvania. Ce ideal mai drag poate avea un maghiar la sfîrşitul acestui secol decit lupta pentru Patria Maghiară ? Să nu ne cufundăm în noaptea uitării şi apatiei, să grăbim timpul cînd maica-patrie va fi iarăşi între sfintele ei graniţe. Să fim gata pentru acest moment. Să rostim ca pe o rugă de îmbărbătare, ca pe un jurămînt de credinţă cuvintele lui Dücsö Csaba : «Voi ucide pe fiecare român care-mi va tăia drumul, îi voi stîrpi pe unul şi pe toţi ! Fără milă ! Noaptea am să aprind satele româneşti. Voi spinteca locuitorii cu sabia mea. Am să otrăvesc fîntînile. Am să gîtuiesc pruncii. Voi fi fără milă ! Faţă de toţi ! Nu voi avea milă faţă de copii, ori faţă de muieri însărcinate. Răzbu­nare ! Fără milă, cruntă răzbunare !» Acesta este idealul luptei noastre. Numai uniţi vom fi victorioşi. Trebuie să purtăm Transilvania în sîngele nostru şi să n-o uităm nici în somn. Să trezim încredere şi speranţă în fraţii noştri din Transilva­nia şi să luptăm. Ca buni maghiari. Ca adevăraţi maghiari“. Dă oare „Istoria Transilvaniei“ (Erdély Története) un răspuns cit de cit convingător, cît de cit politiceşte angajat, teoriilor de ură şi dispreţ care nasc asemenea îndemnuri la repetarea — pe scară mai largă — a ororilor de la Ip şi Trăznea, de la Moisei şi Sărmaş ? Cu un profund regret, în numele respectului ce-l nutresc şi-l voi nutri întotdeauna pentru valorile nepieritoare ale culturii maghiare, pentru opera lui Petőfi şi Jókai, Ady şi Kosztolányi, József Attila şi Babieş, care au­ îmbogăţit substanţial tezaurul spiritual al omenirii, deci şi sufletul şi cugetul meu, — răspunsul este un NU categoric. „Concepţia“ care stă la baza acestui volu­minos manifest, purtînd prin contrabandă titlul de „Istorie“, se așează, ca un dig șubred, de altfel, împotriva curentului nobil, romantic, impetuos, plin de strălu­citoare generozitate care caracterizează adevărata cultură maghiară, pe care tenta­tive ca ale d-lor Makkai & Comp., chiar sub nevigilenta supraveghere a redacto­­rului-ministru, nu fac decit să încerce — inutil — s-o dezonoreze ! Aș vrea să mă despart de dînșii, așa cum Marx spunea că omenirea se desparte de trecutul ei, rîzînd. Dar nu pot. Au zgîndărit prea multe amintiri dureroase, unele din ele personale, altele pe care le port — povară a unui trecut de împilări şi umilinţe, dar mai ales de luptă necurmată — de la înaintaşii mei. Şi atunci ca să le adresez, totuşi, acestor trişti cavaleri ai unei cauze com­promise şi pierdute, un ultim cuvînt, chem în ajutor finalul poeziei „Strămoşii“ a lui Octavian Goga, a cărui prietenie, stimă şi comuniune întru înaltă spirituali­tate progresistă cu Ady Endre ar trebui să fie in aeternum, îndemn, dar mai ales exemplu : Vă văd, şi oastea mea pe-acasă O-ndemn încet să se strecoare... Vai, toată ura mea mă lasă, Căci sărăcia ta mă doare... TITUS POPOVICI

Next