Ateneu, 1974 (Anul 11, nr. 1-7)

1974-01-01 / nr. 1

Cronica politică MÂNI* -1974 ntregul nostru popor —­ spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu — în cuvîntarea rostită la posturile s­a de radio şi televiziune în noaptea de 31 decem­brie — păşeşte în noul an hotărît să facă totul pentru a îndeplini sarcinile trasate de recenta plenară a Comitetului Central întîmpinînd a 30-a aniversare a eliberării patriei de sub jugul fascist şi Congresul al XI-lea al partidului cu noi şi remarcabile înfăptuiri în toate domeniile vieţii economico­­sociale“. Intr-adevăr, anul 1974 va fi un an de mari înfăptuiri. E suficient să ne amintim o singură cifră, aceea care ne arată că producţia industriei va creşte în acest an cu aproape 17 la sută. Este o cifră pe care, din cîte cunoaştem, nu şi-a mai înscris-o nici o ţară din lume ca sarcină de creştere în 1974. Socotind şi nivelul atins în 1973 de economia României, unora li se va părea de-a dreptul fantastică această sarcină. Noi recunoaştem că nu e uşoară. De fapt nici un lucru de seamă nu se face fără efort. Dar este o sarcină ştiinţific stabilită, o sarcină realistă, iar îndeplinirea ei va însemna un mare salt înainte. Important este că nu există îndoieli în privinţa înde­plinirii planurilor pe care ni le stabilim. Încă n-a existat plan pe care să nu-l fi îndeplinit cu succes. „Există toate condiţiile — sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu — pentru îndeplinirea cincinalului înainte de termen, făcînd astfel un mare pas înainte pe calea edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ridicînd România pe noi trepte de progres şi civilizaţie“. Mîndria şi încrederea noastră capătă valori şi mai înalte dacă ne gîndim că nu în toate ţările optimismul poate fi acelaşi. Superioritatea orînduirii noastre, a unităţii poporului în jurul partidului se evidenţiază puternic, dacă comparăm modul cum am păşit noi, în noul an, şi cum au păşit în 1974 majoritatea ţărilor capitaliste, chiar dintre cele mai dezvoltate. In mesajul său de Anul Nou, preşedintele Franţei, Georges Pompidou a calificat anul 1974 drept „incert, riscînd să fie dificil“ şi a arătat că guvernul francez va acţiona pentru a preveni deteriorarea condiţiilor de viaţă. Deci, pe­ricolul deteriorării condiţiilor de viaţă există. Desigur nu pentru capitalişti. Lor, cel mult pot să le scadă întrucîtva profiturile. Liderul Partidului laburist, Harold Wilson a exprimat opinia că, pentru Marea Britanie, 1974 va fi anul cel mai grav din perioada postbelică, atît din punct de vedere e­­conomic, industrial, cît şi social. S-a şi văzut, în primele zile din ianuarie, reducerea la numai trei zile a săptămînii de lucru şi scăderea salariului cu 30—40 la sută au produs mari nemulţumiri în rîndul a milioane de salariaţi. Primul ministru al Danemarcei, Poul Hart­ing, în me­sajul de Anul Nou, a vrut să-şi liniştească compatrioţii anunţînd că guvernul va înainta Parlamentului un proiect de­ lege privind îngheţarea preţurilor şi a salariilor (oamenii de pretutindeni au experienţă; ei ştiu că salariile pot fi îngheţate, dar preţurile mai greu n.n.) pe o perioadă de două luni spre a avea răgazul pregătirii unui program de „însănătoşire a economiei naţionale“. Cred că nu-i deloc încurajator pentru populaţia unei ţări să afle că, în pragul noului an, abia se emit gînduri cu privire la „însănătoşirea“ economiei. De fapt, mari probleme în legătură cu creşterea preţu­rilor sunt şi în alte ţări capitaliste. Premierul Tanaka, referindu-se la Japonia anului 1974, a fost nevoit să califice public drept „acţiuni antisociale“ sporurile de preţuri la unele produse, în contextul actualei crize a petrolului. Iar sindicatele japoneze au lansat lozinca : „Să transformăm ofensiva de primăvară a oamenilor muncii japonezi într-o campanie populară de luptă împotriva in­flaţiei". Considerăm că la o lozincă formulată astfel nu e nevoie de un comentariu special. îngrijorarea naşte noi forme de luptă, căci, d­e regulă, masele populare suportă greul cînd economia este în impas. Pînă şi cancelarul Willy Brandt, după ce a menţionat că priveşte anul trecut cu o „oarecare satisfacţie“, a avut grijă să sublinieze că R.F. Germania este confruntată cu probleme noi, rezultînd din criza energetică. Dacă comparăm aceste situaţii din ţările capitaliste cu stabilitatea, echilibrul şi dinamica remarcabilă a economiei româneşti ne dăm şi mai bine seama că sîntem îndreptăţiţi a fi mîndri de orînduirea noastră socialistă, de înţelepciunea cu care ne conduce Partidul Comunist Român. România — bun augur 1974. Cu alte cuvinte, am început bine anul 1974. Să ne mo­bilizăm toate forţele pentru a îndeplini în mod exemplar sarcinile ce ne revin. VICTOR ENĂŞOAE Î ateneu ■ 2 Cu prof. univ. dr. docent Const. Ciopraga Despre critică literară şi ■ Prestigiul criticii — calitatea ideilor exprimate ■ Un ideal pentru „universitari“ şi „foiletonişti“ — Critica bună. . . Şi Critica — „slujnică a literaturii“ ? Nu — literatură adevărată ! · Obiectivitatea — un deziderat generos al subiectivităţii — Menajamente şi prudenţă cu debutanţii !­ ­ Supărările scriitorilor sunt într-un fel nostime . . . §S Nu există o „poezie a criticilor“ ! Și Nimic mai uman decit poezia izvorîtă din sinceritate . In curînd — Personalitatea literaturii române ■ Proiecte — Literatura română a secolului XX, Opera lui Sadoveanu, între Ulisse și Don Quijote, Insula (un roman al spaimei de singurătate). — Stimate tovarăşe profesor, vă propun ca în primă instanţă, să ne oprim asupra unei dis­tincţii, se pare, categorializată în limbajul curent: critică uni­versitară — critică foiletonisti­­că ! „Ne-universitarii" vorbesc în termeni severi despre spiri­tul didactic­, sec, al „universita­rilor", în vreme ce ultimii, mai cu înţelepciune, îşi văd în con­tinuare de treabă. ■ . — „Distincţia“ este o falsă problemă. Există o critică bu­nă şi o critică necorespunză­toare. Realitatea este că presti­giul vine numai şi numai din calitatea ideilor exprimate. In critica franceză, marile nume de la sfîrșitul veacului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea, erau de foiletoniști. Sainte-Beu­­ve n-a făcut decit critică foi­­letonistică, dar de un nivel su­perior, atît de serios, cu o ca­pacitate asociativă, cu o vervă atît de captivante, incit foile­toanele sale sînt­ şi astăzi actu­ale. La noi, criticile lui Eugen Lovinescu, Pompiliu Constanti­­nescu, ca şi ale altora, chiar din imediată actualitate, sînt foile­toane care prezintă toate garan­ţiile de seriozitate. Dacă incri­minările asupra criticii aşa-zise „universitare“ vin din alt unghi de vedere, îmi apar cel puţin bizare. Marii istorici literari, marii critici, poate chiar majo­ritatea lor, au fost oameni de catedră, vrem nu vrem. Aceas­tă poziţie îi obligă la seriozi­tate, la un studiu foarte serios şi continuu, la cunoaşterea lar­gă şi amănunţită a fenomenului literar. Personal cred că acela care poate face o bună „critică universitară", este capabil să facă şi o „critică foiletonistică“, de aspect mai lejer, jurnalis­tic, fără ca între cele două „ge­nuri" să fie vreun dezacord. Cred că este vorba — dacă vrem să ne delimităm — nu­mai de procedee deosebite, de un anumit stil de expresie. —• Aţi putea defini modul cum se realizează astăzi actul critic la noi ? — In „foiletonistică" există unii practicanţi care nu dau t­oată atenţia problemelor de conţinut, care vor să-şi pună mai mult, în relief, calităţile de stilişti, de scriitori. N-ar fi nici un rău în aceasta! Apreciez mult, de pildă, calitatea cali­grafică a scrisului lui Călinescu, al lui Eugen Lovinescu. Este foarte bine ca o critică să fie în acelaşi timp o operă de artă, ea însăşi, dar în „critica foile­tonistică“ de astăzi, adeseori lucrurile se abat de la proble­ma capitală şi lasă loc tocmai elementelor marginale. Pe de altă parte, şi o critică aşa-zisă de tip universitar, poate părea rebarbativă, sau este realmente rebarbativă, atunci cînd este îmbîcsită de tot felul de ele­mente de „supra-structură“, mi­nore- în acest­ sens, avantajul criticii foiletonistice este evi­dent, pentru că apare mai ae­risită, înclinată spre metaforă, spre asociaţii mai libere, care o fac mai atractivă- ideal ar fi pentru critica bună să conţină note din ambele modalităţi — buna informare, exacta diagnos­ticare a calităţilor şi lacunelor operei, înveşmîntate într-un stil alert. — Practicaţi o critică definită prin reflexivitate, cu o vădită tentă aforistică. Criticul tre­buie să fie şi un moralist ?­­— Reflexivitatea este un dat temperamental. Alţi critici pot avea alt­e trăsături, nu mai pu­ţin importante pentru structura lor. Nu am prea mare încredere în „lecţiile" pe care critica le-ar putea oferi scriitorului. Nu cunosc opere în istoria uni­versală a literaturii care să fi fost scrise sub „influenţa“ vre­unui critic; ceea ce a fost la noi aşa-zisul „atelier literar" al lui Mihail Dragomirescu a re­prezentat un eşec, o accepţiune nefastă a ideii de „critică de îndrumare". într-un moment li­terar dat, circulă idei conside­rate ca stimulatoare ; ele defi­nesc climatul general, şi numai în acest climat în care, prin for­ţa lucrurilor, creează scriitorii, ideile criticilor pot avea o au­dienţă mai mare sau mai mică, pot adică fertiliza elemente pre­existente. Am putea spune că acei care creează climatul lite­rar, care împing lucrurile îna­inte, nu sunt criticii, ci tocmai scriitorii. Pe acest fond, criticul trebuie să fie, dacă nu este, şi un moralist, fireşte nu într-o accepţiune măruntă ! A vorbi despre literatură înseamnă a vorbi despre om, ori a vorbi despre om sub specia esteticu­lui, este imposibil a nu atrage în discuţie pe omul social, o­­mul istoric, omul etic. Văd în literatură un mod de a mă cu­noaşte pe mine însumi! — Critica ar fi deci ca o „slujnică a literaturii“... — Nu, nu este aşa! Critica se defineşte prin sine, ca un sacerdoţiu, dar totuşi în func­ţie ede ceva ! Nu stă critica îna­intea literaturii, ci literatura înaintea criticii, oricum am face ! Critica este, după un cri­tic francez foarte valoros, o „li­teratură“ de „al doilea grad", şi cred, fără a ofensa pe con­fraţi, că acesta este adevărul! — Se pare că o critică rece, austeră, „obiectivă“, nu cores­punde viziunii dumneavoastră, să-i spun, pan-literare !­­ Obiectivitatea rămîne o chestiune mereu discutabilă, pentru că a fi obiectiv în cri­tică este un paradox, dacă nu o imposibilitate ! Ești obiectiv în critică literară sau în orice al­tă critică, atunci cînd, pornind de la toate premisele logice, a­­jungi la o concluzie mai mult sau mai puţin acceptabilă. A­­ceasta nu infirmă punctele de vedere la fel de logice şi de acceptabile venind de la alţi critici care dau dovadă de ma­ximă subiectivitate. Obiectivi­tatea in critica literară este un deziderat generos al subiectivi­tăţii. — Printre criteriile curente de analiză a literaturii sunt şi cele... extra-literare ! Să admi­tem fie şi numai existenţa unui „criteriu sentimental" ! „Senti­mentalii“ devin îngăduitori faţă de unii scriitori cu impunătoare merite para-literare, ocolesc po­ziţiile tranşante, se pricep de minune la genuflexiuni ! Aşa­dar, „opera sau autorul“ ? — De la Kogălniceanu încoa­ce, un principiu mi se pare limpede : a judeca opera nu autorul, care poate să ne fie simpatic sau dimpotrivă. Survin adeseori complicaţii care ţin de un complex de împrejurări. De pildă, ştim cu toţii, că opere ale unor scriitori vîrstnici din tim­pul nostru chiar — pentru e­­xemplificare să luăm cazul u­­nui Sadoveanu, Camil Petrescu sau Arghezi — n-au atins nive­lul lucrărilor de valoare create de aceştia în trecut. Cu toate acestea au fost lăudaţi în con­sens unanim, primiţi cu îngădu­inţă, ba chiar critica s-a silit să găsească anumite calităţi ine­xistente. Timpul, nu prea lung de la dispariţia lor, a rectificat însă lucrurile. De altminteri cri­tica trebuie să-şi ia o oarecare distanţă ; această „distanţă" fa­ţă de oamenii în viaţă este mai greu de aproximat! Unii se „distanţează“ de scriitorul în activitate, într-un sens peiora­tiv ; alţii acţionează din contra cu exagerată simpatie ! — Faţă de debutanţi ce „dis­tanţă“ trebuie să-şi ia criticul ? •— Consider că o judecată, o „sentinţă" pripită la adresa u­­nui debutant poate fi fatală pentru un destin care ulterior s-ar putea afirma. Critica litera­­ră e o chestiune de conştiinţă , mai ales în cazul debutanţilor, atunci cînd nu există posibilita­tea unei evaluări definitive, critica trebuie făcută cu unele, chiar cu multe, menajamente. In ce sens ? In sensul prudenţei, întrucât evoluţia unui autor are şi un inerent coeficient de im­­previzibilitate. Un debutant ca­re nu reprezintă iniţial nimic, la o nouă apariţie poate veni cu lucruri excepţionale, aşa încît pronosticurile criticului grăbit Convorbire realizată de CALISTRAT COSTIN (Continuare în pag. 15) CONVORBIRI Rondul de noapte JURNALA­m revăzut Bekett, seara, acasă la mine, în papuci, la televizorul meu care nu face imagine pînă nu lovesc de cîteva ori cu muchea palmei în cutie. Textul nu e mare lucru, adică e agreabil şi dichisit,fă­cut de o mină sigură. Conversaţie cam prea spu­moasă pentru Curtea Angliei şi pentru vremurile schimbătoare cînd se dădea un regat pentru un cal! Mă înşel ? Ei, bineînţeles, n-o să spună careva acum că este vorba de un text care să fie „salvat“ de spectacol, nici aşa să n-o luăm, dar cei doi, Burton şi O'Toole duc atît de departe arta limitată a actorului încît, doamne, strigi, ce ne-am face noi fără căruţa asta cu saltimbanci care se opreşte în mijlocul orăşelului unde ia pe neaşteptate forma unui cort sub care, lume, lume, un om cu joben spart şi tricou de marinar face din tine ce vrea el, rîs, plîns, minciunile lui se fac adevărurile tale. Mi l-am amintit însă pe O’Toole în blîndul profesor Chips, fuga ca­raghioasă pe picioroange, toca lui doctorală, pe­lerina neagră fluturînd, zburînd în jurul lui, și l-am văzut pe Burton suflînd în trompetă și o fată din lumea bună plîngînd pe umerii lui, Allison parcă o chema, nu ? Perdeaua tremură ușor deasupra caloriferului, vîntul zgîlțîie fe­reastra, în spatele meu ceva se clatină într-un dulap, un sunet stins, o gingașă rostogolire. în scrin tăcut o sticlă tremura. . . oare nu este un vers din Rilke ? Geamurile îngheaţă, noaptea este liniştită dar altceva voiam să spun. Regele şi Bekett nu sînt doi prieteni care îşi fac de cap la vînătoare, la chef sau la război. Ei sînt un cuplu al puterii. Bekett este cel mai bun, dar este al doilea. Primul este regele! Al­­doilea este „mai bun“, dar întîiul dispune! Cînd Intervin sentimentele, pasiunea, datoria, această intîmplare a existenţei omului devine tragică. Tragedia se complică prin farsă. Vezi sancţio­narea lui Bekett, chipul lui săpat în piatră şi pedepsirea ucigaşilor ! ★ Eram într-un oraş, la Suceava sau la Iaşi, nu-mi amintesc. Mi-am luat o cameră la hotel, am găsit, şi am coborît la restaurant să mănînc. Spre miezul nopţii am urcat, eram obosit, voiam să dorm. In cameră era cald, confortul provizoriu al unei nopţi într-un hotel, perdelele, mocheta, lămpile, pătura peste cearceaful curat dar nu al tău, pătura de rezervă făcută sul la capătul pa­tului etc., toate astea mi se păreau mai familiare decit alte ori, nu mă mai speriau cu perspectiva unei nopţi nedormite, eram mulţumit. M-am dez­brăcat fără grabă şi am intrat în baie după ce, în timp ce deschideam uşa băii, am apăsat pe comutator. Uşa era deschisă, sus, deasupra chiu­vetei pîlpîia încă tubul de neon, lumina se anun­ţa prim impulsuri neclare. Cine ştie la ce mă gîndeam, n-am văzut încăperea, eram în faţa chiuvetei, dădeam drumul la apă. Am luat să­punul în mină, mi-am simţit nu ştiu cum faţa ridată, ochii obosiţi, i-am ridicat să văd, parcă şi ceva mi se răsucea încet în rădăcina unui dinte. Şi am întîlnit deodată, foarte aproape de mine, un zid cenuşiu, orb, întunecat. Un senti­ment de spaimă nelămurită, de neputinţă, izolare, încercuire, amintindu-mi un vis : o mare primej­die vine nu ştiu de unde, vrei să fugi şi tălpile nu ţi se desprind de pe ce stai (dar se poate povesti un vis, ce este sub tălpile tale cînd vi­sezi, pămînt, duşumea, apă?). Apa năvălea în chiuvetă cu un fel de energie voioasă. Mă în­torceam încet dintr-o lume străină unde fusesem aruncat într-o fracţiune de secundă. Eram viu în lumea reală, înconjurat de obiecte familiare, mîncasem bine, voiam să dorm, ba nu, să mă spăl pe mîini. Oarecum ruşinat, fluieram ceva vesel şi-mi frecam mîinile cu săpun, oho ce fu­sese asta ? Mai nimic, căzuse oglinda, fusese spartă, furată etc., or să pună ei alta la loc. Voi încerca să dorm. ★ Tot la televizor, am ascultat-o pe Schwartzkopf. Nimeni nu mai știe astăzi să evite lieduri, ea este singura. După ce ea nu va mai cînta, va trebui să renunțăm la cîntecelul ăsta învechit. Dar, iarăşi, altceva vreau să spun ! O acompania la pian un bătrînel scund, gras, o faţă de mops blind. Cîntă împreună, mai bine zis el este în preajma ei, de vreo treizeci, patruzeci de ani, nu ştiu. Nici numele lui nu l-am reţinut fiindcă, da, el este mereu în umbră şi nu-l ţinem minte decit pe cel din primul loc. Fără îndoială, bătrînul este un bun, un strălucit pianist. Dar este, acolo, în umbră. Ce am văzut însă la el ? Faţa lui era caldă şi prietenoasă şi plină de iubire. Nu era servitorul, nu era cabotinul îndopat cu complexe de inferioritate, dispreţuitor şi plin de invidie, nu era ratatul cinic care ar fi putut la fel de bine să evite într-o circiumă, la fel de absent ca şi lingă o mare artistă. El era prietenul devotat care răspundea unei prietenii devotate. Era al doilea, dar iată, întrecerea dispăruse. Poate în tinereţe a fost şi el un mare ambiţios. Cum a ajuns aici ? Nu ştiu. I-am văzut faţa însă în timp ce mîinile lui erau umbra lui Schwartzkopf. Nu mi s-a părut deloc că este vorba de un om care a pierdut. Nu semăna deloc cu feţele instrumentiş­tilor din nu ştiu care cunoscută orchestră. I-am văzut pe mulţi, bătrîni sau tineri, chipuri boeme sau aspre, mulţi, mulţi dintre ei neputînd să as­cundă adînca nemulţumire, tristeţea, disperarea atunci cînd solistul primeşte aplauzele. Le-am văzut de aproape, da, spuneau liniile obrazului, şi eu aş fi putut face asta. Dar bătrînul pianist lingă strălucitoarea bătrînă Schwartzkopf era altceva. Iată un alt tip al relaţiei umane unu-doi! ★ Despre literatura cu cheie: roman, nuvelă, schiţă etc. Aleg două tipuri, bănuite de mine, între autorii de acest fel. Primul ar fi marele satiric care obligat de îm­prejurări variate supune spiritului său necruţă­tor fapte şi oameni ai timpului său. El creează o lume paralelă al cărei sens general depăşeşte cu mult ochiul meschin al pamfletarului. El nu se opreşte, de obicei, la caractere, îl preocupă me­canismul, articulaţiile acestei lumi. Intre aceşti autori rari, cel mai sus, stă Swift. Al doilea ar fi visul mărunt, dominat de com­plexe de inferioritate, a cărui viaţă sărmană clo­ceşte în găoace. Lipsit fiind de fantezie şi putere de creaţie, plutind în propriile umori, atins însă de trufie (ascunsă, din neputinţă, sub un soi de absenţă abulică politicoasă şi retractilă pe care el o numeşte modestie!) el notează zilnic ges­turi, cuvinte,­ împrejurări în care apar cei­­din apropierea lui, de obicei funcţionari ca şi el, mă rog, colegii lui de slujbă. Moralist pînă în vîrful unghiilor, el reduce oamenii din jur la nişte ca­ractere schematice pe care persoana lui de o mo­ralitate desăvîrşită, un inocent între atîţia co­rupţi, le muştruluieşte de le cad fulgii. îmi în­chipui satisfacţia lui ascunsă la lumina lămpii, cînd el poate face cu oamenii ăştia ce nu s-ar putea întîmpla niciodată la lumina zilei. Și după o noapte de lucru, cu pleoapele inflamate de plăcere, el pune punct. Pentru a continua noap­tea viitoare. In timp ce tu, de pildă, scrii o poemă. G. BĂLĂIŢĂ

Next