Bilete de Papagal, 1928 (Anul 1, nr. 1-232)

1928-06-11 / nr. 107

Luni 11 Iunie 1 Utilele . Director de papagal T. ARGHEZI No.107 OMUL CARE NU ȘTIE SĂ PLECE Am primit într'o Duminică după amiază vizita unui tânăr care voia să mă cunoască. Fusese unul din cei mai valoroși elevi ai defunctului tatăl meu, fostul pro­fesor de botanică și floră, căruia îi păstra o recunoștință consacrată familiei întregi și deci și singurului fiu, subsemnatul. Locuiam pe unul din Bulevarde și defi­neam reprezentanța excluzivă a celei mai eficace va­seline cu formol, pentru vindecarea instantanee a mi­cului guturai. Profesia mea era onorabilă, desigur, și cu atât mai producătoare cu cât avusesem no­rocul unei serii de șapte sezoane consecutive, cu timpul nehotărât între ceafă și ploaie, propice întinderii stră­nutului și desfacerii tubului meu cu vaselină în milioane de bucăți. — Dumneavoastră sunteți fiul ilustrului meu pro­fesor? mă întrebă cu admirație vizitatorul meu, așe­­zându-se pe un scaun. Ca să complac formulei vizitatorului adoptat limbajul important, adică stilul de-a pune șapte cuvinte în loc de unul și de-a transforma dialogul în paragrafe. — intr adevăr, scumpul meu Domn, care veniți din mare depărtare ca să vedeți pe urmaș, sunt fiul scumpu­lui Domniei voastre fost profesor, a căruia descope­rire științifică de căpetenie, sensațională în epoca lui, a consistat în punerea în evidență, neglijată de geniul lui Linné, printre stamine, a unui organ ignorat, deși prezent în toate eflorescentele, numit de tatăl meu, în cinstea părintelui omenirei, mărul lui Adam. Mă uitai fix la vizitator. Savanta mea trăncăneală l-a încremenit. Citii pe figura lui un devotament și o venerație, imense. — Sunteți chiar fiul marelui meu profesor? repetă vizitatorul. Insă el nu o făcu din lipsă de respect și din teama că octogenara mea mamă ar fi înșelat în tinerețe pe botanistul părintele meu. El nu se îndoia că am fost carne ruptă din carnea autorului meu, însă se minuna. Fiul profesorului sta în fața lui acum, după cum stătuse și tatăl pe vremuri. Era real însă și ad­mirabil. — Ca să zică sunteți fiii ilustrului meu inițiator în misterele vegetale? — spu­se din nou fostul elev. Mă mulțumit să dau din cap, afirmativ, ca o statuie de bronz, care și-ar fi găsit pe neașteptate articulația gâtului și elasticitatea. — E extraordinar! strigă elevul, sculându-se în pi­cioare. — Ce anume vi se pare extraordinar? îl întrebai. — Nu știu, dar este extraordinar, răspunse vizita­torul. Totul este extraordinar și nimic nu a fost nici­odată atât de extraordinar­ mai zise el. Mirarea lui era de ordin religios și accentul vocii sale era identic cu al lui Arhimede, în ziua în care ilustrului grec, la baie, i se părură picioarele mai ușoare și alergând în pielea goală pe străzi, răcnea din răs­puteri un principiu, devenit universitar.­­ Nimic nu este extraordinar­ declarat eu atunci, adoptând un al doilea limbaj, ca și cum aș fi spus că nimic nu se pierde, ci totul se transformă. Natura, adăugai eu, abundă în fenomene, care nu sunt feno­mene, și este plină de lucruri normale și banale, care nouă ni se par extraordinare. Vezi soarele? întrebat cu o pauză explicativă, care în scris corespunde cu prezența semnului două puncte în text — ei bine! soarele ni se pare extraordinar numai nouă: de fapt el nu e decât o concrețiune vulcanică a primelor ro­­tațiuni înflăcărate, concentrate în nuclee, adevărate mămăligi de metale în fuziune. — O! zise vizitatorul, fără să-și schimbe diapa­zonul, sunteți fiul marelui Dr. părinte!

Next