Cinema, 1970 (Anul 8, nr. 1-12)
1970-10-01 / nr. 10
cinematografică Diderot la «Capitol» De la o vreme însă nu ne mai sperie imperativul în artă, imaginea percutantă, făţiş angajată, polemică: cinematograful-fulger,cinematograful-eseu, începe să se impună — deocamdată în cerc restrîns, gen încă esoteric — micro-eseul şarjă politică (ca extraordinarul documentar-pamflet al lui Ugo Gregoretti despre senatul italian); eseul social-filozofic tip Reichenbach, Chris Marker (ancheta lui despre fericire sau acel celebru «Jon Mai»); se înmulţesc monografiile compuse din schiţe ale unui singur viciu : egoismul din culegerea lui Blasetti: «Eu, eu, eu şi ceilalţi» sau colecţia «Monştrilor». Cu ei, Dino Risi realizează psiho-patalogia diverselor «cazuri», pescuieşte anomalii ce încep să-şi extindă periculos graniţele spre un «normal» de stradă, nu numai de ospiciu. Simptomatic, alarmant, înfiorător. Mai periculoasă ca heroina lui Mark Robson, ca jungherul lui Skolimowski mi se pare autojustificarea lui Gassman, subtil cabotin ce-şi părăseşte amanta ucigîndu-şi cu toată convingerea sentimentul, disecîndu- perfid sau trist, uşor şarjat, vulnerabilităţile au atit mai dureroase cu cît sînt mai adevărate. Ea — Dar de ce dacă zici că mă iubeşti atit, te-ai căsătorit anul trecut, nu cu mine ci cu alta? El. — Ca să te scutesc de decepţii, draga mea. Vezi şi tu ce soţ ţi-aş fi fost. Acum stau aici cu tine şi nevastă-mea naşte. Ăsta sînt eu... Un crîmpei de dialog şi o lume interioară descoperită cu simplitate, cu zgîrcenie, cu precizie în toată monstruozitatea ei devenită aproape normală. Cam tot ce demonstrase cu risipă de fine observaţii Michel Butor într-un mare roman al zilelor noastre, romanul renunţării laşe, «La Modification». O bibliotecă întreagă cu literatură clasică şi modernă de analiză. Cineva visa odată un Diderot al cinematografului. Iată «Nepotul lui Rameau» la «Capitol». Antologie comprimată de moravuri. Co-producţie franco-italiană. Co-producţie universală. Alice MĂNOIU acest cen-Dilulă,deocamdată nebăgat în seamă, admis doar post-factum în animaţia pentru adulţi. Dar viziunea lumii în 50 de secunde, a caricaturii-fulger, a flash-uluimetaforă cîştigă ecranul cel mare prin acumulările de pe ecranul cel mic. De pe acum, jurnalul de actualităţi la Patria începe să ni se pară lung, cu iz didactic,pentru că insistă pe fenomene cîteva fotograme mai mult Ne-am racordat ritmul la imaginile repezi, înserate în telejurnalul de seară. Viaţa în ecuaţii Gîndim algebric, prin reduceri la numitorul comun. Gîndim caricatural prin reduceri succesive la absurdul comun: Ionesco şi Sempé, Beckett şi Gopo. Dar din nou dracul mă ispiteşte: dacă formula se dovedeşte greşită? Dacă punem în ecuaţie grăbit, superficial, netipic? Dacă noi ăştia suntem, dar nu numai ăştia. Şi-atunci reducem de dragul demonstraţiei care altora, care cindva, poate părea naivă? Cît de valabil fi-va tabloul lui Mendeleev pe Marte? Mondo Cane există, dar e o parte, o viziune, jumâtatea de sticlă goală văzută cu ochii incurabilului pesimist. Cum poate un secol să-şi găsească un cifru, o civilizaţie să-şi cînte doar «le neon»? Avem noi dreptul, Adamo sau Risi, avem noi dreptul, Vukotic sau Blasetti să interpretăm simfonia pe o singură chitară, fie ea şi electrică? De ce nu? E doar dreptul artei să prospecteze feliile, să creeze imperii din petice de iluzii, poate chiar din realităţi, dar epurate, comprimate igienic ca lumea sterilă din coşmarul lui Huxley... Cine pilula elimină cam drastic, obligă la formulări prea categorice, păstrează poate esenţe, poate ersatz-uri, depinde de multe, depinde de toate, nu numai de creator Depinde de receptor, de mediu, de co juncturi-antene. Eseul literar, util ca cercetare, discutabil ca artă,poate deveni ridicol cînd impune pretenţii de a epuiza problema. Ridicol şi periculos. Cinematografic, eseul forţesza prea tare, sileşte privirea într-o singură direcţie, concentrează la maximum şi de astfelde în retorism, tezism. Mai poate fi numit artă, ori rămîne sondaj publicistic, test psihologic bun de cuprins în Anale?... Avantaje: densă, concisă, atrăgătoare. Dezavantaje: didactică, retorică, restrictivă. Pilula «candorii»: Vivi Bach («Pipere») Pilula obsesiei: Alain Delon — Brigitte Bardot («Povestiri extraordinare») clovni» Dacă filmul trece, mai mult sau mai puţin printr-o criză, comedia cinematografică e sigur’ că n-a mai cucerit prea mulţi lauri de ani şi ani de zile. Combinată cu muzica, ori cu vreo intrigă poliţienească ori sportivă, etc, comedia pe ecran şi-a pierdut coroana de odinioară. In răstimpuri se mai scot bobinele «marelui mut» în «festivaluri ale rîsului», se fac retrospective pe gen sau pe mari comici, iar mai recent se fac filme noi... după vechi filme. «Cînd comedia era regină». Acum stîrneşte mare vîlvă o combinaţie foarte izbutită,«Patru clovni», realizată din filme mute şi sonore ale lui Charley Chase, Buster Keaton (faimosul Malec care cunoaşte o nestăvilită glorie postumă în aproape toată lumea cu excepţia României unde abia ni se anunţă un program «Malec» la Cinematecă) şi cuplul Stan şi Bran. Destule garanţii de succes! Doi din patru 27