Ardealul Nou, 1950 (Anul 5, nr. 210-268)
1950-01-01 / nr. 210
4 ARDEALUL NOU Țăran! muncitori! Luptafi pentru a asigura o recoltă îmbelșugată In anul 1950. Regimul de democraţie populară aduce lumina culturii in satele noastre Satele de pe câmpia Mureşului sunt resfirate. Pitite în văgăuni, cu dealuri pleşuve, cu drumuri de ţară ce şerpuesc, înguste şi pline de glod, printre sălcii sau Salcâmi, în unele locuri străjuite pe margini cu meri de toamnă, satele câmpiei au fost întodeauna departe de viaţa oraşului. Cuceririle civilizaţiei, în casele mărunte, cu podmol şi tindă, acoperite cu stuf sau paie, lumina ştiinţei, cartea nu au pătruns. Ţăranii muncitori, jecmăniţi fără milă de către moşieri şi chiaburi, se osteneau zadarnic, zi şi noapte, pe ogoare streine, pentru un codru de mămăliga. Copiii creşteau fără şcoală, să ducă aceiaşi viaţă de rob. In zilele libere, în serile lungi de iarnă greul vieţii era cuprins în şiraguri limpezi de cuvinte şî în melodii grave şi profunde. Clasa muncitoare de la oraş a fost întodeauna de partea ţărănimii sărace, părtaşă în mizerie şi în viaţă amară. Cu ajutorul Armatei Sovietice, glorioasă învingătoare a fascismului, ţara noastră a fost eliberată şi după pilda măreaţă a Ţării Socialismului,clasa muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare sub conducerea Partidului a pornit să făurească o viaţă nouă pentru omul muncii. SATUL PORNI SA-SI CLADEASCA CĂMIN CULTURAL In satele noastre a început să mijească luminiţa unei vieţi libere. îndrumată pe Partid ţărănimea muncitoare păşea cu hotărîre pe drumul unei adevărate revoluţii culturale. Când am stat de vorbă cu Ioan Brătfăleanu, ţăran sărac din Lunca, satul pornea să-şi clădească un cămin cultural. A fost adunat materialul, cărămida era frumos orânduită şi acoperită cu paie, grinzile groase de lemn cioplite cu drag aşteptau să fie ridicate. Curând prin muncă voluntară roşul cărămizii a umplut scheletul de lemn şi acoperişul a fost repede croit. Când am mai avut noi asemenea lucruri în sat, ne spune el cu mândrie, înainte vreme, ani întregi aşteptam câte o serbare care nu ne spunea nimic. Acum şi dintr'o serbare câte învăţăm ,e apoi din cărţile care Ie avem, o să începem să cităm în colectiv, că aşa deosebim mai bine şi mai cu temei adevărurile. Au trecut doi ani dela proclamarea Republicii Populare Române, dela a alungarea celui mai mare exploatator, celui mai mare duşman al omului triocii, faţa satelor noastre s-a schimbat. Sub conducerea Partidului, ţărănimea muncitoare a înscris noi succese pe drumul culturalizării. ht Şacalul de pădure nu se putea intra decât odată pe an. Iată !eu acum poţi să mergi când vrei. Sat departe de şosea, drumuri rginaşe duc mai în jos de Brâncoveneşti, peste deal, prin Lueriu, spre această comună la care multe s’au petrecut. Iată ce ne spune Şandru Ilie, directorul căminului cultural: jfjji VREM SA INVATAM âan fost un sat de iobagi, lucram pământul altuia şi sufeream Nu avem şcoală, nu aveam cămin cultural. Acum vrem, dar nu numai de acestea. Vrem să ne luminăm, să învăţăm. Biblioteca noastră numără peste trei sute de cărţi. In fiecare adunare a căminului, vin atâţia, de abia încăpem. Avem patefon, ascultăm radio şi ne vin filme, pentru că avem şi un aparat de cinematograf sovietic. Ce bucurie simţim atunci când se întunecă sala şi vedem pe pânză întâmplări adevărate, învăţând de la oamenii sovieticii „Nu avem cămin cultural,din ce în ce mai mulţi doreau să ia parte la şezători, la citiri sau audiţii de radio in colectiv. Acum am adunat material şi clădim. Ne construim, cu braţele noastre şi cu toată puterea inimii noastre o viaţă nouă, luminată de învăţăturile Partidului nostru."4 ŞI LA SIMBRIAŞI S-A ÎNFIINŢAT CINEMATOGRAF. La Simbriaşi a fost mare fierbere când camionul Comitetului Provizoriu Judeţean a intrat în sat, răscolind câinii de prin curţi şi alungând de pe şosea cârdurile de gâşte şi raţele leneşe. Pe troscotul mărunt de lângă cărare a fost aşezat motorul aparatului de cinema şi încercat. Duduia regulat în ritm susţinut. Tineretul din Simbriaşi nu poate uita concursul cultural din Mai şi Iunie, când au câştigat premiul I la dansuri populare, au fost la Miercurea Ciuc, iar la 28 August au văzut măreaţa defilare din Piaţa Republicii din Bucureşti. La acest concurs au participat toate cele 261 de cămine culturale, cu echipele de dansuri, coruri şi teatru. Ei au rămas uimiţi de priceperea cu care au jucat piesele de teatru ţăranii muncitori din Topliţa, Sângeorgiul de Mureş, din cătunul Stejeriş, cei din Bozed şi Lueriu, sau cât de bine au cântat cei di® Deda, din Găieşti, Băla, Sâncrai, Căluşeri, că la concursul cultural am avut 250.000 de participanţi în vară. Le povestim atunci că la Deda se construeşte un cămin mare, că şi ei primesc un aparat de cinematograf, că dacă socotim câte cămine avem acum şi ce au acum aceste cămine, câştigurile obţinute, datorită partidului sunt foarte multe. Că un judeţ camionul Comitetului Provizoriu a transportat în acest an 12 aparate sovietice, 140 de biblioteci, aproape 12.000 de cărţi, vreo 40 de patefoane şi multe plăci cu multe. Că în judeţ camionul Azi avem numai în judeţ, în comune 23 de cinematografe, numai la doi ani de la proclamarea Republicii. Si ce filme vedem azi? In toamnă, în patru comune, cu ocazia festivalului filmului sovietic, au fost număraţi 12.000 de spectatori. LA HABIC, IN ŞEZĂTORI, SE CITEŞTE IN COLECTIV Sau să ne spună învăţătorul Matei loan, ce fac în fiecare seară ţăranii muncitori din Habic. Se adună regulat la sala de lectură şi citesc cărţi în colectiv. În mod regulat li se ţin conferinţe ideologice şi ştiinţifice. Acum clăcile de tors, şezătorile, au şi ele un alt înţeles. Vin tinerii cu cărţi subsuoară. Fusul sfârâie printre degetele sprinţare, odată cu depanarea unei povestiri din viaţa nouă a ţărănimii muncitoare, din viaţa plină de noutăţi şi învăţături a colhozurilor sovietice. Şi exemplele sunt nenumărate. Nici ploaia, noroiul, nu a oprit echipa din Porumbeni să meargă la Voiniceni la concurs. Femei şi bărbaţi s-au cocoţat pe catalige şi au purces peste deal să ţină concursul cultural din 18 Decembrie, să cinstească ziua marelui coducător de popoare, prietenul oamenilor muncii, Iosif Vissarionovici Stalin. Cu orice preţ au ţinut să participe. In doi ani de zile căminele au crescut s-au întărit. A sosit momentul ca în toate ţara să pornească o întrecere cum nu au mai cunoscut satele, ţărănimea noastră muncitoare. Şi 6 cămine culturale au lansat, in SCÂNTEIA Partidului un apel. In fruntea acestor cămine e cel din Galicea Mare, unde înfloreşte o gospodărie colectivă, unde se construeşte agricultura socialistă spre care merge cu hotărîre ţărănimea muncitoare din toată ţara. CHIABURII NU VOR MAI INTRA IN CĂMIN Căminele noastre au primit cu bucurie întrecerea. O aşteptau şi au răspuns imediat. Pot să cârtească chiaburii din Sângeorgiul de Câmpie. Ei nu vor mai intra în căminul cultural, nici în hore. Pot să cârtească şi cei din Sânmărghita Ţăranii muncitori nu o să-i mai lase să se strecoare cu veninul lor în echipele culturale. Uneltirile lor se lovesc de vigilenţa mereu trează a ţăranilor muncitori luminaţi de organizaţiile de partid. Echipele culturale se pregătesc fără preget, seară de Seară. In cămine, până târziu, lampa luminează feţele atente ale ţăranilor adunaţi la citit sau la conferinţe. Cinematograful are din ce in ce mai mulţi spectatori. In 30 Decembrie doar se vor sărbători doi ani de la proclamarea Republicii noastră populare, patrie dragă a celor ce muncesc, în care puterea aparţine omului muncii, condus cu pricepere de Partid. Pentru că să realizăm toate acestea avem nevoie de pace. Vom apăra pacea, vom lupta pentru ea. Vezi tu Zaharie, spunea un ţăran muncitor din Lunca, la inaugurarea căminului cultural, noi în ţara noastră, clădim mereu, din ce în ce mai bine şi mai mult .Şi apoi noi suntem mulţi, sute de milioane, iar cei care vor război se vor prăbuşi până la urmă, în lăcomia şi desfrâul lor. Lumea ce vine şi care o vedem crescând sub ochii noştri este a omului muncii, nu a trântorilor, lumea păcii şi prieteniei şi aurii şi a războiului. ŞTEFAN LUCA Echipele de dans din Archiud şi Simbria şi jucând în comun. LA GREBENIŞ SEI NOI ESTE SATUL Grebenişul e o comună de câmpie, cu casele împrăştiate şi drumurile desfundate. Aici, sute de ani, domnii s'au scăldat in bogăţii, iar ţăranii muncitori au îndurat sărăcia şi mizeria. Peste 200 de familii din Grebeniş au fost iobagi pe moşia lui Maior Victor şi pe la alţi chiaburi, care şi-au făcut moşii întinse de pe spinarea ţărănilor săraci. „ „Grea viaţă am mai dus noi, — îmi spune ţăranul muncitor Griţ Petru — în timpul boierilor ne duceau jandarmii cu forţa ca să muncim la tâlharul de Maior Victor şi pe lângă că nu ne plătea, ne mai şi batea. Eu nu voi uita niciodată pe acest bandit. Eram de-abia venit şi eu dela armată la concediu. Nici nu am ajuns bine acasă, şi văd că vin jandarmii şi mă iau cu forţa, aşa obosit cum eram, ca să-i fac şanţul lui Maior Victor. M’am dus ’eu de musai ca de voie bună şi cu mai mulţi oameni săraci, i-am făcut la domnul şanţul, ca să mi-l ducă apa. După ce am terminat şanţul, trebuia ca să vie domnul Major să ia lucrul In primire şi să ne plătească pentru lucru. A trebuit să mă duc eu, să-l iau in spate, ca să poată vedea tot şanţul şi să-l duc înapoi, acasă, tot în spate. Când a ajuns acasă, a spus că nu ne plăteşte, că nam muncit bine. Aşa făcea el cu oamenii care îi munceau şi foarte rar scăpau să nu-i ia şi la bătaie.“ MUNCEAU FLAMANZI SI . GOI Astfel au trăit ţăranii muncitori din comuna Grebeniş până la eliberarea ţării noastre de către glorioasa armată sovietică. Munceau zi şi noapte flămânzi şi goi pe pământul moşierilor şi chiaburilor iar la urmă, drept răsplată, primeau bătaie. ŞI A PORNIT LUPTA PENTRU ÎNFLORIREA COMUNEI LOR La instaurarea Republicii Populare Române, în comuna Grebeniş nu era primărie, nu era grajd pentru taurii comunali, drumurile şi podurile erau toate distruse din timpul războiului, era numai şcoala aceia făcută pentru binele moşierului Maior Victor, şi aceea stricată de vreme, începând de la 1 ianuarie 1948, ţăranii muncitori din Grebeniş, ştiind că nu mai muncesc pentru moşieri şi chiaburi, ci pentru binele lor, au început munca pentru înflorirea comunei lor. Prin muncă voluntară au reparat şcoala care începea să se dărâme, căci domnii primari cu banii ce-i scoteau de la ţăranii muncitori, în loc să repare ceva îşi cumpărau pământ şi îşi făceau case. Această şcoală era prea mică pentru numărul copiilor din Grebeniş. Prin muncă voluntară ţăranii muncitori au mai amenajat încă un local de şcoală în comună, în locuinţa fostului comerciant Dogaru Vasile. Astăzi Grebenişul nu mai simte lipsa şcolii, având, numai în comună două şcoli, în afară de cele din cătune. Şcolile sunt înzestrate cu aparate fizice, lucru nemaiauzit, până azi, la sate. AM 40 ANI, DAR PARCA ABIA ACUM MI S'AU DESCHIS OCHI din comuna Grebeniş datorita faptului că majoritatea ţăranilor muncitori nu au avut pământ şi au trebuit să muncească de mici copii pe la chiaburi, n‘au putut ca să înveţe carta rămânând un mare număr, de analfabeţi. In Republica Populară Română, deschizându-se porţile şcolilor, pentru toţi oamenii muncii dela oraşe şi sate, s‘a dat posibilitate ţăranilor din comuna Grebeniş să înveţe carte. Numai în anul 1948, 155 de ţărani muncitori, urmând cursurile de analfabeţi, au învăţat să scrie şi să citească. Ţăranul muncitor Mureşan Parfirie care a învăţat să scrie şi să citească ne spune: „Tovarăşi, sunt de 40 de ani, şi parcă abia acum mi s'au deschis ochii. Toată viaţa mea am muncit pe la chiaburi şi n'am avut posibilitatea ca să învăţ carte până acuma. înainte, parcă îmi erau ochii legaţi şi mă gândeam cum pot alţi ca să citească cărţi şi ziare şi eu nu pot. Astăzi nu pot să vă spui bucuria mea că pot să scriu, să citesc cărţi şi ziare şi să văd şi eu ce se întâmplă prin ţară şi în străinătate.'' Nu termină bine de spus vorba şi îi ia cuvântul ţăranul muncitor Cordoş Nie care spune: „Băiatul meu Petru n‘a ştiut carte şi acuma-i am, a umblăt şi el la şcoala de analfabeţi. POPŞOR PASCU Continuat« in pfg.»la it 1 ianuarie 1950