Cinema, 1970 (Anul 8, nr. 1-12)

1970-10-01 / nr. 10

cinematografică Diderot la «Capitol» De la o vreme însă nu ne mai sperie impe­rativul în artă, imaginea percutantă, făţiş angajată, polemică: cinematograful-fulger,ci­­nematograful-eseu, începe să se impună — deocamdată în cerc restrîns, gen încă eso­teric — micro-eseul şarjă politică (ca ex­traordinarul documentar-pamflet al lui Ugo Gregoretti despre senatul italian); eseul social-filozofic tip Reichenbach, Chris Mar­ker (ancheta lui despre fericire sau acel celebru «Jon­ Mai»); se înmulţesc monogra­fiile compuse din schiţe ale unui singur viciu : egoismul din culegerea lui Blasetti: «Eu, eu, eu şi ceilalţi» sau colecţia «Monştrilor». Cu ei, Dino Risi realizează psiho-patalogia di­verselor «cazuri», pescuieşte anomalii ce încep să-şi extindă periculos graniţele spre un «normal» de stradă, nu numai de ospiciu. Simptomatic, alarmant, înfiorător. Mai peri­culoasă ca heroina lui Mark Robson, ca jungherul lui Skolimowski mi se pare auto­­justificarea lui Gassman, subtil cabotin ce-şi părăseşte amanta ucigîndu-şi cu toată con­vingerea sentimentul, disecîndu- perfid sau trist, uşor şarjat, vulnerabilităţile au atit mai dureroase cu cît sînt mai adevărate. Ea — Dar de ce dacă zici că mă iubeşti atit, te-ai căsătorit anul trecut, nu cu mine ci cu alta? El. — Ca să te scutesc de decepţii, draga mea. Vezi şi tu ce soţ ţi-aş fi fost. Acum stau aici cu tine şi nevastă-mea naşte. Ăsta sînt eu... Un crîmpei de dialog şi o lume interioară descoperită cu simplitate, cu zgîrcenie, cu precizie în toată monstruozitatea ei devenită aproape normală. Cam tot ce demonstrase cu risipă de fine observaţii Michel Butor în­­tr-un mare roman al zilelor noastre, romanul renunţării laşe, «La Modification». O biblio­tecă întreagă cu literatură clasică şi modernă de analiză. Cineva visa odată un Diderot al cinema­tografului. Iată «Nepotul lui Rameau» la «Capitol». Antologie comprimată de mora­vuri. Co-producţie franco-italiană. Co-pro­­ducţie universală. Alice MĂNOIU acest cen-Dilulă,deocamdată nebăgat în sea­mă, admis doar post-factum în animaţia pentru adulţi. Dar viziunea lumii în 50 de secunde, a caricaturii-fulger, a flash-ului­­metaforă cîştigă ecranul cel mare prin acumu­lările de pe ecranul cel mic. De pe acum, jurnalul de actualităţi la Patria începe să ni se pară lung, cu iz didactic,pentru că insistă pe fenomene cîteva fotograme mai mult Ne-am racordat ritmul la imaginile repezi, înserate în telejurnalul de seară. Viaţa în ecuaţii Gîndim algebric, prin reduceri la numito­rul comun. Gîndim caricatural prin reduceri succesive la absurdul comun: Ionesco şi Sempé, Beckett şi Gopo. Dar din nou dracul mă ispiteşte: dacă formula se dovedeşte greşită? Dacă punem în ecuaţie grăbit, superficial, netipic? Dacă noi ăştia suntem­, dar nu numai ăştia. Şi-atunci reducem de dragul demonstraţiei care altora, care cind­­va, poate părea naivă? Cît de valabil fi-va tabloul lui Mendeleev pe Marte? Mondo Cane există, dar e o parte, o viziune, jumâ­tatea de sticlă goală văzută cu ochii incurabi­lului pesimist. Cum poate un secol să-şi găsească un cifru, o civilizaţie să-şi cînte doar «le neon»? Avem noi dreptul, Adamo sau Risi, avem noi dreptul, Vukotic sau Blasetti să interpretăm simfonia pe o singură chitară, fie ea şi electrică? De ce nu? E doar dreptul artei să prospecteze feliile, să creeze imperii din petice de iluzii, poate chiar din realităţi, dar epurate, comprimate igienic ca lumea sterilă din coşmarul lui Huxley... Cine­ pilula elimină cam drastic, obligă la formulări prea categorice, păstrează poate esenţe, poate ersatz-uri, depinde de multe, depinde de toate, nu numai de creator Depinde de receptor, de mediu, de co juncturi-antene. Eseul literar, util ca cercetare, discutabil ca artă,poate deveni ridicol cînd impune pretenţii de a epuiza problema. Ridicol şi periculos. Cinematografic, eseul forţesza prea tare, sileşte privirea într-o singură direcţie, concentrează la maximum şi de astf­elde în retorism, tezism. Mai poate fi numit artă, ori rămîne sondaj publicistic, test psi­hologic bun de cuprins în Anale?... Avantaje: densă, concisă, atrăgătoare. Dezavantaje: didactică, retorică, restrictivă. Pilula «candorii»: Vivi Bach («Pipere») Pilula obsesiei: Alain Delon — Brigitte Bardot («Povestiri extraordinare») clovni» Dacă filmul trece, mai mult sau mai puţin printr-o criză, comedia cine­matografică e sigur’­ că n-a mai cucerit prea mulţi lauri de ani şi ani de zile. Combinată cu muzica, ori cu vreo intrigă poliţienească ori sportivă, etc, comedia pe ecran şi-a pierdut coroana de odinioară. In răstimpuri se mai scot bobinele «marelui mut» în «festivaluri ale rîsului», se fac retrospective pe gen sau pe mari comici, iar mai recent se fac filme noi... după vechi filme. «Cînd comedia era regină». Acum stîrneşte mare vîlvă o combinaţie foarte izbutită,«Patru clovni», realizată din filme mute şi sonore ale lui Charley Chase, Buster Keaton (faimosul Malec care cunoaşte o nestăvilită glorie postumă în aproape toată lumea cu excepţia României unde abia ni se anunţă un program «Malec» la Cinematecă) şi cuplul Stan şi Bran. Destule garanţii de succes! Doi din patru 27

Next