Argeş, 1974 (Anul 9, nr. 1-7)

1974-01-01 / nr. 1

musi ш CONCURS LITERAR In numerele 7—8 (iulie-au­­gust) 1973 al revistei Argeş in­vitam cititorii şi colaboratorii noştri să participe la concursul literar August XXX. Incepînd cu numărul viitor (februarie) vom publica unele texte pri­mite la redacţie. Reamintim cititorilor şi cola­boratorilor că fragmentele de roman, nuvelele şi schiţele, po­eziile şi reportajele ce vor fi a­­dresate redacţiei trebuie să-şi axeze tematica pe profundele transformări trăite de omul contemporan şi pe modificările esenţiale petrecute în întreaga noastră patrie în cei 30 de ani de la eliberare, cinstind astfel glorioasele tradiţii revoluţiona­re ale poporului român Participanţii sînt rugaţi să se încadreze în uzanţele tradiţio­nale ale concursurilor de acest gen. Revista Argeş, menţinînd o tradiţie cu un vast ecou în rîn­­dul cititorilor şi al colaborato­rilor, va acorda Premiile lite­rare Argeş în cadrul concursu­lui August XXX. Exprimîndu-ne convingerea că acest concurs literar va avea în continuare un ecou din ce în ce mai mare, aşteptăm cu a­­ceeaşi nerăbdare ca şi pînă a­­cum manuscrise purtînd însem­nul Pentru concursul literar August XXX. ARGEŞ 2 — Argeș PROIECŢII L1I UN AN ISTORIE CONTEMPO­­ RANA­ ­Este în tradiţia românească să încerce, din clnd în cînd, rapide incursiuni şi însumări asu ■ pra propriilor lui succese şi — de ce erau? !— insuccese, pentru a aprecia foarte exact unde se’a­­flă, pentru a aprecia foarte exact forţele şi po­sibilităţile reale, astfel ca să se poată circum­scrie foarte exact drumurilor viitorului. Acest efort de asamblare este dominat de atributul lucidităţii — atribut firesc pentru cel ale cărui idealuri, năzuinţe sunt dominate de claritate şi urmărite cu fiinţa î­ntreagă. Rubricile noastre : AUGUST XXX — PROIECŢII LA UN AN ANI­VERSAR, ARGESSIS — ISTORIE CONTEMPO­­RANA, ca şi concursul literar AUGUST XXX, etc., vor fi permanent străbătute de spiritul a­­nului al IV-lea al cincinalului în care vom sărbători 30 de ani de la eliberare şi vom în­­tîmpina cum se cuvine al XI-lea Congres al partidului. U­n an al maximei dăruiri, un an de bilanţ, dar şi de deschidere spre noi orizon­turi, un an care va rămîne în istorie drept anul concentrării. Sub aceleaşi însemne, vom apela la tradiţia care a devenit contemporaneitate — măsură exactă de apreciere şi de preluare a acestei tradiţii — şi mai ales la tradiţia de luptă şi muncă a poporului, care a contribuit fundamental la aducerea pe treapta pe care ne aflăm acum, în anul 1974. Dar cei care au con­tribuit la această edificare sunt oamenii, pe care-i vom cinsti ca pe adevăraţii creatori ai tuturor valorilor materiale şi spirituale de care beneficiem fiecare dintre noi — acestor oameni — eroi cotidieni, de multe ori remarcaţi şi de mai multe ori neştiuţi — te vom consacra rîn­­duri emoţionante şi cum bine se ştie — cum nu-i vom putea numi pe toţi — nu înseamnă că numai cei­­numiţi sînt cumva aleşii. Aceleaşi gînduri omagiale, aceeaşi încredere în fructuoasa muncă de viitor îi va însoţi pe toţi cei care sunt producători şi beneficiari ai epocii ce o trăim cu t°tü. In rîndurile ce urmează, simple evocări, încercând­ să surprindem doar u­nele note ale anului recent încheiat sînt doar un prolog, încercare de deschidere a unui ciclu care se vrea cît mai apropiat de viaţa şi faptele oamenilor. Ne-a plăcut î­ntotdeauna să credem — credin­ţa noastră nu a fost niciodată infirmată — că poporul român a avut, printre alte minunate a­­tribute şi vocaţii — şi vocaţia construcţiei. Spi­ritul lui a fost direcţionat — prin legi scrise sau nescrise — înspre această multiplă angajare. Constructorul Manole reprezintă vocaţia turnată într-un mit cu profunde semnificaţii. Avem convingerea că, dintr-o modestie ce­­ne-a adus uneori prejudicii, nu ne-am făcut poate, cu a­­ceastă vocaţie destulă popularitate. Dar, se pare, este în firea celui care construieşte să nu se autoelogieze, lăsînd să vorbească efortul concretizat, acesta venind în faţa lumii cu e­­locvenţa concretului, în locul teoriei punind practica gestului său. Am avut posibilitatea să stau de vorbă de nenumărate ori cu mulţi din­tre cei care au contribuit la ridicarea imenselor con­struicţi'' care adăpostesc combi­nalte­ie şi u­­zinele argeşene, edificiile publice, şcolile şi lo­cuinţele celorlalţi oameni. Care este starea ge­nerală a acelora care se numesc constructori, indiferent în ce poziţie socială s-ar afla ? O simplitate a gesturilor, o încredere fermă în munca lor, u­n acut simţ al realităţii cu care sunt confruntaţi zi de zi, o cunoaştere exactă a perspectivei muncii lor — iată doar unele din atributele acestei stări generale, atribute ce de­vin caracterizate. — De unde vine această mare linnişte şi în­credere în ceea ce faceţi ? l-am întrebat pe u­­nul dintre ei, pe Ion Bucur constructor de 15 ani, om umblat în întreaga ţară, stimat şi iu­bit de colegi. — După cum îmi dau eu seama, cred că din certitudine, din siguranţa muncii pe care o facem. Da, cred că acest lucru este cel mai im­portant, să fii sigur că faci un lucru, că şi tu contribui, într-un fel sau altul,­­ la construirea vieţii tale şi a celorlalţi. Iată ce cred eu despre această linişte şi încredere pe care spuneţi că ie-aţi întîlnit printre constructorii noştri. De asemenea, nu mai avem sentimentul că sîntem nişte începători care nu am şti ce sâ­ facem a­­tunci cî­nd punem fundaţia unei noi construcţii. Iată, printr-o judecată pornită dintr-o expe­rienţă de ani întregi, ce Înseamnă a construi, a Înţelege sensul exact şi profu­nd al acestui verb atît de prezent şi eficace în viaţa noastră. Se ştie din experienţa istoriei cit de greu se construiesc oraşele, cît timp a trebuit ca ele să-şi capete personalitate în rîndul marilor urbe ale lumii. Mai î­ncet sau mai repede, la fel s-au petrecut şi la noi faptele. Dar nouta­tea construirii oraşelor a devenit fapt în ul­timii ani, cînd industria a propulsat spre defi­nire zeci de localităţi care, probabil, nici în visele cele mai intime ale strămoşilor lor nu fu­sese vorba de aşa ceva. Paralel cu acest flux, vechile oraşe s-au redimensiionat structural, pă­şind într-o nouă epocă de înflorire, de revitali­­zare a forţelor proprii, sau de infuzare cu noi forţe. In această ultimă categorie se pot încadra şi Piteştii. Locuitori mai vîrstnici sau mai tineri îşi vor fi mai amintind ce era capitala judeţu­lui Argeş acum 10-15 ani. Tot ei văd ce este Piteştiul azi. Mulţi oameni care au părăsit ora­şul nu cu 15 ani in urmă, ci cu 5-6 şi întor­­cîndu-se, ori întîmplător, ori înapoi acasă, au trăit u­n adevărat şoc, în contact cu o urbe ale cărei dimensiuni se modifică parcă în fiecare zi. Ce sîntem noi, ce este oraşul în care trăim ? Nu e vorba de nici un sentimentalism, în gene­ral sentimentalismele poartă cu ele nuanţe în­doielnice, ci de realităţi pe care le trăim în fiecare zi. Nu mai departe decit în toamna a­nului trecut am fost martorii unui efort ex­traordinar de racordare a oraşului la un dina­mism ieşit din comun. In cîteva luni faţa cen­trului Piteşti a căpătat alte dimensiuni, o altă personalitate. Acţiunile hotărîte, care excludeau ab iniţio acest sentimentalism ce îngroapă iniţi­ativa,­­necesitatea violentării tradiţiei care, în unele cazuri se numeşte închistare, a dus şi va duce şi în viitor la exclamaţiile de surpriză ale celor care, întîmplător sau definitiv, iau pen­tru prima dată legătura cu Piteştii. Pentru că personalitatea se obţine atît prin acumulări relente cît şi prin acţiuni hotărîte. Pentru că un oraş este un om şi asupra omului se întrebuin­ţează metode diferite pentru „racordare“. Şi, fiin­d v­orba de un oraş care pulsează cu viaţa unui om, atunci procesul vast de deschidere spre „educarea“ oraşului va cuprinde implicit, şi pe cel de „educare“ a omului. Transformarea omu­lui obişnuit într-un locuitor al oraşului său este un proces complex şi de lungă durată. Sergiu NICOLAESCU CIND 1-0 STRIGA ŢARA, SA FIE PREZENŢI! Filofteia Rădulescu, zooteh­niste, comuna Drăganu, 43 ani, 13 copii, 7 cu „rostul lor“, şase acasă. Mezina, Ro­­dica, în clasa a IlI-a. Locul discuţiei : Casa Filof­­teii din Plaiul Fragii. îmi stăpînesc cu greu un sentiment de jenă. Nu ştiu de fapt cum să încep. Totul este altfel decît mi-am imaginat. Plaiul Fragii este în afara satului. In plină pădure doar o singură casă. Filofteia este încă tînără şi frumoasă. O lu­mină — taina aceea pe care o afli doar la oa­menii cu viaţă bogată — îi joacă în ochi. In suflet îmi năvăleşte ceva scump şi uitat, ceva care se adună din sfinte unghere : copilăria. Sînt parcă într-o casă pe care am cunoscut-o cîndva, de mult, cu oameni dragi şi gînduri fru­moase. Rodica mă invită să iau loc. Natural şi simplu. Parcă aş fi lipsit cîteva zile din casă şi m-am întors obosit. In patul de lingă sobă, un copil de vreo doi ani priveşte lung la mine. Eu mă uit la Filofteia întrebător. înţelege. — Este nepoata mea. Am luat-o eu s-o cresc, îi ajut cu ce pot pe ăştia mari care au servi ei la Piteşti. — Dar nu ţi-au ajuns necazurile cu cei 13 pe care i-ai crescut ? — La mine în vatră, de cînd mă ştiu, a fost unul mic. N-aş putea altfel. Am să-i cresc pe toţi cît oi putea şi cît oi mai fi. — Bărbatul este plecat la muncă ? — Nu, acum este pensionat pe caz de boală. S-a dus la Piteşti după pîine. Cu noi, cei bă­­trîni, sînt nouă guri la masă. Trebuie pîine multă. — De ce nu luaţi pîine din comună ? — Avem un gestionar bun la suflet. I-am adus şi „hîrtie­“ de la Piteşti, dar spune că nu ne poate da decît 2 pîini pe zi. Pentru copii trebuie pîine multă. — Eu nu ştiu cum se simte o mamă care are 43 de ani şi 13 copii şi acum îl creşte pe al pa­trusprezecelea. — Eu ştiu că mă simt dreaptă, aşa cum este stejarul din faţa casei. Nu ştiu dacă l-aţi văzut. Nu mă clatin, nu mă bate vîntul. Am rădăcini multe şi nu mi-e frică de nimic. S-a mai scur­tat ea aţa dar tot nu mi-e frică. Să-i vedeţi cînd se string toţi la mine. Au fost anul trecut de paşti. Parcă mă îngraş cînd îi văd. Vin rar, sînt şi ei ocupaţi, au servicii, au şi greutăţi, dar cînd vin uităm şi le gătesc in două cazane mari. Nici nu ştiu cînd a trecut vremea. Eu îi ştiu de cînd erau mici. Şi acum îi văd tot mici. Nici nu-mi vine să cred că sînt oameni mari, că au rostul lor. Să nu credeţi că mi-a fost uşor. N-am tre­cut prin viaţă aşa ca la nuntă. Cînd eram mică am rămas orfană de tată. Trăiam cu mama aici în mijlocul pădurii. Lupii dibuiau afară, îi au­zeam urlînd în spatele casei în nopţile de iarnă. Atunci era iarnă grea. M-am măritat de tînără şi pe urmă au venit ei, cite unul, cite unul. Bărbatul a fost plecat aproape tot timpul. Eu am stat cu ei, i-am îmbrăcat, i-am hrănit. Cel mai greu îmi era cînd se îmbolnăvea.­­— Şi atunci nu-ţi părea rău că ai aşa mulţi, că ţi-ai complicat viaţa cu o casă de copii ? — Parcă aveam timp să mă gîndesc la asta ! Omul care n-are de ce se apuca îşi face tot fe­lul de gînduri. Stă în prag şi se tot gîndeşte. Şi apoi cum să-mi pară rău. Pe cine aş mai fi strigat eu toată ziua. Ii strigam cind pe unul cînd pe altul. Cu cine m-aş f­i sprijinit eu în pădurea asta mare ? Că m-au ajutat şi mă ajută şi acum la toate. Şi apoi vreodată la bătrâneţe am pe cine mă sprijini. Şi ţara are un sprijin. Cînd i-o striga ţara ei să fie acolo cu toţii şi să spună prezent, ca la şcoală. Aveam în cartea de citire povestea cu domnul Ştefan şi cu Vrîn­­cioaia. O ştiţi dumneavoastră. Pe cine s-ar fi sprijinit domnul nostru dacă nu era Vrîncioaia cu feciorii ei. Au sărit cu toţii şi tare fericit a fost Ştefan. Şi fetele sínt bune. Eu am şapte fete şi şase băieţi. — Fetele pentru ce sínt bune ? — La toate sínt bune. Nu sínt aşa tari la su­flet ca bărbaţii, dar muncesc mai bine. Mă uit la fetele mele , se duc la servici, fac mîncare, îngrijesc casa şi nu obosesc niciodată. De la mine au învăţat să nu obosească şi chiar dacă ar obosi să nu arate. Să nu se vaite. Nici băr­batului nu-i place să te vaiţi. — Ce i-ai mai învăţat pe copiii dumitale ? — I-am învăţat ce am pomenit şi eu de la mama mea : să respecte oamenii. Şi pe cei mari şi pe cei mici. I-am învăţat să nu fie leneşi. Cu lenea nu poţi trăi. Omul leneş nu e bun nici pentru el, nici pentru familie, nici pentru ţară. Degeaba este înscris el în registre că ţara nu se poate baza pe el. Mare ciudă am eu pe oa­menii leneşi. — Numai pe ei ai ciudă ? — Şi pe ăia care vorbesc mult şi nu fac mai nimic. Mă uit eu şi la noi la C.A.P. cînd mă duc la şedinţe. Vorbesc unii pînă îi ui­tă dum­nezeu. Ai crede că vor să urnească pămîntul din loc. — Ai timp şi pentru şedinţe ? Am auzit că eşti acolo în consiliul de conducere la C.A.P. — îmi place să mă duc la şedinţe. Eu am trăit în pădure toată viaţa, îmi aranjez copiii şi mă duc acolo, mai aflu una alta, mai punem ceva la cale. Dar nu-mi place ca unii vorbesc mult şi nu fac nimic pentru gospodărie. Ei tot pe-ale lor le văd. In trecut era mai multă răutate. Se certau oamenii mai mult din nimic. Pe cite o dîlmă se certau, se judecau, se bateau. Astăzi nu se mai ceartă. — Ai stat o viaţă întreagă în pădure. De ce nu te muţi acum la şosea ? Să-ţi faci o casă acolo. — Mi-ar da comuna un loc la şosea dar m-am învăţat aici. Nici la oraş nu-mi place. Mă duc duminica cu copiii, dar vin repede înapoi Şi nici n-ai ce face cînd vii acasă de la serviciu. Te închizi în casă şi ai terminat cu viaţa — La noi ai unde sâ umbli. Vrei umbră, te duci în pădure, vrei să munceşti te duci şi găseşti ceva de făcut. Copiii să se ducă unde vor. Pentru ei e mai­ bine la oraş, dar eu aşa m-am pomenit şi aşa vreau să rămin. — Femeile de astăzi nu mai fac aşa mulţi co­pii. — Am mare necaz ,pe ele. Unu, doi şi atît. Unele nu vor să facă deloc. Cum ar fi oamenii fără copii, doamne ? Ăștia sînt pustii. Cu casa pustie, cu sufletul pustiu. Pentru се-or fi muncind ?... Să mănînce şi să bea. Dar parcă asta e fericire ? — De unde crezi că vine fericirea oamenilor ? (nu rezist tentaţiei şi îi­­pun această întrebare „mare“, „reportericească“). — Fericirea omului vine tot de la oameni, de la familia sa, dacă există înţelegere, dacă are copiii sănătoşi şi ascultători. Chiar dacă îi mai lipseşte cite ceva în casă, chiar dacă nu are de toate. Dar par'că poţi să ştii pînă la urmă de unde vine fericirea noastră ?. Uite, te scoli di­mineaţa cu un gînd frumos şi ăsta îţi luminează toată ziua sufletul. Daică şi a doua zi şi a treia zi te scoli tot cu un gînd frumos, te obişnuieşti şi eşti tot timpul cu sufletul deschis. — Ce înseamnă cu sufletul deschis ? — Un­de sunt unii oameni de care nici nu te poţi apropia, parcă le-ai fura ceva şi se zăvorăsc. Cum să spun eu ? Ca o odaie încuiată cu lacăte grele. Ai vrea să vezi ce este acolo, ai vrea să te odihneşti, dar n-ai cum să intri. Mai bine n-ar mai fi ca să nu-ți facă singe rău degeaba. Eram aproape de şoseaua principală. In urma mea, aud pe cineva cu paşi uşori. Mă întorc și o văd pe Rodica. Acelaşi zîmbet de vechi cunoş­tințe. — Aţi ui­tat pe masă şi vă trebuie... Era pachetul meu de Snagov cu o țigară stin­gheră. — Şi mai poftiţi la noi pe plai. Vasile CÃLINESCU

Next